Nr. 5 (486) mai 2006

cînd nimic nu mai e de spus şi lumea îşi vede de tabieturi

cînd nimic nu mai e de spus şi lumea îşi vede de tabieturi mîncînd

dulceţuri sorbind rom bînd votcă tot ce se vede se ştie se aude

eu mă retrag în odaia unde spaima zumzăie printre lucruri.

nu e doar o poveste. e adevărul curat. scriu şi toate cuvintele

mi se înghesuie lîngă mînă şi toate cuvintele se vreau mirese

defilînd pe podium în lumina verzuie a inimii.

dar eu nu sunt decît un sarcofag umplut cu resturi de sentimente

de palpitaţii nervoase cu reziduuri de spasme.

cînd nimic nu mai e de spus şi lumea se-ncîntă de propriul chip

scriu şi

faţa mi se umflă ca de plîns şi cearcăne se adîncesc sub ochii mei incolori

devin perfect de urîtă. sunt liniştea femeilor frumoase.

sunt.

inhalaţii cu frică

citeam din turnul lui fowles. despre sinceritate. era într-o noapte de vară

         simţeam cum frica se strecura în odaie ca o aromă violetă de regina-nopţii

cum zeloasă mi se îmbiba în cărţile înşirate pe jos în foile scrise în ţesuturile

trezite de convulsii.

şi inhalam inhalam parfumul acela straniu care îmi amintea de nopţile

cînd pe urmele mele păşea căpcăunul. să nu mă înghită îi declamam

lungi poeme cu rimă ritm ordonate frumos în catrene terţine distihuri.

citeam din turnul lui fowles. în jurul meu frica îşi ţesea coconul din aroma

violetă de regina-nopţii.

doar căpcăunul înduioşat aţipise cu capul pe umărul meu.

ninsoare în martie

a nins peste bălţi cu fulgi cît pana de gîscă. zăpadă umedă tocmai bună

de curăţat covoare.

orăşenii şi-au dezgolit casele au scos afară preşuri cu flori maronii cergi

din lînă de capră scoarţe roase de molii păretare vărgate.

să le-mbibe cu răcoare cu mana căzută din cer. pe pajişti albe rămîn dîre

roşii-verzui de vopsele. urme de vieţi trecute pe alte tărîmuri.

a nins şi aceste senzaţii textile m-au prins tocmai cînd traversam strada hotin

printre liceenii de la mihai eminescu mergînd alene la vale pe sub platanii

gîrbovi printre pîraiele dezgolind insuliţe insalubre.

şi mîinile mele purtau suveica printre urzeală implantau în ea firul

de bătătură alegeau culori pentru mănunchiul de ocheşele.

simţeam durerea din mădularele bunicii nadia tuşeam asmatic.

pe pajişti multicolore urzeam vieţi după vieţi.

iarna mieilor

la opt fără un sfert cu paşi mărunţi trec pe strada puşkin printre fulgii obezi

lovind pieziş în asfalt.

a venit şi iarna mieilor ar fi zis mama. odată demult cînd aşteptam pe la

geamuri aproape de sfinţi primăvara cu pîlculeţe de iarbă şi flori mărunte.

merg printre ochiuri de noroi şi lespezi de gheaţă pe lîngă victoribank

şi scuarul cu bustul lui taras grigorievici şevcenko printre tîrgoveţii

ce-şi desfac marfa direct pe trotuar pe lîngă afişe cu pavel stratan.

înveliţi în blănuri trecătorii par miei firavi şi umezi.

şi această grabă matinală şi acest mers într-un singur sens şi glasul

soneriei de la ora opt şi prelegerea despre cîntarea româniei

şi cafeaua din pauza mare şi această iarnă mirosind a miel

cu botul jilav de lapte

nimic nu voi omite din poemul ce se adună sfios în jurul trupului meu