Nr. 5 (486) mai 2006

Bluesul speranţei

Debutînd în revista Nistru (1982), cu versuri de o candoare expresivă potrivnică lecţilor pe care le luase în studenţie, Margareta Curtescu s-a retras apoi, cu retractilitatea – paradoxală! – a unui melc ce adoră zgomotoasa cochilie a şcolii, pentru a reveni în viaţa literară abia odată cu titularizarea în Catedra Limba şi Literatura Română a Universităţii „A.Russo” din Bălţi (1993), dar mai cu seamă în mediul junimist (deloc anacronic, în contextul oblomovismului cultural basarabean) al Cenaclului de Joi1 şi al revistei Semn.

Redactînd2 o notă la ciclul Curiozităţi pentru mass media (Semn, nr. 2/1995), decelam în poemele Margaretei Curtescu o tonalitate camerală, marcată de o abil insinuată metafizică a timpului. Un bloc de marmură transparentă – încheiam, – gîndindu-şi structurile şi virtualele-i forme interioare. Trecutul s-a depus şi mai gros, de atunci, deasupra lui însuşi, Margareta Curtescu publicînd, între timp, două cărţi de poeme, care, deşi n-au rămas neobservate, nu i-au adus recunoaşterea pe care o merită ca una dintre poetele (două-trei) de seamă ale Basarabiei.

Glosînd în marginea volumului Prinsă între clamele speranţei (1997), Dan Mănucă (în prefaţă) şi Em. Galaicu-Păun semnalau ubicuitatea cuvîntului „cuvînt” (autorul volumului Poezia de după poezie atestîndu-l de 14 ori), ambii au eludat însă locul şi semnificaţia tăcerii (inclusiv cele ale liniştii şi ale derivatelor ei), un termen nu mai puţin însemnat în ecuaţia discursului şi, mai ales, în ceea ce priveşte configurarea statutului rostirii poetice.

Între a rosti cuvîntul şi a-l tăcea există un deşert pe care lirica (post-)modernă s-a obişnuit să-l irige cu sevele reflecţiei. Dar a spune sau a nu spune nu este totuşi dilema Margaretei Curtescu, poeta revendicîndu-şi, funciarmente, o rostire sonorizînd surdine (bunăoară, într-un poem, „cei fără glas cîntă/mai dulce decît sirenele”). Deşi nu e singular (apropo, deloc înrudit cu ludico-pateticele cuvinte şi tăceri sau, mai nou, cu sentenţios-scepticele cuvinte dintre tăceri ale lui Vsevolod Ciornei), acest tip de emisie nu este la îndemîna orişicui. Dovada e că cei mai mulţi „artişti ai slovei” se bălăcesc în vorbe, într-un heleşteu de zgomote, mai exact. Prin urmare, în modernitatea noastră postmodernă nu comunicarea în sine s-a blocat, ci mimarea acesteia secătuieşte/perverteşte rostirea. Ori de cîte ori ar fi folosite ca material semincer, cuvintele nu se golesc pe dinăuntru dacă între a spune şi a auzi există o relaţie genetică.

Pentru că nu creditează auzul celuilalt, suspectîndu-l că ar fi imperfect, Margareta Curtescu a ales ipostaza – retorică! – de a se comunica sieşi. „Aduni larma din linişti”, i se adresează vocea poetică unui tu pe care îl încorporează de fapt. Este însemnul monologului şi al introvertirii. De aici la poezia exploratoare a efectelor lui „cunoaşte-te pe tine însuţi” e doar un pas. Iată de ce jurnalul, în a cărui cheie sînt scrise textele Margaretei Curtescu, developează cristalele acelui tensionat monolog care este însăşi viaţa. Poeta se dispensează de social fără a-şi teatraliza gestul, închizîndu-se în „coconul de azur” al unui bovarism demistificat necontenit. Iluzia şi luciditatea sînt valenţele unui oximoron revelînd starea de masacru a sfîşierilor interioare.  „Lumea ca teatru sînt eu!”, ar putea exclama, aglutinînd două expresii celebre,  eroina acestor autoscopii fulgerate de obsesia  autodenunţării („control al scrisului” o numeşte Marin Mincu). Nu întîmplător, gîndul că „mă denunţ...” avertizează adeseori conştiinţa emitentă, temperînd elanul confesiunii. Fişe de temperatură ale unei sensibilităţi reglate la măsura de curaj – atent supravegheată, să nu uităm – a unui eu care face din spovedanie un mod de a se împăca cu sine însuşi (şi cu lumea!, atît cît aceasta îi dinamizează trăirea), poemele Margaretei Curtescu ar putea fi considerate, cu o formulă camilpetresciană, dosare de existenţă. E adevărat, biograficul frust este reconstituibil în mic, îl substituie însă magistral suprastructura unei biografii a crizelor sensibilităţii feminine, de la travaliul naşterii şi orele de menaj la resuscitarea umbrelor memoriei şi radiografierea instantanee a condiţiei afective a eului, filonul din care se secretă fierea (o tragică miere, în esenţă) a discursului.

Integrat ansamblului structurilor imaginarului poetei, volumul  Prinsă între clamele speranţei (o antropologie a tristeţii şi însingurării, evocînd o fiinţă prinsă în temniţa corporalităţii) pare să prefaţeze  textele reunite sub titlul Simple bluesuri (2003), acesta deja un „jurnal matern” (în intenţie) reverberînd agonic ecourile trecerii şi bulversările destinului.  Conştiinţa captivităţii existenţiale şi tristeţea bluesului fuzionează organic, în cea de-a doua carte dramatismul experienţelor doar accentuîndu-se. Aşa se face că jurnalul de azi continuă jurnalul de ieri, cu atît mai mult cu cît regimul notaţiei îşi asumă, nediferenţiind decît predicativ, amintirea, sugestiile onirice şi trăirea în act. 

Oricît de bine intenţionat, actul critic alunecă adeseori în „subiectivisme”3 de tot felul, violentînd nu o singură dată chiar metoda pe care o îmbrăţişează. Ca să înfrînez improvizaţia şi să-mi stăpînesc cît mai eficient domeniul4, inventariez obsesiile majore, desprind pasajele realizate sau slabe, ridicole, după caz, pînă „calculatorul personal» adecvează lectura la obiectul cercetării. În poezia Margaretei Curtescu fascinează  mai ales aventurile eului, acea figură de o geometrie ameţitoare, pe care o descrie spiritul în căutarea propriei identităţi şi a identităţii poeticului. Or, ce este poezia dacă nu un răspuns imposibil la întrebările Sfinxului care este fiinţa însăşi în faţa marilor dileme identitare?!

Sigur că, pornind de la un model analitic prestabilit, se poate susţine că poeziei Margaretei Curtescu i-ar lipsi cutare sau cutare dimensiune. Fişele mele, de exemplu, arată un deficit de ironie, jocuri intertextuale, descripţie, minimă este şi antrenarea resurselor fanteziei etc. Cu numai goluri de acest fel am umple mai multe pagini.  Unii critici chiar excelează în acest sens, forţînd metamorfoza particularului sau accidentalului în general. Iată de ce, un lucru cam uitat de la o vreme, este esenţial să interpretăm constantele, obsesiile, ca şi acele mutaţii lexicale, motivice sau de viziune pe care le înregistrează discursul de la un poem la altul (cînd avem datele problemei pe faţă), de la o carte la alta, întru împlinirea idealului de personaj ca figură fundamentală a textului. În universul eului, aici se dă (sau trebuie să se dea) bătălia pentru profilarea naturii inconfundabile a poeticului. La limită, cum afirma Albert Thibaudet în Reflecţii asupra romanului, scriitorul „îşi creează personajul pe direcţiile infinite ale vieţii sale posibile”. Dacă lucrurile stau anume aşa, cum este atunci eroina care se înalţă, evanescent, din poemele Margaretei Curtescu?

Ascultîndu-i paşii însinguraţi şi glasul, şi inima, poeta îşi sculptează eroina („mitul” personal”, cum ar spune Charles Mauron, întemeietorul psihocriticii) după chipul şi asemănarea sa, dar nu fără o reţinere în a divulga amănunte care să o defavorizeze în ochii vulgului. Rezultatul e că textele se scriu ca şi cum autoarea i-ar inculca cititorului un fel de neutralitate a rostirii. Cel mai ades însă, substanţa profundă şi dramatică a discursului se revoltă spontan, contrazicînd flagrant strategia secretomană a instanţei auctoriale, prin pieliţa subţire a enunţurilor erupînd respiraţia caldă a adevărului vieţii: „Melancolia sapă în trupul cuvintelor /cavoul de unde te vei/ contempla”.  Dar cruzimea perspectivei autenticiste nu se instalează niciodată deplin.  Învinge vaietul, de un patetism domolit, afin cu tăcerea: „Ziua [conotant al transparenţelor – n.n., N.L.] se ghemuieşte/ într-un ungher impropriu şi tace”, altundeva  „tăceri mîloase îşi tot adînceau albiile”.  Simţirea vie îşi croieşte pîrtia printre vocabule, căutînd să se aciueze în miezul tăcerii, unde şi gestează, finalmente,  „inocenţa cuvintelor”, absoluta lor stare de graţie dinainte de a fi „comunicat” cu realul. Filozofia eroinei e aceasta: „caută-ţi un loc printre cuvinte şi taci”, pentru că cuvintele te trădează, te denunţă, malformînd esenţa demnă, echilibrată, egală sieşi a eului.

Cauza criptică a acestei labilităţi discursive nu e de natură metafizică, e – şi aici vag! – sentimentală: „să-l iubească altă femeie/ iar tu să-ţi redactezi/ oftatul/ lîngă statuia lui de aer”.  Sau: „seducătorul îşi uită ochii/ pe văzul tău învins (...)/ apoi tu îţi laşi gîndul/ pe ridurile lui alintate/ de palmele altei femei...»O gelozie latentă regizează de departe „oftatul”, regretele, spaima, timiditatea, „tremurul umed al buzelor”, sugerînd o idee despre sensibilitatea claustrată bovaric în „coconul de azur”. Oricum, strategia camuflării relictelor sentimentale triumfă: „legenda ta n-o va cunoaşte/ nimeni/ chiar dacă mîna ce scrie divulgă mişcarea fluidă/ a unor semne cuminţi/ şi naive”.   

Fără a-şi modifica trăsăturile definitorii, în Simple bluesuri portretul eroinei lirice cîştigă o complexitate superioară, pe alocuri fizionomia morală nuanţîndu-se arcimboldeşte: „îmi îndrept umerii [anunţă cu francheţe eroina în chiar versul inaugural al cărţii – n.n., N.L.] păşesc pe sub platani. el mă iubeşte...” Imprevizibilul intervine abrupt, e vorba de... fiul ei: „are doi ani şi nouă luni...”  O clipă, prelungită, de seninătate şi împăcare, dar pacea sufletului şi deplina împlinire feminină întîrzie. Mai mult: „liniştea dă peste margini”; „valuri de linişte” îi trec „peste mîini”, agitînd „tăcerea spiralată”, preschimbînd utopia împăcării cu sine într-un calvar al autodistrugerii. Atmosfera sumbră devine plumburie (bacoviană!, şi autoarea dă seama de acest lucru: „totul se ştie de la Bacovia”), ameninţătoare. Ceva ocult sapă, în continuare, galerii terifice în magma tăcerii. Ambiguitatea pluteşte dens în văzduh: „scriu să mă refac”, „domolesc larma din cuvinte”... Dar şi: „doamne să ajung şi la echinoxul de toamnă”, „sînt un mormînt în care susură neputinţa”. Cutremure mistice zguduie neîncetat plăcile tectonice ale confesiunii. Totul se amalgamează: o criză a vîrstei, una a scrisului, alta a maternităţii neînţelese în litera instinctelor ei protectoare; şi iarăşi: o criză sentimentală, teroarea memoriei ancorate în timpul celor dispăruţi, o angoasă acaparatoare, dar indefinibilă. Presiunea e năucitoare, doborînd cortinele nopţii, încercuind, strivind: „străină mie însămi, îşi spune eroina, stăteam în mijlocul unui spaţiu concentric iar el se comprima se comprima”. Cînd tensiunea scade, crizele se rezolvă eliptic („atunci am trăit o mică moarte”), nu şi definitiv, pentru că „totul e reversibil”, iar acompaniamentul de blues al existenţei se propagă activ, dureros, „în ţesuturi”.

Păşind zigzagat, cu „trup de flamă” şi „ochi vlăguiţi”, străbătînd o noapte „cu braţe de volbură”, eroina îşi toarnă sensibilitatea în fraze laconice (revin la  „scriu ca să mă refac”): „trebuia să mă nasc doar pentru tine”. E cel mai tragic cîntec de leagăn din cîte cunosc. De o extraordinară energie a aşteptării e şi această expresie erotico-thanatică: „nu mă mai vindec de ceea ce/ nu mi se întîmplă”.

În dulcele stil romantic, mîntuirea vine din trecut („cu hălci de amintiri voi plăti cîinii [actualităţii!, n.n., N.L.] să nu-mi sfîrtece glezna”; „amintirile despre tine mă refac”, „trecutul se revarsă năvalnic”; „cum să te uit dacă te refaci mereu din cioburi şi obosită viaţa mea se trage spre tine”) şi, doar arareori, surîde din viitor („poate ne vom iubi cîndva sub coaja cuvintelor”). Atunci cînd pogoară, fulgurant, bucuria prezentului e a scrisului, a poemului („refac poemul întineresc”), dar şi a răzbunărilor lucidităţii („în realitate iubirea e o acadea ronţăită în grabă”).

Cu toată fibra agonică a confesiunii, un cromatism urzit cu migală luminează sau umbreşte delicat bolţile interiorităţii: „cerul/ e o paletă cu roşumovalbalbăstriu”, „în ziua marelui denunţ voi reveni de pe o pajişte maronie cu braţele pline de lalele sălbatice”, „zvîcnet blond”, „zarea vineţie”, „bucuria verzuie”, „timpul fulguirilor oliv”, „zîmbet mov”,  sigur că şi „cocon de azur” etc. În cea de-a doua carte atestăm şi o remarcabilă propensiune a discursului spre vegetal, încarnări plăpînde sau viguroase de plante şi arbori năpădind de pretutindeni landşaftul poemelor: „arbori blînzi (...) ca într-un film de kieslowski”, „prin hruba umbroasă de frasini arini ulmi corni păducei stejari rătăceam”, „peste urmele noastre au crescut levănţică şi iarbă grasă”, „revino cu toporaşii pitiţi în sihla ghimpoasă/ cu toate florile de muşeţel presurate pe vale”, „cuvintele tale (...) aveau tremur de anemone” etc. Deasupra tuturor acestor simboluri ale luxurianţei vegetale se clatină, emblematic, expusă tuturor vînturilor, floarea de vîsc, metaforă a singurătăţii şi austerităţii roditoare: „floare de vîsc liniştea mea din sîngele tău creşte”.

Omniprezent, Timpul (cuvîntul şi sugestia privilegiate ale Simple-lor bluesuri)  bandajează dramele şi rănile eroinei cu „unduiri de smirnă” sau cu „revelaţia perpetuă” a apusului. Cavernos, „defect”, „lipicios”, „de tranziţie”, timpul imprimă meditaţiei poetice consistenţa aspră şi răvăşitoare a trecerii („nervos timpul mă ronţăie”, notează eroina), dar şi sublimul său dar al duratei, singurul care încarcă de sens („bluesuri scobesc în cerul dimineţii faguri pentru tristeţea mea”) setea senzorială a vieţuirii, mirarea şi extazul de a fi.  

O eroină memorabilă, amintind de marile eroine literare, fără ostentaţie însă, fără ifosele erudiţiei, cu numai simţirea. Şi cu talent!

Note:

1. „Mimeticilor!”, a şi spus-o, mai puţin spartan, Eugen Lungu şi corul nostru antic l-a aplaudat împreună cu corifeul: „singur ăsta să ne fie  – nouă!, ca şi lunediştilor adică – mimetismul”.

2. Al doilea gerunziu... mamă (sic!) Doamne!.

3. Matei Călinescu, evocat de N. Breban într-un interviu cu Iosif Sava (Cf. Radiografii muzicale, Iaşi, Ed. Polirom, 1996), ar fi vorbit undeva, nu fără temei, despre influenţa „dispoziţiei de moment” a criticului asupra calităţii comentariilor sale.

4. Da, şi al meu deja, din moment ce publicul – o tentaţie, totuşi, şi pentru poeţii-diarişti – i-a „smuls” autorului opera.