Nr. 5 (486) mai 2006

Poezia şi proza eseului

O carte de eseuri a lui Arcadie Suceveanu era firesc să apară. Poeta faber (unul dintre artizanii rafinaţi ai... porţiunii basarabene a Parnasului) este şi un poeta doctus, iar pasiunea scrisului în postmodernitate te împinge numaidecît (şi) în braţele zeiţei care protejează eseul (care nu se poate să nu existe, chiar dacă nu ştim cum o cheamă). Eseistica poetului Suceveanu e de mult un fapt remarcabil. Chiar mă gîndesc dacă Euterpe nu-i face, acum, scene de gelozie.

Datele tehnice (statistice) ale cărţii lui Arcadie Suceveanu sînt absolut necesare, pentru că explică multe lucruri. Aşadar, autor: Arcadie Suceveanu, poetul care nu trebuie recomandat în mod special, un autor modern, sensibil, receptiv la demersul literar al colegilor. Este, cum spuneam, un poeta faber, ştiind să şlefuiască vocabulele, să le proporţioneze şi să le îmbine cu gust. Dar este şi un poeta doctus, un scriitor venind din lecturi. Un volum de eseuri nu este o surpriză şi - în contextul unei abundenţe de cărţi de poezie a autorului - era... de mirare că întîrzie să apară. Titlul, Emisferele de Magdeburg, este deopotrivă o metaforă şi o referinţă culturală. Volumul cărţii (320 pagini) este, după mine, foarte mare - am să spun de ce - şi include „eseuri, portrete literare, cronici, articole“, adică 67 de texte (multe, zic eu, mă voi explica mai jos). Un scriitor cu vocaţia postmodernului nu putea să nu scrie şi o carte de eseuri - aşa ar putea să sune o frază egală cu un truism. În cazul lui Arcadie Suceveanu, vocaţia e dublată de un rafinament al simţului estetic, autorul nefiind atît un devorator de cărţi, cît un degustător fin. (Faptul că la degustaţii se propun uneori şi surogate nu e vina oenologului.)

Emisferele de Magdeburg, un eseu de referinţă din cartea omonimă, încearcă - dincolo de apărarea dreptului la noutate în poezie - să împace „tradiţia şi inovaţia“, autorul văzînd în asta „forţa morală a unei literaturi“.

În Acelaşi Don Quijote, Suceveanu, invocînd figura imuabilă a „senatorului morilor de vînt“ (într-un fel, chipul poetului dintotdeauna) glosează pe marginea temei poetul şi timpul/ poetul şi schimbările/ poetul şi contextul. Tema „lumilor paralele“ din literatura basarabeană (atît de acut comentată azi!), anticipînd articolul lui E. Lungu - care a deranjat lumea de la noi mai mult decît altădată Lobacevski - este disociată cuminte în Literatura basarabeană: mai multe „Vieţi parelele“ .

O serie de antologii poetice (apărute pînă la 2002) îl provoacă pe Arcadie Suceveanu la o analiză a felului cum este antologată literatura basarabeană (Antologia: criterii şi modalităţi de selectare).

În Argumente pentru viitorul poeziei, autorul, uşor patetic, intuieşte parcă un pericol pentru poezie (nu cred că există acest pericol cu adevărat, pentru că „antipoezie“ s-a făcut cu vîrf şi îndesat, cel puţin în secolul trecut, iar „poetul cu ple­tele rebele, aflat în transa inspiraţiei“, „pelerina lui Byron“ şi chiar „floarea albastră“ a lui Novalis - adică modelul romantic ameninţat (?) astăzi - erau, la timpul lor, „stricătorii de modele“, făcînd un fel de „antipoezie“, în sens clasic).

Oricum, Arcadie Suceveanu vede în toate ipostazele vechi (tradiţionale) sau noi (deconstructiviste) ale liricii o perspectivă care îl face să creadă că „poezia se va scrie întotdeauna“. Finalul eseului este, de fapt, un poem: „Aşadar, tot ce se întîmplă cu noi şi în jurul nostru, ,,tot ceea ce ochiul prinde şi mintea imaginează“ - iarba ce răsare pe şanţ, greierul sihastru ce-mi cîntă cu uitare de sine la balcon, melancolia maro a casetofonului de pe masă, clipocitul aproape metafizic din ţevile de canalizare, visul ce-mi dă senzaţia zborului, aerodinamica bobului de grîu, brînduşa ce neagă cu inconştienţă fizica atomică, chiseaua cu dulceaţă de cireşe din universul bucătăriei, intuiţia altor lumi posibile, religia fanatică a meciurilor de fotbal, sărutul adolescentului de pe scara blocului, ochiul ce se deschide în fiece lucru - sînt tot atîtea argumente pentru viitorul poeziei“.

Poate că cele mai interesante eseuri sînt cele care invocă personalităţi literare şi culturale. Tragicul destin al lui Paul Celan (despre care merită să se scrie, în Bucovina, în Basarabia, în România) este surprins în cîteva pagini dense ale eseului Paul Celan, poetul existenţei „presate“ .

De altfel, Arcadie Suceveanu se vede într-un fel obligat să evoce o serie de literaţi bucovineni, inegali ca valoare, dar apropiaţi sufleteşte. E vorba de cîteva chipuri dramatice, trecute în nefiinţă, de la Ilie Motrescu (un Labiş al Bucovinei), Vasile Leviţchi, Ion Vatamanu, pînă la contemporani: Hostiuc, Zegrea, Gociu, Spătaru...

Dincolo de unele portretizări ori cronici ocazionale, Arcadie Suceveanu ştie să surprindă cîteva calităţi care fac să învie personajele. Astfel, Serafim Saka este „Cavalerul lui Altceva“, este cel care „s-a detaşat mereu de context (contingent), făcînd - spre binele său şi al literaturii noastre - figură aparte“. Adică este omul incomod şi omul opoziţiei.

Grigore Vieru (recentul oponent al lui Saka în polemicile de cîteva săptămîni bune) este în acest sens contrariul absolut: „Aproape că nu există scriitor, pictor sau compozitor, primar sau preşedinte de ţară, mai mare sau mai mic, mai bun sau mai puţin bun, mai de stînga sau mai de dreapta, care să nu fi fost uns cu mirul generozităţii sale, de multe ori exagerată...“ Această constatare, fixată în eseul Receptarea lui Grigore Vieru, este exactă şi... perpetuă. Acum vreo lună de zile Grigore Vieru repeta această ispravă (gratuită) de adulare a tuturor „eroilor naţionali“ - de la Em. Bucov şi A. Lupan la A. Strîmbeanu şi V. Zbîrciog, de la M. Snegur şi P. Lucinski la... S. Mocanu, consilierul actualului preşedinte comunist. Un singur nume este prezentat acolo ca odios: S. Saka. Pentru că e altceva. Pentru că are spirit critic, nonconformist.

Printre portretele unor poeţi se regăseşte - uşor previzibil - „silueta filiformă şi chipul de emerit“ ale artistului plastic Ion Severin, din care desprindem două opinii: „Ion Severin are o predilecţie deosebită de a înfăţişa forme şi aspecte interioare, vizi­uni introspective, de dincolo de materialitatea protectoare şi reprezentarea exterioară“; „Viziunea lui Ion Severin se întîlneşte [...] cu cea a poeţilor postmoderni, care reprezintă des-facerea lumii...“

Eugen Lungu (eseul Noul spirit critic) „face parte, negreşit, din categoria criticilor literari creatori. Scrisul acestor autori pare să fie uneori o «proză de idei» sau chiar «o poezie a ideilor»“... Sau, în aceeaşi cheie: „...în textele lui Eugen Lungu se manifestă atît criticul literar, exegetul, cît şi scriitorul...“ Dar tot atît de importante - şi chiar definitorii dacă vorbim despre un critic - sînt calităţile remarcate mai jos: „Nu vom greşi defel dacă vom afirma că valoarea textelor semnate de Eugen Lungu poartă marca unei ireductibile conştiinţe morale. Evaluările şi judecăţile sale critice, opiniile şi atitudinile sale de editor (redactor-şef al Editurii Arc) şi de cronicar al ediţiilor de carte sînt ale unui om bine fixat în moralitate, de o consecvenţă şi inflexibilitate binecunoscute în mediile noastre culturale. Criticul nu se prea arată dispus să facă jocul nimănui, nici să cedeze în faţa presiunilor conjuncturale de tot felul, ceea ce echivalează cu o adevărată performanţă într-o lume literară plină de frustrări şi handicapuri, în care s-a produs o totală confuzie şi devălmăşie a valorilor. N-am văzut numele său stînd «ruşinat», chircindu-se spre a trece cît mai neobservat, sub prefeţe «încurajatoare» ori sub vreo cronică la cărţi mediocre, indiferent dacă acestea aparţin unor tineri autori din seria «Prima verba» sau unor găunoase celebrităţi «galonate». Tăcerea cu care tratează anumite nume şi cărţi este, fără îndoială, una «semnificativă» şi uneori deranjează“.

Estetic, Arcadie Suceveanu se situează între orfismul lui George Meniuc (impregnat de vasta cultură livrescă a acestuia) şi un alt soi de livresc, complementat într-un fel ludic, postmodernist şi de artefact al lui Emilian Galaicu-Păun. Eseul despre poetul care „se asociază în mod expres cu postmodernismul, cu radicalismul şi inconformismul tinerei generaţii“ se intitulează Emilian Galaicu-Păun şi ghilotina lui Robespierre. Suceveanu se referă - ca să explicăm acest titlu - la „vîrsta iacobină a lui Ro­bespierre“, la „patimile revoluţionare“ ale celui care cerea (pe timpurile cînd Em. Ga. P. afirma că ceea ce ne lipseşte este un Nu basarabean, nota mea - M.V.C) „ghilotinarea «girondinilor» literari“ autohtoni. Iată cîteva trăsături de penel suculente, expresive, dense (foviste) ori nuanţate (impresioniste) la portretul acestui Robespierre al literelor basarabene care e şi un fin poet liric - : „Purtând sămînţa zaverei în oase, poetul a ieşit în arenă haiduceşte, cu pieptul dezgolit, ignorînd uzanţele, acea strategie meschină şi perversă pe care o adoptă de multe ori comentatorii literari. Ironice, inteligente, adesea devastatoare, fiecare cronică a sa trezeşte polemici, incită şi irită. Mînat de un nedezminţit spirit belicos, Emilian Galaicu-Păun pare să-şi fi făcut o sadică satisfacţie din a dărîma ierarhiile existente, din a smulge coroana de pe cele mai simandicoase capete şi frunzele de stejar de pe uniforma mareşalilor literari.“; „În poeme funcţionează un mecanism al transcenderii: o forţă centrifugă transportă realul şi concretul în abstract, în timp ce altă forţă, centripetă, aduce în vasele sangvine ale cuvintelor şi simbolurilor «reale», încărcate de cotidian, doze de abstract şi fabulos. Precum în Legea corespondenţelor pantaculare - ceea ce e sus e şi jos! ceea ce e jos e şi sus! - tiparele se «confundă», se întrepătrund: divinul cu laicul, metafizicul cu teluricul. Aşa se face că întîlnim la tot pasul subtile inserţii autoreferenţiale, operaţii de sublimare, interferenţe şi suprapuneri de planuri, o împletire a existenţialului cu livrescul şi o ciudată transubstanţializare a cuvintelor.“; „Livrescă, anagramatică, intertextualistă, insurecţională, poezia lui Emilian Galaicu-Păun este grea de sensuri şi se citeşte greu. Pentru a ajunge la miezul ei cititorul este nevoit să deschidă dicţionarele şi să dezghioace sensuri provenite din surse eterogene, să înnoade şi să deznoade lanţuri frazeologice, să învingă zeci de obstacole grafice şi prozodice: paranteze, ghilimele, linii punctate, trimiteri la subsol, cuvinte criptogramatice ori sincopate, puncte de suspensie etc., etc. În schimb, revelaţia, atunci cînd reuşeşti să ajungi la ea, şi satisfacţia estetică justifică orice efort“.

În aceste pasaje de la urmă, Arcadie Suceveanu se prezintă ca un critic literar care ştie să disocieze, chiar dacă instrumentează „dirijoral“ textele interpretate şi le colorează în limbaj artistic (cum o face, deseori, acelaşi Emilian Galaicu-Păun).

Suceveanu este critic-disociativ-poetic şi atunci cînd analizează poezia autorilor pe care-i gustă cu adevărat (Gr. Vieru, A. Codru, V. Gârneţ, V. Romanciuc, I. Flora, T. Chiriac, N. Danilov ş. a.).

Receptarea, în timp, a literaturii şi a scriitorilor suferă implicite şi explicite mutaţii. O serie de eseuri reprezintă un alt fel de receptare, în alte cazuri - o evoluţie a receptării, o reevaluare (nu numaidecît şi revizuire), din perspectivă actuală, a lui Eminescu, Caragiale, Vieru, Stănescu ori Puşkin. Împăcînd „taberele“ de adepţi ai lui Caragiale şi Eminescu, eseistul afirmă: „Ambii, Eminescu şi Caragiale, reprezintă polii spiritului românesc: în jurul celui dintîi gravitează idealurile naţionale, elanurile patriotice, sentimentele înalte, «lumea ideilor platonice», în timp ce în jurul celui de-al doilea polarizează derizoriul realităţii cotidiene, infernul fiinţei, ridicolul şi caricaturalul, negativul existenţei“.

„Cazul Puşkin“ este invocat în carte din nevoia de „deideologizare“ a receptării poetului rus în Basarabia, fapt care nu poate fi evaluat fără elucidarea laturii morale şi a atitudinii şovine etalate de Puşkin.

O interesantă constatare face Arcadie Suceveanu în legătură cu receptarea, azi, a poeziei stănesciene. „Citită astăzi, după atîtea şi atîtea experimentări moderniste şi postmoderniste, după ce atîtea lucruri s-au schimbat şi sedimentat în literatura română, poezia lui Nichita Stănescu apare mai aşezată, clasicizată, cum s-ar zice. Enormităţile şi-au mai micşorat dimensiunile, bizareriile şi paradoxurile silogistice par mai puţin insolite, exerciţiile ludice, care au violentat gramatica şi au inversat logica lucrurilor, şi-au mai pierdut din spectaculozitate.“

Oricît de atente lecturile cărţilor prezentate, oricît de exacte disocierile (cu bisturiul, cu laserul, după caz), se reţin totuşi - din toate eseurile - chipurile persoanelor/personajelor. De fapt, eseurile devin proze artistice în care aventura ideilor e alternată şi completată cu memorabile „caracterizări de personaje“: V. Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, G. Meniuc, I. Severin, N. Esinencu, E. Lungu, Ş. Hostiuc. Iată unde se developează - fapt poate nebănuit nici de autor - şi talentul de prozator al poetului şi eseistului Suceveanu.

Un singur exemplu: „Vasilică era cel mai sufletist, cel mai afabil şi zgomotos dintre noi, exteriorizîndu-şi sentimentele şi afecţiunea, dînd mici spectacole de prietenie şi devotament. Reuşise să-şi adune o uriaşă bibliotecă de carte românească, pe care o ocrotea cu prudenţă de minotaur de «controalele» noastre răvăşitoare. În romanticele seri de cenaclu, pe cînd ascultam de pe disc poezie clasică sau citeam din producţiile proprii, sentimentalul Vasilică, în momentele culminante, cum ar fi cel din Scrisoarea III, «Tu eşti Mircea?...», dădea ochii peste cap şi se izbea cu fundul de podea; sau, cînd cineva dintre noi citea o poezie «mortală», îşi dădea precipitat palme, «pedepsindu-se» că nu el a scris-o... Atunci cînd îşi citea poemele, îşi construia o voce tragică, gravă pînă la paroxism, spre a le etala dramatismul şi profunzimile, ori chiar era în stare să scape cîte o lacrimă peste zaharisiţii trohei şi dactili, urmărind cu mici fulgerări de ochi reacţia noastră. Generos cu toată lumea, prefera să vorbească aproape întotdeauna în termeni laudativi, în cuvinte învăluitoare şi spiralate, garnisite din belşug cu miere şi ambră. Această atitudine encomiastică (o adevărată «strategie») l-a salvat de multe rele şi l-a ajutat să se menţină în post, mai întîi la ziarul Zorile Bucovinei, apoi la Postul de Radio Kiev, în redacţia emisiunilor în limba română. De cum simţea că i se şubrezeşte poziţia, Tărâţeanu îşi umplea toate recipientele cu tămîie, apropiindu-şi de urechile şefilor diavoleasca maşinările de fabricat ditirambi şi balonaşe de săpun. Chit că, imediat ce-şi întorcea capul, rîdea de ei de crăpau mîţele. Uneori avea imprudenta iniţiativă de a ne invita pe ring, pentru «a vă omorî cu o poezie». Cel mai adesea însă, pierdea competiţia, învins de cnocauturile noastre mai radical-moderniste. După ce îşi aplica ritualicele palme, sărea negreşit la gîtul liderului serii, mîngîindu-i auzul cu adormitoare pene de păun... Mărunt la trup, construit din arcuri şi scripeţi, Tărâţeanu era un copil bătrîn, cu sămînţă de stele şi zurbă în oase... Vasilică era mai mult decît un nume - era un epitet, o definiţie, semnificînd, în parte sau concomitent: ambiţie şi ideal, suflet mai mare decît trupul, neastîmpăr de spiriduş, ochi ageri de ţistar pîndit de vultur, lacrimă etalată în staniol, vorbă de miere curtînd simandicoase urechi, vis romantic scăpat inabil în pragmatismul cotidian...“

Senzaţia pe care am avut-o la o primă lectură a eseurilor lui Arcadie Suceveanu (în Sud-Est, la Contrafort, Semn ori în Basarabia) se confirmă acum, la o relectură (începută ca una „de serviciu“, „de necesitate“ şi încheiată - sincer - ca una de plăcere): o bună parte din eseurile domniei sale sînt cu siguranţă printre cele mai bune din cîte s-au scris la noi. Sînt modele.

Printre cele mai bune, sînt cele două evocări: George Meniuc sau Întoarcerea în Ithaca şi Posteritatea lui George Meniuc (mai ales primul).

Eugen Lungu e de părerea că rîndurile despre Meniuc ale lui Arcadie Suceveanu sînt mai mult decît o evocare. Autorul construieşte, în fapt, „o mitologie“ despre protagonistul său, evocînd / reconstituind şi alte „zeităţi“ ale Empireului: Al. Rosetti, T. Arghezi, G. Dumitrescu, Constant Tonegaru ş.a.

Portretizările pe care le face eseistul au ceva de „sepia, culoare de epocă eterată şi mincinoasă ca o romanţă“, sub tentele căreia „viciile şi ridurile realului dispar într-un sfumato care îţi permit să iei o cocioabă drept castel englezesc...“ (E. Lungu).

Arcadie Suceveanu acceptă senin această „definire a stilului“, intitulîndu-şi u­nul din capitolele volumului de eseuri chiar aşa: Portrete în sepia. Evocată de eseist, personalitatea lui George Meniuc se prezintă ca un model dramatic al artistului deplin, care trăieşte un fel de rezistenţă culturală interioară într-un veac ostil esteticului (şi vai, doar în final - şi doar parţial, disperat - încercînd exteriorizarea rezistenţei prin „revenirea la unelte“). Aceste eseuri merită citite/ „privite“ ca un documentar dramatic, dar şi ca un poem liric despre omul de cultură aflat „sub vremi“.

Citatele din cartea lui Arcadie Suceveanu se vor reproduse - chiar dacă sînt prea mari pentru o cronică: „Lucra cu febrilitate şi speranţă la cartea de sinteză Preludiul Bucuriei şi, concomitent, începuse să scrie o piesă, traducea din bîlinele ruseşti şi retraducea, cu o nouă forţă lingvistică, poemul Cîntec de oastea lui Igor. Era perioada ultimului Meniuc, a poetului care reuşise la senectute să se reidentifice cu sine însuşi, să-şi reformeze viziunea şi opţiunea estetică. Maestrul trăia într-o continuă stare poetică, era predispus oricînd să vorbească ore în şir despre literatură, despre nuanţele sau semnificaţia vreunui cuvînt, iar din maşina lui de scris ieşeau poemele Caleaşca soarelui, Raigardas, Columb, Mărul roşu, Oglinzi fermecate, Cerescul vultur, Balada piramidelor, de-o frapantă prospeţime artistică, tipărite îngrijit pe hîrtie velină, cu litere suple şi zburătoare, în corpul cărora, din cauza panglicii jumătate negre, jumătate roşii, se vedeau un fel de firişoare roşii, ca de sînge... Ochelarii masivi, pe care-i purta atît pe stradă, cît şi la masa de scris, erau meniţi parcă a-i clasiciza chipul de intelectual de stirpe veche rupt din ramura literaturii române dintre cele două războaie; lentilele lor păstrau intacte imaginile vii ale lui George Călinescu, Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Nicolae Cartojan... Atunci cînd şi-i scotea, în momentele de conversaţie sau de destindere la birou, semăna cu un Buddha cufundat în contemplaţie şi asceză.“ Sau: „cerceta cu aviditate limbajul basmelor, baladelor, colindelor, extrăgea din vechile hrisoave cuvinte arhaice, expresii delicate rare, îşi făcea note şi fişe, fiind posesorul unui adevărat „atlas lingvistic“, al unui «depozit de metafore» şi de relicve poetice“. Sau: „O dată cu Vremea lerului, pentru George Meniuc începe «dramatica întoarcere a lui Ulise» la Ithaca sa pierdută în zarea tinereţii. «Fiecare om îşi are Ithaca lui, mi-a mărturisit odată, referindu-se la mitul elen care îl fascina şi tulbura adînc în ultima vreme, gîndeşte-te, la întoarcere pe Ulise l-a recunoscut numai cîinele său Argos, aproape orb... Doamne, ce tristă-i povestea asta!». Poeziile scrise după apariţia acestei cărţi poartă însemnele unei adevărate metamorfoze lirice, ale unei noi vîrste interioare. În ele se pot citi uşor amprentele digitale, cele adevărate, ale poetului. Volumele ce au urmat, Florile dalbe (1979) şi Toamna lui Orfeu (1983), indică cu pregnanţă regenerarea spiritului său creator, revenirea sa simbolică în gara din care în vara lui 1940 îl petrecuse Geo Dumitrescu...“

Arcadie Suceveanu evită, cu eleganţă, notele critice ori exigenţele, prin eufemisme gen „patina timpului se face pe alocuri (numai? nota mea - M.V.C.) simţită“; sau: „micile (sic!) «inserţii» de natură ideologică au pătruns în ţesătura multor texte...“ Adevărul e că aceste „inserţii“ au fost mai multe iar „patina timpului“ e prezentă cam de pe la 1939 pînă pe la ...(?). Dramaticul situaţiei s-ar contura şi mai bine dacă adevărul ar fi fost spus în întregime. Pentru că, altfel (dacă nu ar fi existat un conjuncturism de durată), de unde autoflagelările poetului? Am vrut, în cele expuse mai sus, doar să se înţeleagă cît de dramatic poate fi un destin mutilat, atunci cînd se crede - naiv! - că micile concesii ar putea să te ocrotească de marile cedări şi, în fine, autorateuri. Eseurile lui Arcadie Suceveanu (la cele două, menţionate, se adaugă dramaticul fragment evocator Fila din maşina de scris, despre ultimul „document“ artistic, poemul Tramvaiul roşu, neterminat, al lui Meniuc) evocă o personalitate şi invocă o problemă, cea a artistului supus probei timpului nemilos. Nimeni dintre noi nu ştie cum ar fi procedat în situaţii similare. Dar destinul acestui poet - aici: graţie lui Suceveanu - devine unul emblematic.

Emisferele de Magdeburg, ca să revenim la un text „programatic“, este un eseu plin de adevăruri: a) „ ...Poezia [...] nu poate exista decît ca o perpetuă înfrîngere de sine, ca o firească, în dialectica ei, depăşire a tiparelor existente“; b) „Anchilozarea şi osificarea este egală în artă cu autoanihilarea“; c) „ ...adevăraţii continuatori ai lui Eminescu sau ai lui Arghezi nu sînt acei care, cu rîvnă de epigoni, au scris în viziunea şi expresia lor, ci tocmai aceea care au fost în stare să găsească replica salvatoare, eliberîndu-se de sub tirania marilor modele şi găsind noi filoane lirice“; d) „Insolitul devine lucru obişnuit“ (afirmaţie dublată de un citat din Hugo Friedrich: „ ...anormalul unei epoci a devenit norma celei următoare“). Surprinzător însă, urmează o formulă didacticistă, o „povaţă“: „important este însă ca replica să vină în chip natural, aproape impersonal, să nu aibă tendinţe iconoclaste, exclusiviste, sfidătoare, etalîndu-şi orgoliul de a inventa, pe loc gol, aici şi acum, poezia“. Nu-mi place formula impesonală şi imperios (îmi vine să zic: imperial)-sentenţioasă a lui Arcadie Suceveanu cînd afirmă, de exemplu (alături de mai-susul „important este“), că „...e bine ca poeţii din generaţiile mai tinere să aibă mereu conştiinţa că o formă poetică nouă este un act de sinteză a formelor existente...“ Mă explic: dau dreptate tinerilor - fie că-i chema/ cheamă Baudelaire, Rimbaud, sau Tzara, ori, mă rog, Crudu - care credeau altceva decît că „sintetizează“, dar îi dau absolută dreptate şi lui Arcadie Suceveanu. Dar nu-mi place tonul de mentor care divulgă această... „duplicitate“ literară: inovator în poezie şi ... conservator-atent în metapoezie. Şi încă o replică: a fi modern în poezie înseamnă chiar „a nega şi a detesta“ oricît ar părea de şocant (de unde, altfel „modernismul“? de unde, de fapt, o altă poezie?).

În fine, să vă spun de ce cred că volumul de eseuri recenzat mi se pare prea mare (ca număr de titluri şi de pagini). Părerea mea este că unele texte ar fi putut să lipsească, fiind de fapt... din altă carte. Nu cred că simplul motiv al editării unei prime cărţi de acest gen în bibliografia scriitorului ar fi trebuit să includă tot ce a spus/ a scris „în proza eseului“ Arcadie Suceveanu. Adică ar fi putut fi omise (lăsate pentru altă carte) articolele publicistice, chestionarele, anchetele, cuvîntările, interviurile, adică tot compartimentul Agora literară (oricît de interesant ar părea). Apoi, fără a simţi pierderea, puteau lipsi cîteva „portrete“ ocazionale şi cîteva cronici şi eseuri scrise dintr-un soi de complezenţă, bună poate pentru reviste, mai puţin pentru această carte de eseuri care, în părţile ei cu adevărat interesante, se citeşte cu plăcere şi produce revelaţia pe care ţi-o dă doar un obiect de artă deosebit.