Nr. 5 (486) mai 2006

Revanşa lui Zizi

Capitolul I

La 7.15, în faţa Palatului – Supărarea –

Împăcarea – Primele replici – Ultimele

 Ora 6. Ceasul sună strident (să văd eu ceasul ăla care sună mătăsos). Olelia întinde o mînă leneşă şi ucide zgomotul, după care – tot P.N.V. – porneşte radioul. Plutind între somn şi veghe, cei doi captează fragmente amestecate din buletinul meteo, ştiri din agricultură şi muzică pop, pe care de îndată purced să le viseze (mai ales însămînţările)

La şi 44, Olelia întinde din nou mîna şi aprinde veioza. Zizi geme şi, la şi 45, cu un „Bleah!”, sare din pat, orbecăind către baie.

Trosc, vm, pîş, pîş, pîş, zdrang, pauză, fsssss, pic, pic, zdrang, brobrobaubrrrbodorlll, pîş, pîş, scîrţ, flll, br, spr, br, spr, spr, spr, scîrţ (Zizi se spală cu o mare grijă faţă de risipirea apei), pîş, pîş, trosc, vm, hîrşt (asta e foaia ruptă din calendar).

E şi 50. Urmează îmbrăcatul, smak-smak, mîncarea în geantă, re-smak-smak (se iubesc, ce mai), yala, uşa, liftul.

La 7.14 fix, exact în faţa porţii Palatului, o zăreşte pe înfumurata brunetă. La şi 15 aceasta trece, ca de obicei, pe lîngă el, fără o privire – măcar din curiozitate -, deşi pe o rază de 100 m nu mai e absolut nimeni. Doar miliţieni.

De data asta, Zizi se supără şi, timp de o săptămînă, trece fluierînd, studiindu-şi unghiile, căutînd febril ceva în geantă sau pur şi simplu pe vizavi.

Odată săptămîna scursă, aruncă o coadă de ochi. Stupoare: deşi tot nu-l priveşte, Mihaela (cum a botezat-o demult) zîmbeşte, aproape rîde.

“Va’s’c-aşa!”, bombăne el, şi, a doua zi, cu o miime de secundă înainte de a o depăşi, spune foarte limpede:

– Rîzi degeaba,

după care, victorios, începe să fredoneze „Ţi-am dat o grenadă, o figură de stil..”

A doua zi, cu o replică şi mai usturătoare, studiată îndelung, se apropie aparent indiferent şi deschide din nou gura. Aşa rămîne cu ea, pentru că aude, ca o adiere:

– Nu s-ar zice...

Un junghi pe dreapta nu-i dă pace 24 ore, după care şuieră:

– Ce te face să crezi ?

Răspunsul întîrzie, aşa încît, peste două zile, reia:

– Ai devenit cam tăcută...

Pe scurt, în următoarele zile, după acelaşi sistem, s-au mai putut auzi:

– Vorbeşti tu destul.

– Da’ parcă am cu cine.

– Dacă nu dai bună-ziua...

– Sărut mîinile !

– Res, non verbum.

(Aici Zizi a consultat Larousse-ul, partie rose ).

– Prin mănuşi ?!

– Omnia vincit amor.

– Pagina asta lipseşte din dicţionar.

Nu s-au privit niciodată. Cel puţin nu simultan. Nici n-au intrat în amănunte. Ca să afle ce ? El – că ea are o fetiţă de 7 ani, un sîn mai jos şi nu suferă pisicile ? Ea – că el înoată slab, fumează BT şi nu suportă să stea la cozi ?

Au continuat să se întîlnească şi să vorbească în acelaşi mod vreme de 14 ani.

Într-o dimineaţă, ea l-a întîmpinat tulburată:

– Plec ?

– Unde ? Cînd ?, a întrebat el, precipitat, a doua zi.

– Nu contează. Plec definitiv.

În ziua următoare, pentru prima şi ultima oară s-au oprit faţă-n faţă. S-au îmbrăţişat cu disperare. Mihaela a încpeut să plîngă:

– Te iubesc... mult... au fost clipele cele mai... aş fi vrut să... acum... eşti singurul om care nu mi-a cerut niciodată nimic... şi mi-ai dat atît de mult...

Zizi avea un insuportabil nod în gît. Cu mare greutate reuşi să şoptească:

– O să-mi fie dor de tine.

Ea s-a smuls şi a fugit.

Nu s-au mai văzut revăzut.

Toate astea n-au nici o legătură cu cele ce vor urma.

Capitolul II

Dezminţire – Meditaţii –

Amănunte despre serviciu

 Afirmaţia cu care se încheie capitolul precedent constituie un caz tipic de stupiditate. Orice are legătură cu orice. Cum ar putea un eveniment oarecare, chiar inventat, să nu-ţi influenţeze decisiv restul vieţii?

Pe de altă parte, trebuie spus că, sub presiunea uriaşelor datorii (nu morale), dragul de Zizi s-a văzut obligat să dea meditaţii la matematică, deşi iniţial a ezitat:

– Nu pot, îi mărturisea el preietenului Dănuţ.

– De ce ?

– Dom’ne, cu Pitagora mai va, da’ dacă e cazu’ de integrale...

– Ce fraier eşti ! Da’ ce, tu le rezolvi problemele ? Tu le dai !

– Şi dacă zice „Nu ştiu” ?

– Foarte simplu, îi freci ridichea că nu ştie, uite cu ce lucruri simple ne pierdem timpul, ia pune mîna şi gîndeşte, pînă data viitoare s-o văd facută ! Acasă te munceşti şi tu, iei o carte, vii la mine, te descurci – ce dracu’!

Scrupulele lui Zizi s-au dovedit a fi inutile. Elevii aveau serioase dificultăţi să citească titlul manualului. Dacă reuşei să-i faci să afle în ce clasă sînt, erau fericiţi, iar părinţii îţi cădeau la picioare cu recunoştinţă.

Să inversăm acum ordinea din sumar. De fapt, neglijînd sumarul, să facem o inserţie. Adică eu să fac. Dv. faceţi ce credeţi.

În timp ce îmi povestea cele de mai sus şi mai jos, Zizi a fost chemat la telefon. La întoarcere mi-a relatat:

– Era Diana. M-a chemat să mi-l arate pe puştiul ei. Trei ani, blond, ochi albaştri. Aş zice că – exceptînd ochii, evident – seamănă cu mine, dar ar fi un banc riscant. O să crezi poate că la vederea puştiului mi-am zis: „Ajunge, brută! Iată întrupată în acest căpşor dulce căldura unui cămin pe care tu îl pîngăreşti... ” Dezolat. Tot ce mi-am zis a fost: „Mişto puştiul”.

Nimic şocant, dragă Zizi.

La serviciu, Zizi stă faţă-n faţă cu ferstrele care se deschid spre o splendidă panoramă a nord-est-ului oraşului şi spate-n spate cu restul colectivului din care face parte. În faţa lui, înainte de geam, nu se află dl.Histria, care dispare la 7.42 şi reapare la 25.50. În schimb, vecina din stînga, d-na Pietricică, vorbeşte permanent: cu floricelele pe care le udă (din păcate, plantele nu sunt carnivore), cu dosarele pe care le mută dintr-o parte în alta şi chiar cu Zizi. Vorbeşte încet, abia şoptit, fără nici o intonaţie şi fără nici o pauză. Zizi îi răspunde, cam din oră-n oră: „Da, doamnă”. O singură dată persoana a părut să sesizeze că intelocutorul era plonjat simultan în lectura unei cărţi şi consumarea unui sendvici, şi a exclamat:

– Tu citeşti acolo şi eu la-la-la...

Zizi n-a răspuns. Era o observaţie corectă.

– E interesant ce citeşti ?

Atunci, adunîndu-şi în glas şi în ochi toată disperarea, el a spus:

– Da, doamnă.

– Atunci mai bine tac.

Şi n-a tăcut.

Undeva, în bătaia cozii ochiului drept al lui Zizi, se agită o fiinţă mică şi creaţă care răspunde la numele de Titina. Lipseşte des, aflîndu-se în divorţ cu unul din soţi. Cînd şi cînd, reuşeşte să-şi aducă aminte despre care e vorba. Atunci e foarte tristă.

În rest: un atlet păros, inteligent, înfumurat şi tăcut; o fată antipatică şi grasă; alta, mitomană şi foarte grasă; una înaltă şi veşic dormitîndă; şeful – sobru, capabil, liniştit şi cu cerere de emigrare; un personaj numit Popescu. Numele neamintite le vom aminti acum: Gigi, Sonia, Thetis, Eulampia şi dl.A. Ordinea practic nu contează.

Ce fac ei ? Ce fac demult: iarna viscolu-l ascult, vara parcă dorm mai mult. Fiind programat cu concediul în februarie, Zizi a refuzat să-mi dea şi alte amănunte.

Capitolul III

Discuţia – Rezultatele discuţiei – Începutul

ascensiunii – Primele obstacole

 Întorcîndu-se acasă, în mica şi cocheta lor garsonieră, Zizi şi Olelia păşesc... nu găsesc nici un adjectiv suficient de sugestiv... păşesc pur şi simplu.

Ea se gîndeşte şi întreabă:

– Şi acum ?

El se gîndeşte şi nu răspunde.

– Ce-o să faci acum, dragul meu ?, insistă ea.

El tace încruntat.

– Doar n-o să te mulţumeşti cu atît.

Zizi pare (dar numai pare) să intrepreteze greşit ultima observaţie, drept care, cuprins de un instinct primar, ba choar gimnazial, o ia pe Olelia pe sus, aleargă cu ea în braţe pînă acasă (mai aveau cîţiva metri – ce vă închipuiaţi?), deschide uşa cu umărul, îşi trînteşte prada pe pat, îi sfîşie hainele cu dinţii, după care cade lat de oboseală.

Rezultatul discuţiei fu următorul: a doua zi tînărul Zarosche Z.Zinor (Zizi pour les amis) munci timp de patru ore neîntrerupt. În ziua următoare – şase ore. Apoi şase şi-un sfert.

După o săptămînă, se obişnuise se lucreze opt ore pe zi, cu 30 de pauze a cîte un minut, în care alerga pe coridoare – ca să nu se tîmpească de tot.

După o lună (timp în care deveniseră o banalitate anonimele cu felicitări de tipul „ ‘R-ai al dracului de stahanovist ! Spărgător împuţit de grevă ce eşti!”), revenindu-şi din şoc, conducerea centrului de calcul îl avansă, cu o majoritate de un vot, ajutor de locţiitor al şefului de colectiv şi-l numi responsabil cu gazeta de perete. Zizi păstră ritmul şi, după un trimestru, profitînd de plecarea d-lui A., îi luă fără jenă locul. Atunci acceleră. Începu să facă ore peste program şi chiar sub program. După lungi ezitări, directorul (un bărbat înalt, cu un nume impunător: Tuţi) hotărî să-l plaseze pe postul de public relations.

Aici interveni prima problemă: nimeni nu ştia ce naiba e aia public relations. Zizi ridică din umeri şi, pentru început, deschise o tarabă unde se vindeau reviste colorate, jeanşi, gogoşi şi „Incognito”, vol.CVI, CVII şi CCX.

Iniţiativa avu un succes furibund. Însuţi Tuţi venea să cumpere cîte ceva sau doar să admire forfota în vreuna din cele 62 de pauze de masă prevăzute de rergulament.

Înnebuniţi, adversarii lui Zizi apelară la lovituri sub centură: în timpul unei nopţi strecurară în incinta comercială un număr impresionat de şobolani înfometaţi. Actul lor iresponsabil avu însă urmări minore: chiţcanii ronţăiră cîteva volume frumos cartonate.

A fost, de altfel, ultimul gest din păcătoasa lor viaţă.

 Capitolul IV

Alte găselniţe – Adunarea de doliu –

Are sau n-are – Întrevederi între doi ochi

 Obosit de moarte, Zizi deschide cu efort uşa. Olelia nu e în cameră, în schimb se aude duşul cîntînd. Tpnărul îşi scoate paltonul şi fularul şi intră fără să bată.

– Ce faci, urîtule ?, îl întîmpină iubita lui cu un zîmbet şi tot restul.

Ţinînd cont de tot restul, Zizi intră şi el sub duş, după ce, civilizat, şi-a scos totuşi cizmele.

– Ce faci, eşti nebun ?, rîde Olelia, împingîndu-l.

Şi totuşi se pare că mai mult îl trage.

(cenzurat )

Hainele atîrnă la uscat.

Zizi şi Olelia atîrnă pe pat.

– Mă gîndesc... , începe el, ezitant.

– Nu e bine, îl opreşte ea cu un sărut.

(tot aşa )

Un ciclon pare să fi răvăşit mica garsonieră. Pe dulap a zburat o pernă, măsuţa zace cu, pardon, picioarele-n sus, cîteva cărţi au căzut din bibliotecă şi – absolut inexplicabil – un cearceaf e înnodat de clanţă !

– Mă gîndesc, reia Zizi, ceva mai hotărît.

Olelia începe să rîdă.

(asta e )

– Măgîndescdacăebinesăfactoateastea, spune Zizi extraordinar de repede.

– Te referi la... ?!

– Mă refer la ascensiunea mea social-politică.

– Nu e prea tîrziu să te întrebi ?

– Probabil, decide el brusc, sărind din pat şi începînd să se îmbrace.

După care iese. Fuge. Dispare.

Hălăduind pe străzi, gîndeşte profund. Întîlneşte un tomberon. Tomberonul era condus cu mînă de fier de către un om.

– Omule, spune Zizi patetic, îţi vînd viaţa mea.

Omul îl priveşte calm, îşi suge o măsea, plescăie şi-ntreabă:

– Pă ce ?

– Dă-mi tomberonu’ ăsta, să-l fac de Formula I, să trec Atlanticul cu el şi să mă sui pe Chomolungma !

Proprietarul rîvnitul obiect se scarpină în ureche, se caută de o ţigară, o aprinde şi în sfîrşit zice:

– No, tank you.

– Bine-bine, urlă Zizi, o să vedeţi voi pe dracu’ !

Tomberonistul nu pare tulburat de iminentul contact cu persoana amintită. Strada însă vui. Vuiră a doua zi şi ziarele cînd Zizi îşi anunţă senzaţionalul proiect: acela de a construi un bloc de şapte etaje !

Ideea poate să nu pară cine ştie ce originală. Dar este. Blocuri de şapte etaje se pare că s-au mai construit. Mai rar însă unul cu două milioane de apartamente.

Un bloc terasat, urmînd – în plan orizontal – o linie sinuoasă însumînd 1450 km. Blocul urma să includă 175986 magazine, 38 parcuri mari, 24920 complexe sportive, 170 cinematografe, 60 teatre, 17 bazine acoperite, 36 ştranduri, plus alte mărunţişuri.

“Un oraş!”, veţi exclama. Exact.

O imensă barieră verde urma să înconjoare oraşul-bloc. Accesul maşinilor – interzis, fiind suplinit de metrod, un tren rapid circulînd pe deasupra imensei clădiri. Poziţiile diverselor aripi ale blocului erau astfel calculate încît fiecare fereastră să se deschidă spre un spaţiu verde. Mari parcaje aveau să găzduiască, la marginea pădurii, maşinile vizitatorilor, preluaţi de metrod.

Alte amănunte – mai tîrziu.

Sau niciodată.

Publicarea grandiosului proiect răvăşi populaţia. Oamenii zîmbeau mai des. Începură să meargă la concerte. Fotbalul se trezi din pumni.

Urmare a acestor evenimente, decorarea lui Zizi cu Marele Ordin de Găselniţologie se impunea de la sine. Adunarea solemnă care constiuia cadrul acestui moment istoric avea un pronunţat aer îndoliat, dacă e să judecăm după vestimentaţia şi morga participanţilor. Nu acelaşi lucru se putea spune despre protagonist, care apăru în Sala Specială a Înaltei Inspecţii îmbrăcat în blugi.

– Măcar acum... , îi şopti în treacăt un funcţionar în frac.

– Nu, rspunse Zizi scurt, zîmbind asistenţei, apoi urcă însoţit de aplauze la tribună, unde fu întîmpinat de un Secretar al Coordonării:

– Stimate Zarosche Z.Zinor... cu ocazia că... care după dv... .toate aceste măreţe... că nu se poate... şi-n anii care vin!

Şi-i dădu medalia.

Zizi o luă.

Lucea.

Zizi fu mîndru.

Sala se ridică în picioare.

Atunci el pronunţă acest scurt discurs:

– Prieteni ! Vom merge mai departe. Oraşul viitorului va fi urmat de statul viitorului, apoi, în sfîrşit, vom construi viitorul viitorului. Vă veţi întreba, desigur: „Domnule, are sau n-are ? Chemare.” Mă aflu aici ca să vă răspund limpede: Am. Sau n-am.

O linişte grea se aşeze fîţîindu-şi fustele peste funesta adunare. Se auzea clar cum cineva se scrapină-n cot. Pe urmă, o femeie, de uimire, îşi pocni palmele. Gestul fu greşit interpretat drept un semnal şi sala izbucni în urale.

După festivitate urmă o austeră masă tovărăşească. Conform unui sănătos obicei, această degeneră imediat într-un chiolhan de ultimă speţă. Directori de trusturi şi secretare de meserie se înghesuiau transpiraţi în dansuri smucite sau din contră. Sub mese se adunau cadavrele vodcillor căzute la datorie. Un contabil complet lipsit de păr adormise în lift. Pe masă se exibiţionau pateuri parţial deflorate, sendviciuri decapate, prăjituri fleoşcăite, şerveţele pe care urmele de ruj le făceau să semene cu tifoane hemoragice, pahare pe jumătate pline de rîgîituri...

Mă opresc. Ştiţi despre ce vorbesc.

După toate aceste, Zizi fu solicitat să poarte scurte dialoguri cu reprezentanţii Coordonării şi ai Înaltei Inspecţii. Toate întrevederile avură loc între doi ochi, întrucît majoritatea funcţionarilor nu îndrăzniră să-şi ridice ochii din covoare (de Cisnădie), iar singurul care o făcu, ascultînd planurile lui Zizi, era să-i închidă definitiv.

Capitolul V

Intermezzo cu Revelion – Fîl-fîl – Primele

clipe ale noului an – Catastrofa consacrării definitive

 Zizi şi Olelia îşi petrecură Revelionul la Sovata-Băi. În noaptea cu pricina, dansară pînă căzură jos. Ridicîndu-se, observară că majoritatea convivilor nu prea mai convivuiau, drept care minoritatea care mai avea încă puls se adună la un colţ de masă, ciugulind din tonele de mîncare rămase (ca de obicie), frecţionînd ţigări umede de şampanie, sorbind cafele anticardiace şi tremurînd sincer – caloriferele îşi cam dăduseră şi ele duhul. Se înfiripă singurul gen de discuţii acceptabil în aceste condiţii:

– Domnule, începu un tip înalt şi cu păr, americanu’ e în căcat.

– Vorbeşti prostii, nu vezi că...

– Nu scrie nicăieri că dacă eu zic „Sînt plin de bombe cu crocodili” le şi am.

– Asta-i teorie, dădu plictisit din mînă tipul cu păr. Vorba e: mai are sau nu neamţu’ ceva în subsol ? N-are, că l-a supt americanu’ !

– Fugi, nene, d-aci ! Din contră, a pompat în ei, ca să aibă în Europa o...

– NU RACHETE-N EUROPA !, răcni cineva des sub masă.

Discuţia (citeşte: lălăiala) dură pînă la ivirea zorilor. Nu s-a lăsat cu victime, dacă exceptăm perfectul simplu, pe care m-am hotărît să-l abandonez pentru lipsă de simţ al ridicolului.

La plecare, în primele ceasuri ale anului, Zizi a găsit pe stradă o bancnotă de 10 lei.

– Se zice că aşa cum începi anul... L-am apucat pe Ăldesus de metatarsiene.

Într-adevăr, ceva mai încolo Zizi a găsit un excavator. Dar, dintr-o timiditate prost înţeleasă, nu l-a luat cu el. Deşi – ce jucărie frumoasă ar fi fost pentru copil...

Cum ? Cum ? Olelia e gravidă ?!

Nu. Dar ar putea fi.

În prima zi lucrătoare a noului an, exact cînd ura mai mult ideea de muncă, Zizi a fost scutit de prezenţa directorului. În aceste dramatice condiţii, toţi colegii au descoperit brusc neamînabile plecări pe teren (care pe Ghencea, care pe Progresul), iar el a tras un feroce pui de...

Nu, tovarăşi.

Tînăr, cu ochii arzători şi unghiile curate, Zarosche Z.Zinor a vegheat cu învreşunare, singur, părăsit, dar neclintit.

– Şi la ce bun?, s-a întrebat el cu voce tare, profitînd de. Am debutat literar. Am fost recunoscut oficial drept cel mai talentat actor care nu joacă. Am fost decorat pentru proiectul oraşului-bloc Zarqua. Poţi zidi o lume-ntreagă... o lopată de ţarînă... etc. etc.

Cu ţărîna treaba fiind ca şi aranjată, nu-i rămînea decît să vadă în ce stadiu e zidirea.

Şi şi-a luat o mistrie.

Şi şi-a luat un halat.

Şi inima-n dinţi.

Şi-a început să urce.

Capitolul VI

Simplă dizertaţie despre perfectul simplu –

Fluierînd pe trepte – Bătrîneţe – haine grele,

tinereţe – care haine? – Un comunicat incredibil

Rolul perfectului simplu în dezvoltarea literaturii este. Nici un autor n-a scăpat de tirania lui.

Să judecăm puţin această enormitate.

Scrisă la persoana a III-a, proza nu se poate dispensa de el. Folosirea permanentă a perfectului compus creează o mare oboseală în cititor şi o cascadă de tăieturi în acţiune. Totul pare a se termina tot timpul:

Mihai a adus scara. S-a suit repede pe ea şi a privit pe geam. Deodată a alunecat şi a căzut. Luminiţa s-a repezit să-l ajute, dar s-a împiedicat...

Prezentul conferă, din contră, o totală lipsă de echilibru, ducînd în pragul nebuniei pe cititorul cutremurat de suspans. Tot timpul se aşteaptă ceva:

Mihai aduce scara. Se suie repede pe ea şi priveşte pe geam. Deodată alunecă şi cade! Luminiţa se repede să-l ajute, dar se împiedică !!

Şi ?! Şi ?!

Un frumos aer poetic ne oferă mai mutl ca perfectul, pe un ton legănat:

Mihai adusese scara, se suise pe ea, privise pe geam. Deodat’ alunecase şi căzuse. Luminţa se repezise să-l ajute dar se-mpiedicase...

Un-doi-trei, un-doi-trei, vals curat.

Tot liric, dar modern, străbătut de o aglutinată neîmplinire, ne apare imperfectul (ce nume sugestiv !):

Mihai aduce scara. Se suia pe ea şi pe geam privea. Deodat-aluneca şi cădea. Şi cădea. Şi cădea...

Încărcat cu un optimism imbecil, viitorul ne îndeamnă să-l citim cu voce tare:

Mihai va duce scara ! Se va sui pe ea şi va privi pe geam ! Deodată va aluneca şi va cădea, aha-aha !!

Neprezentînd niciunul din aceste dezevantaje, perfectul simplu exibează în schimb o estetică şubredă, mai ales în construcţii precum „Azi cusui toată ziua”, şi chiar de sincope logice: „Şmenarii fură prinşi repede „ (cum să fure dacă sînt prinşi ?!)

Folosirea persoanei întîi elimină obligativitatea perfectului simplu, dar practica s-a dovedit riscantă, cititorii fiind predispuşi să ia totul pe bune: „Ai văzut ce zice ăla, că soacră-sa scuipă ?! Şi o cunosc, e o femeie de treabă, toată ziua e la coadă... ” Numai cei bravi se mai aventurează. Şi nu e cazul.

Să ne-ntoarcem aşadar/ pe o frunză de mărar/ la hulitul perfect simplu / singurul care se leagă (cu o rimă la „simplu” aţi împuşcat premiul US pentru debut postum).

Spre mijlocul lunii februarie, Zizi fu numit Director General şi Definitiv al centrului de calcul, în locul lui Tuţi, lovit de o hernie laterală fără intorsiune. Ultimul calificativ al noului titlu fu încălcat însă după numai două săptămîni (timp în care Zizi abia apucă să se familiarizeze cu cafelele pregătite de Lily-cea-cu-gene-lungi, drept care vizitele Oleliei se înmulţiseră ameninţător şi nu mult a lipsit ca... oare e cazul să închid paranteza ?), cînd Z.Z.Z. trebui să se prezinte la Ministerul Construcţiilor Înalte pentru a ocupa postul de adjunct de mi­nistru-adjunct.

Din noua poziţie (şezînd pe scaun) lansă în execuţie proiectul Zarqua şi obţinu votarea unei rezoluţii prin care beneficiarul unui apartament, dacă era nemulţumit, putea să-l oblige pe oricare din constructori să locuiască în apartamentul respectiv.

Această din urmă iniţiativă îi propulsă popularitatea pe culmi atît de înalte încît următoarele trepte sociale le urcă fluierînd.

Dar numai pe ascuns.

Pentru că (prudenţa e mama mă-sii), în tot acest timp continuase să vină la serviciu înainte de paznicul din tura de noapte şi să plece după cel din tura de după-amiază. Sau invers, nu contează. Fapt e că nimeni nu-i putea găsi nod în papură.

Defulările lui, ce-i drept, o costau pe Olelia nenumărate muşcături şi contuzii. Dar nu se plîngea.

Nici n-ar fi avut cui. Tripla răsturnare a vieţii lor (vă amintesc [1] că Zizi fusese, pe rînd, simplu cetăţean, ministru al culturii şi lucrător cu cîrca la carierele de piatră) îi îndepărtase de orice fiinţă posesoare de familie, scaun şi/sau minte la cap, iar dacă acum unii amici îşi aduseseră brusc aminte de ei, era rîndul lor să mimeze ploaia.

Una peste alta, la sfîrşitul anului numirea lui Zizi într-unul din cele trei posturi de Prim, Secund sau Terţ Secretar al Înaltei Inspecţii devenise iminentă.

Să revenim însă puţin în mica garsonieră (pe care au refuzat s-o părăsească). E întuneric. Olelia şi Zizi stau întinşi de-a latul patului. NU e soare, dar e bine.

– Cum te cheamă ?

– Ştii bine.

– Cîţi ani ai ?

– 29 şi.

– Funcţia ?

– Mîine aflu.

– Căsătorit ?

– Ca şi.

– Copii ?

– Nţ.

Pauză calculată.

– Ce vrei să spui ?!, sare Zizi ca un leu.

– N-am spus nimic !, se alintă Olelia ca o pisică.

– Tocmai asta mă înfioară !

– Ei, bine, da !

– D-da ci-ce ?, se bîlbîie el.

– Aştept un copil.

– Şi tocmai acum nu merge liftul, încearcă el să mimeze detaşarea.

– Nu fi prost.

– Nu sînt prost, sînt copleşit. O să fim nişte scalvi, nişte martiri !

– Nici chiar aşa...

– Ha ! Nu-l cunoşti pe moştenitorul meu !

Ce-a urmat degeaba scriu, că nu se publică.

Dar nu asta era bomba cea mare.

Bomba cea mare explodă la ora 20.00, cînd la Telejurnal se dădu citire comunicatului: „În urma unei şedinţe excepţionale, Zarosche Z.Zinor a fost numit Director Absolut al Coordonării”. Urma o scurtă biografie, ocolind cu delicateţe momentele critice.

Director al Coordonării la 29 ani !!

Nu ştiu dacă realizaţi ce-nseamnă asta.

Vă las să va mai gîndiţi puţin.

Capitolul VII

Declaraţia de principii – Primirea – O replică

istorică şi implicaţiile ei – Eroarea

 În primul său interviu televizat, transmis prin satelit în toată lumea şi la Bacău, Zizi spuse:

– Mulţumesc celor care m-au ajutat să ajung pînă aici. Nu vor regreta. Restul, da.

Publicul larg reacţionă cu largheţe, văzînd în aceste cuvinte o confirmare a faptului că, aşa cum plastic se exprima un cetăţean: „A venit vremea să le-o plesnim peste clanţă burtoşilor !”

Zizi participă personal la lucrările de ridicare a oraşului-bloc Zarqua, conducşnd abil un uriaş excavator atomic şi o echipă inimoasă cu acre reuşi să predea cei 2 km de bloc care le reveneau cu 3 luni mai devreme. Nu faţă de plan, pentru că nu exista aşa ceva, ci faţă de cît crezuseră ei.

Îngrijorat de imensa popularitate a tînărului, Preşedintele se hotărî să-l invite la el, ca să vadă ce şi cum. La intrare, Zizi fu întîmpinat de doi generali în uniformă de gală şi un portar în civil şi fu condus în Sala Unică de Consiliu.

Într-un spaţiu de cam un hectar se găseau următoarele: un tablou al decedatei soţii a Preşedintelui, patru vase chinezeşti cu cîte un crin, în cele patru colţuri, şi masă cu patru scaune în centru.

Preşedintele era un bătrîn înalt şi uscăţiv, cu părul şi mustăţile albe, mişcîndu-se cu o distincţie care îl zăpăci pe mult mai tînărul său musafir.

– Luaţi loc, domnule Zarosche... Beţi un pahar de vin, da ?... Sînteţi atît de tînăr... Sănătate ! Am să intru în subiect, nu-mi plac ocolişurile... Nu-mi pla deloc... Ştiu că aţi fi dorit să cuceriţi prin luptă şi această ultimă redută, dar... sînteţi dezamăgit, nu-i aşa ?... Da, da... Vă ofer locul meu, domnule Zarosche... Nimeni nu va şti, ca să nu fiţi bănuit de compromisuri... Nu protestaţi... O să folosim o formulă... sănătatea, vîrsta... se va întruni Consiliul, veţi fi votat... Eu... sînt foarte bătrîn...

Complet depăşit, Zizi nu reuşea să articuleze nimic. Goliră restul sticlei aproape fără alte cuvinte şi el plecă năuc.

– Ce-a vrut ?, îl întrebă Olelia.

– Să fiu Preşedinte, răspunse el sec.

Ea leşină.

El o lăsă aşa.

Comunicatul stîrni o furtună de bucurie, sentiment manifestat, ca de obiciei, şi de cei care habar n-aveau ce putea să însemne asta.

De fapt, cine ştie vreodată ce poate să însemne asta ?

În semn de preţuire pentru noul lor conducător, oamenii muncii din întreaga ţară renunţară de bunăvoie – deşi cu greu – la o zi de lucru şi petrecură pe rupte.

Un ziarist întreprinzător (numai întîmplător rudă pe departe cu Olelia) organiză un referendum naţional care relevă dorinţa unanimă ca noul oraş să poarte numele autorului lui. Fiind (încă) în posesia întregului său simţ al ridicolului, Zizi refuză categoric, ceea ce nu ştirbi cu nimic frumuseţea inaugurării.

O ploaie de flori, lumini şi muzică salută sosirea Preşedintelui şi a Oleliei (protocolul cam oftase pentru lipsa caracterului oficial al relaţiei lor, dar cine ar fi îndrăznit să-i sugereze să vină singur?!).

Pe o estradă imporvizată, celebrul G.P., în semn de bun venit, le cîntă „Uite-aşa aş vre să mor”. Printr-o stingheritoare întîmplare, Dumnezeu îi împlini în sfîrşit dorinţa.

După un scurt şi neprevăzut moment de reculegere, festivitatea îşi reluă cursul normal. Urmă mult-aşteptatul discurs:

– Prieteni ! Acest oraş l-am ridicat împreună. În consecinţă, e al nostru. Nu pe hîrtie, pe bune. Fiecare poate să-şi aleagă un apartament, chiar cei care n-au lucrat aici, pentru că nici ei n-au stat degeaba. Vă rog să vă limitaţi la un apartament per familie... Păi, ce-aşteptaţi?

Bine educate, masele se mişcară ordonat, ba chiar cu un oarecare aer de indiferenţă, făcînd cîţiva paşi plictisiţi care încotro. Apoi cineva se împiedică şi brusca lui mişcare declanşă panica. Prinzînd suta sub nouă secunde, sute de mii de oameni dispărură în clădire ca supţi de un vîrtej.

După ce se mai amuză cîteva secunde, Zizi părăsi brusc suita, se urcă într-un helicopter, îl pilotă pînă în capitală şi intră în prima fabrică.

Peisaj: maşini abandonate, stive împrăştiate, uşi vraişte, un ventilator învîrtindu-se cu bestialitate, difuzoare răcnind şi lumini arzînd degeaba.

Personaje: un paznic fără vîrstă dormitînd cu capul pe glezne – o poziţie explicată de două hoituri de mastică intrate în putrefacţie.

– Alo !... Alo, dom’ne !, răcni Zizi, scuturîndu-l pe bătrînul atît de simplu după port (de vorbă nici vorbă).

– Alo ! Da ! Ce interior doriţi !

– Unde-s restul ?

– Îs plecaţi.

– Mulţam, văd. Unde-s ?

– La inaugurare.

– Şi fabrica ?

– Păi, şade dară...

– E absurd !, strigă Zizi.

– Absurd e să pedepseşti nişte oameni care veniseră să te aplaude!, îi strigă Olelia şi mai tare, odată întors acasă (remarcaţi montajul nervos).

– Nu erau în timpul liber, observă el cu răceală. Să fi lăsat măcar un schimb la lucru!

– O să pierzi mult aşa.

– Vom vedea.

Epilog brusc

Într-adevăr, Zizi pierdu mult aşa.

Întîi îşi pierdu popularitatea.

Apoi o pierdu pe Olelia şi, o dată cu ea, îşi pierdu liniştea.

Nu mult lipsi să-şi piardă şi minţile.

Atunci avu o rătăcire. I se păru că de sus, de sus de tot, cineva îi şopteşte: „Mai lasă şi tu de la tine... ”

Mai lăsă.

Reciştigă poziţiile pierdute. Olelia se întoarse aproape alergînd. Totul reintră în normal.

Dar acest normal cuprindea un procent de compromisuri pe care Zizi nu-l putea duce. După o lună, se aruncă din metrod, zdrobindu-se pe una din puţinele porţiuni de asfalt pe care le permisese printre parcuri.

Supravieţui o zi şi, deşi putea vorbi, nu spuse nimic.

În dimineaţa următoare îşi dădu obştescul sfîrşit.

Nimeni nu înţelese nimic.

Mihaela numai, Mihaela...

--------------------

1. Truc ieftin prin care autorul face trimitere la capodoperele sale anterioare.

[înapoi la text]