Nr. 5 (486) mai 2006

Eul liric de manual

Mi-am arătat de mai multe ori îngrijorarea pentru limba română. Nu pentru că ar fi ameninţată de împrumuturi, nu pentru cauze exterioare şi obiective, ci considerîndu-ne pe noi, vorbitorii, şi pe administratorii academici şi ministeriali principalii ei duşmani. În toate, de fapt, ne dovedim noi, românii, propriii noştri duşmani, astfel încît mă întreb mirat de unde ne vine această aplecare spre a ne face rău cu o seninătate infantilă. Constantin Noica spunea că trebuie să ne întoarcem la frumuseţea românei din secolul XVIII. Nu mai e posibil, cu siguranţă, dar citirea comparativă a unor texte mai apropiate în timp, dintre cele două războaie şi de astăzi, i-ar spune foarte multe celui cu o bună percepţie a cuvîntului. Comparaţi, să zicem, două articole de ziar sau două studii literare şi veţi vedea că parcă sînt scrise şi gîndite în două limbi. Comunismul şi totalitarismul au arestat şi condamnat la grea închisoare, pe viaţă, limba română, aşa cum au condamnat şi gîndirea liberă. A fost ideologizată şi militarizată, a fost golită de transcendent, de miezul ei gustos şi înfloritor, i s-a interzis libertatea polisemantică, românului i s-a pus pe buze un vocabular redus, pentru a reduce relaţia umană şi anula creativitatea, obligîndu-l să se închidă în modelul dat de partidul comunist. Limba română s-a transformat într-un limbaj numit de lemn tocmai pentru că era fără seva hrănitoare şi fără plasticitatea libertăţii şi a creativităţii. Cele mai concludente exemple de tiranie lingvistică asociată tiraniei sociale sînt cele care trimit spre ideea de militarizare. Inclusiv la fotbal avem divizii, instituţiile sînt unităţi, dascălii sînt cadre didactice, medicii sînt cadre medicale etc.. Parcă suna mai bine corpul profesoral, sugerează un organism viu, faţă de cuvîntul cadru, pe care, rostindu-l, îl asociez unui gard din sîrmă ghimpată.

În tot acest timp a fost o adevărată întrecere între birocraţii limbii în a inventa gramatici, instrucţiuni (alt termen milităresc) de folosinţă, mai ales pentru examenele pe care le controlau şi ai căror beneficiari erau. S-a ajuns, prin noua reformă gramaticală, la un formalism care elimină principiul fonetic din scrierea românească şi subiectul dintre părţile principale de propoziţie. Parcă limba română este condusă de pedesereul anilor 90 care legifera după voinţa şi obişnuinţa celor care nu gîndesc. Tendinţele orale devin norme, iar cei responsabili cu normele încîlcesc regulile pînă nu le mai poate respecta nimeni, pînă toate sînt bune cum ne ies printre dinţi.

S-a discutat în lumea literară despre aplecarea spre trivial şi erotism din scrierile tinerilor. Poate o explicaţie vine şi din nemulţumirea inconştientă faţă de limba română de astăzi. E şi o eliberare tematică, dar şi o atitudine faţă de limbajul puţin şi schematic care li s-a impus acasă, în şcoală, în media. Cuvîntul nu mai are concreteţea proaspătă a vieţii şi de aceea apelează ei la expresiile considerate impudice de către morala comună. Poate fi vorba, deci, de un protest şi o neputinţă în acelaşi timp. Iar în comunicarea cotidiană, pe stradă şi pe internet, tinerii vorbesc deja o altă românească.

Ce face şcoala, în aceste circumstanţe? Evident, şcoala se desparte tot mai mult de cultură, aşa cum se întrevedea pe vremea cînd îi era mamă Elena Ceauşescu. Profesorul a devenit un funcţionar cu munca normată care trebuie să parcurgă în paşi repezi o programă şcolară, obiectivul esenţial fiind ca elevul să se adapteze cît mai bine formelor de examinare, adică testelor pentru capacitate sau testarea naţională şi pentru bacalaureat. La ora de limbă română nu se mai vorbeşte cursiv, în fraze, nu se încearcă înţelegerea unui text cu ideile lui sau cu subtilităţile lui estetice. Nu se mai povesteşte. Textul nu mai are nici un Dumnezeu, are trăsături şi structuri de justificat prin citate.  Toţi profesorii aplică teste, pun grila de notare – adică baremul de corectare şi notare unde sînt date răspunsurile corecte - şi dau verdicte. Nu se mai comentează opera decît pentru a demonstra că aparţine unei specii. Eminescu nu mai există, ci eul liric, el visează, el iubeşte, el se plimbă prin codru, poezia însăşi nu există decît dacă elevul de clasa a V-a a identificat în text prezenţa eului liric. Răsfoiesc  astfel de culegeri pentru pregătirea testării naţionale şi îmi este tot mai clar că obiectivul predării limbii şi literaturii române în şcoală nu este nici pe departe vorbirea şi scrierea corectă, nici educaţia estetică, nici cunoaşterea culturii naţionale, ci reducerea la absurd, nu dialogul şi expunerea unei idei în forme raţionale, plastice, plăcute, ci aplicaţia pe barem, nu lectura de plăcere a unei opere literare, ci căutarea ei de personaje, moduri de expunere şi tropi. În textul unei elegii senine şi frumoase a lui Blaga trebuie să menţionăm două trăsături ca să dovedim că acolo e o descriere, două cuvinte care denumesc elemente ale naturii, să descoperim despre ce anotimp e vorba, să descoperim o metaforă. Dacă mai despărţim în silabe cîteva cuvinte, dacă recunoaştem un diftong, dacă mai recunoaştem ceva cazuri şi funcţii sintactice e foarte bine. Dar dacă, pentru o notă mai mare, facem o compunere de o pagină, sau de două, sau de 20 de rînduri, în care să motivăm despre ce fel de specie e vorba şi avem alte interpretări şi alte idei decît baremul, se taie. La limba şi literatura română nu mai e timp de fantezii, interpretări, jocuri, pentru că se dă pagina la barem. Aşa s-a întors şi foaia limbii române. Profesorul nu mai are timp, nici dacă i-ar sta în puteri,  să discute un spectacol de la teatrul local, un film, o carte la modă, să încerce un pic de maieutică. Noii profesori vor fi aceia care au învăţat să întoarcă foaia la barem.

Limba română a ajuns pe mîna contabililor şi a birocraţilor. Aşa cum inspectorii de la Învăţămînt veghează ca finalitatea celor patru ore săptămînale să fie hotărîtă de buna aplicare a testelor, academicienii vor înfiinţa garda limbii, pentru ca toată lumea să scrie corect nicio şi să cînte în accentele de la ştirile TV. N-am ieşit din chingile comuniste, reformăm mereu formele lor, iar aceia care vorbesc frumos româneşte, simplu, direct, pe înţeles, cu miez, şi care doresc mai multă spiritualitate în România, se împuţinează, cum dispar aceia care simt limba maternă ca pe o existenţă superioară sau cei ce respectă fiecare text precum textul biblic.

L-am auzit pe actualul ministru al Învăţămîntului, un inginer, spunînd că şcoala românească nu e pregătită pentru reformă. Ea nici nu are cum să fie pregătită pentru ceva pentru că mereu e sculată în miez de noapte pentru cîte o experienţă sau numai pentru o alergătură prin cartier. Dacă nu există o viziune, dacă nu ne întrebăm ce vrem să fim, sau dacă îi întrebăm doar pe aceia care vor să fie spahii, nu va fi posibilă nici o reformă şi vom da numele de reformă disoluţiei.

Revenind la “eul liric”, acolo duce şi un astfel de mod de înţelegere a poeziei, sau al lumii. Dacă locul creatorului şi al trăitorului este luat de o expresie abstractă şi de neînţeles (nu cred că un poet de pe lumea asta poate defini eul liric sau lirismul astfel încît un copil de 11 ani să-l înţeleagă), înseamnă că lumea însăşi intră în nişte formule pe care noi, cei de astăzi, destul de conservatori, nu le înţelegem, sau intră în disoluţia de după Turnul Babel.

Cred că nici domnul Băsescu nu există, ci eul politic căruia eul medical i-a aplicat o corecţie la spate. Cu siguranţă, însă, inginerii Culturii şi ai Şcolii române ştiu ei mai bine cum să disipeze, să implementeze etc., iar limba noastră veche şi-nţeleaptă va umbla numai prin faguri de miere inginereşte fabricaţi din înlocuitori.