Nr. 5 (486) mai 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

XI. Între Maimonide şi Marx

Leon Volovici: Nuvela ta Lipova este, într-o măsură, o răfuială cu iadaismul inautentic, cu ritualul golit de sens, dar şi radiografia unei insurecţii interioare, mai degrabă înfrînte. Mai este, cred, şi mărtuira omului matur despre fascinaţia trăită de adolescent la „chemările” unei alte lumi spirituale a „stafiei care cutreieră Europa”. (Mi-am amintit de fiul rabinului din povestirea lui Babel, cel care umbla — şi murea — cu portretul lui Lenin în buzunar, alături de cel al lui Maimonide). Te preocupă acum relaţia dintre iudaism şi marxism? Sînt într-un fel compatibile?

 Norman Manea: Mărturisesc că după şirul de întrebări care se centrează, toate, într-un fel sau altul, asupra aceleiaşi teme, am cam obosit...

Subiectul pare epuizat mental. Monologuri nerostite ale solitudinii? Reluînd vechea interogaţie, în arcul unor noi întîmplări cotidiene? Un curent spiralat şi ardent al fervorii tăinuite?

În dialog, însă, îţi vine mai curînd să eviţi exhibarea, vivacitatea „dezbaterii”, nuanţata „confesiune” pe mereu aceeaşi necicatrizată temă.

O nouă incizie, în plină lumină, de data asta? Nu sînt destul de cabotin sau retoric sau detaşat pentru asta.

Am fost obişnuiţi să evităm abordarea cu voce tare a zonelor intime. Şi-apoi, pare de-a dreptul absurd să ataci chestiuni pe care, în locul şi timpul ce ţi-au fost date, nu le poţi trăi decît printr-un efect deviat, înăbuşit. Starea lui „ce-ar fi fost dac-ar fi fost”...

În sfîrşit... Nu ştiu cît a fost Marx evreu, dar ştiu destule pasaje de-a dreptul antisemite din corespondenţa sa. Biografiile care circulă pe la noi nu vorbesc deloc nici despre originea sa evreiască, nici despre asemenea aspecte. Într-un serial RDG despre tînărul Marx, vizionat acum cîteva luni pe televizoarele româneşti, există o scenă cînd protagonistul merge la mormîntul tatălui său: aparatul urmărea aleea de arbori, silueta gînditorului, a soţiei care-l întovărăşea (descendenta, cum se ştie, a unei aristocratice familii germane) şi înregistra, scurt şi confuz, un fel de cimitir, jumătate creştin, jumătate mozaic, s-ar zice. Secvenţa rapidă, învăluită în ceţuri. Nu se înţelegea prea bine dinspre care parte a cimitirului venea perechea îndurerată.

Filozofia, viziunea iudaică... O discuţie specioasă, complicată. Comunitatea mai durabilă decît Statul? Dumnezeu supravieţuind regilor săi? Slăbiciunea politică, condiţiile geo-istorice, supravieţuirea paradoxală? Exilul — ca elevaţie spirituală? Diversele epoci de istorie iudaică şi-au configurat, în propria fizionomie, nomadismul, sedentarismul, monarhia, carenţa politică, profetismul mesianic, norma etică?

Ar fi vorba de o lume care slăveşte viaţa şi umanizează zeii? Proiectînd mitul unicităţii, dar şi depăşind mitul, separînd divinul de natural, invocînd mereu graţia, vocaţia, revelarea?

Întîi, concepţia asupra divinului: unicitatea, nereprezentabilitatea (non-figurativul), ne-numirea (inefabilul). Apoi, concepţia asupra umanului: monoteism moral. Legătura dintre aceste elemente ar fi justiţia — ca element suprem şi constant al Divinităţii, deci articulat existenţei morale a omului.

Există legături cu marxismul? Comandamentele morale vechi recomandă să iubim nu doar prietenul, ci şi duşmanul. Sînt preliminarii mai curînd evanghelice. Au acestea legături cu marxismul? Ne-am putea îndoi.

Ştim răspunsul lui Hilel asupra esenţei învăţăturii iudaice. Un zurbagiu s-ar fi prezentat, dacă mi-aduc bine aminte, la Şamai, marele învăţat, să-i spună scurt, în intervalul cît se „poate sta într-un picior” care e baza iudaismului. Şamai era un rabin dur, şeful unei şcoli de gîndire rece, sarcastică. L-a alungat cu ţipete pe troglodit. Hilel era însă blînd, generos, conducea şcoala înţelepţilor. Bineînţeles, evreii au, dintotdeauna, măcar două mişcări divergente... Hilel l-a privit cu îngăduinţă pe ignorant, n-a respins impertinenta  cerere. În timpul cît acesta putea sta într-un singur picior, rabinul i-a oferit, cu o singură propoziţie, esenţa iudaismului: „Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. N-a spus, ca viitorii creştini: mai mult ca pe tine însuţi.

Are această ideologie similitudini cu marxismul? Ne putem întreba şi îndoi. Nu ştiu dacă sîntem pregătiţi a discuta, în Estul socialist, doar „teoretic”, senin, imparţial despre marxism. Şi cine poate discuta, de fapt, aici, despre iudaism?

Să ne amintim că singura încercare autentică — adică, în condiţii de opţiune perfect liberă — pentru colectivizarea agriculturii a avut loc în kibuţurile din Israel. Rezultatele au fost spectaculoase. Dar cei care au optat pentru această formă de existenţă reprezentau doar 4% din populaţie! Care deloc n-a fost tentată să impună celor 96%   rămaşi în afara izolatei lor enclave, convingerile şi metodele lor. Să ne întrebăm de ce ţelurile, atît de generoase, au nevoie de ziduri grele, aici, în Est, care să împiedice ieşirea cetăţenilor din paradisul socialist, nu intrarea amatorilor veniţi din iadul capitalist.

Ne învîrtim în jurul unor adevăruri elementare şi banale, prea simple, parcă.

Acceptarea colectivităţii, în care să nu fii decît un disciplinat membru zelos („instinctul de masă”, studiat de Canetti), propune, să recunoaştem, abolirea multor instincte rele şi egoiste, existente în om. Dar şi o lipsă de personalitate sau un recul al personalităţii, răzbunată, adesea, prin obscure tentaţii de putere asupra altora. Asemenea inversări primejdioase sînt evitabile doar în libertate. În Kibuţurile israeliene se intră, după cîte ştiu, greu şi se poate ieşi oricînd. Rămîn doar cei cărora li se potriveşte, într-adevăr, modul de viaţă comunitar.

Marxismul n-a apărut din cer, ca dar al îngerilor sau ca invenţie a diavolului. Este un produs uman. O reacţie la exploatarea unui om de către celălalt? Analiza pe care a făcut-o rapacităţii burgheze şi capitaliste răspunde unei realităţi. Ceea ce a omis să analizeze în profunzime dascălul ar fi dacă acest instinct rău este doar o caracteristică de clasă şi nu cumva face parte, obscur, din fiecare om. „Răul mişcă lumea”, spunea Musil. Exaltarea calităţilor clasei muncitoare? Plină de erori şi chiar cinism, Dictatura proletariatului este, înainte de orice, o dictatură. Nu a, ci „în numele” proletariatului... Un drum spre iad, pavat cu bune intenţii? Cu energice lozinci, în orice caz şi cu mii de sacrificaţi.

A asigurat, pînă la urmă, socialismul, bunăstare şi drepturi, pentru proletariat? Dar pentru restul cetăţenilor? Între barbaria banului în capitalism şi teroarea minciunii, în socialism, există şi o altă cale? Mai autentică, mai realistă, mai blîndă? Care să ţină seama de adevărata structură omenească, de drepturile şi aspiraţiile sale reale? Nu doar diferenţele dintre URSS şi SUA sînt semnificative, ci poate mai ales cele între cele două Corei, între cele două Vietnamuri, între cele două Germanii, între China şi Taiwan.

Nu ştiu cît de înrudit este marxismul cu iudaismul. Poate, mai curînd, cu creştinismul primitiv. Nu este însă greu de explicat opţiunea multor evrei pentru radicalismul marxist.

Revista Săptămîna  de la noi încearcă să demonstreze că în România stînga a fost doar evreiască, iar dreapta a altor minorităţi (polonezi, armeni, greci, bulgari etc.) Te întrebi unde erau românii... Nu cumva asemenea „absenţă” şi compromisurile care o definesc, de ieri şi de azi, fac aproape „necunoscut” un popor? Să fi fost blîndul popor român totdeauna la „centru”? Alegerile din '37, în România, arată, totuşi, aproape un milion de voturi date dreptei extremiste. De curînd, ziarişti francezi de dreapta, adversari ai lui Mitterand, elogiau, paradoxal, România socialistă!... Aşa face dl.Michel Hamelet în România Liberă din 9 august 1982. Nu mult diferit, doar ceva mai abil, a procedat, după cum am auzit, şi Bernard Margritte în Figaro, care citează, plin de înţelegere, explicaţiile ce i le dă la Bucureşti Mihnea Gheorghiu despre caracterul „napolitan”, impulsiv al românilor, care trebuiesc, adică, ţinuţi în frîu, sau cele primite în vila de la Zamora de la redactorul-şef al Săptămînii care spune că în viaţa literară ar fi două tabere, una mai „tradiţionalistă”, condusă de Domnia Sa, antisemitul de dreapta Eugen Barbu, alta mai liberală, cu nucleul la România literară, de nuanţă „prosovietică” (?!) şi a cărei victorie ar însemna prezenţa ruşilor la Bucureşti (!!)... Cum tabăra „liberală” ar domina Uniunea Scriitorilor, soarta acestei Uniuni pare pecetluită.

Unde mai este, azi şi aici, dreapta-stînga, noţiuni folosite după oportunitate şi instrucţiuni ierarhice?

Exagerările dogmatice marxiste sînt atribuite, insistent, doar unor foşti comunişti evrei. Nu cumva există  în concepţia marxistă, deopotrivă rece, operativă dar şi patetică pînă la fanatism, ceva „iudaic”?... Este, oare, iudaismul neapărat schizoid?

Nici Engels, nici Lenin, nici Stalin, nici Mao n-au fost evrei. Nici actualii conducători co­munişti din România, Cambodgia, RDG, Vietnam, Cuba nu sînt evrei. Spiritul popular s-a obişnuit din Evul mediu să demonizeze evreul. Siniavski povesteşte că în închisoare mulţi deţinuţi susţineau că Lenin a fost evreu. Pînă şi lui Hitler i s-au căutat rădăcini evreieşti.

Execuţia lui Pătrăşcanu n-a fost dictată de un comunist evreu. Dimpotrivă, soţia sa era evreică, mulţi dintre prietenii săi erau evrei. În partidele comuniste evreii au fost şi printre tirani, fireşte, dar mai ales printre victime. Troţki a fost evreu, Ana Pauker era fiică de rabin, Rakoczi era evreu. Evreu era şi Slansky, parcă şi Rayk, dacă nu mă înşel. Comuniştii ucişi de comunişti. Nu erau doar nişte „birocraţi”, nici nişte oportunişti şmecheri cu toţii, ci şi combatanţi orbiţi de o cauză pentru care suferiseră şi pe care o exaltau, supunîndu-se unei discipline cinice. Alţi evrei erau şi birocraţi şi oportunişti şi şmecheri... ca toate celelalte „etnii”...

Între asimilare şi sionism, marxismul „raţionalist” propunea evreilor mult visata egalitate. Împărţirea lumii după un criteriu economic şi de clasă abolea naţionalismul, discriminarea. Mişcarea comunistă a practicat, însă, discriminări, cu consecinţe la fel de teribile. Subteran, şi chiar pe faţă, discriminarea antisemită deloc n-a lipsit în mişcarea comunistă. Complexul frustrării, vanitatea, fanatismul, setea de putere, credinţa, negativul dinamic al exilului suportat de evreu, ca şi de revoluţionar, de sfînt ca şi de artist... A iubi aproapele tău ca pe tine însuţi presupune a te scruta pe tine însuţi la fel de critic cum procedezi cu vecinul? De aici porneşte totul. Din credinţa că „răul sînt ceilalţi”, doar ceilalţi.

A cunoaşte şi a iubi aproapele poate fi privită ca opţiune de „stînga”? Marxistă?... Nu cumva e revendicată şi la „dreapta”, de toate bisericile?

Problema este, astăzi: cum mai poţi fi de stînga, cînd nu mai poţi fi? Să devii de dreapta? Iarăşi — stînga, dreapta? Umilinţa sărăciei, trufia exploatării, ipocritele bigotisme adverse mai permit, ele, omului, „drepturi” inalienabile?

În om există şi binele şi răul. Pentru a supravieţui, el oferă ceea ce societatea îi cere. Deosebirea între cele două sisteme ar fi manipularea diferită a răului? Răul etatizat, proprietatea dictaturii şi răul individual, proprietate personală?

Omul nu poate trăi numai cu ideologia şi cu proiectul perfecţiunii viitoare. Dar nici nu se poate lipsi de interogaţie. Asupra rostului existenţei, asupra modului de a trăi între bine şi rău.