Nr. 5 (485) mai 2006

Călătorie în jurul spiritului lovinescian

În toamna lui 2006, la 31 octombrie, se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui E. Lovinescu. Modernizarea literaturii române, deschiderile liberale ale spiritului nostru critic, predispoziţia cosmopolită care înseamnă în primul rând sincronizare europeană îi datorează enorm. De aceea înclin să cred că personalitatea lui merită o celebrare mai deosebită decât în cazul unei aniversări obişnuite. E. Lovinescu nu e, de altfel, doar beneficiarul cifrelor rotunde. El e mereu amintit şi mereu prezent în toate dezbaterile noastre critice. Reeditarea lui E. Lovinescu e importantă dincolo de orice conjuncturi, iar a proiecta asupra operei sale critice un fascicul de lumină dintr-un unghi mai puţin obişnuit e profitabil şi pentru conştiinţa critică actuală, îndemnată să-şi cunoască originile şi să-şi reformuleze interogaţiile de actualitate.

 De la impresionism la maiorescianism

 Ţine de domeniul locurilor comune şi ale evidenţei semnificative faptul că E. Lovinescu a fost întotdeauna un maiorescian. Dar fondul său maiorescian, aşa cum şi-l recunoştea şi îl explicita, era foarte diferit de la o etapă la alta, din 1904 până în 1940. Textele sale de autodefinire în raport cu Maiorescu sunt numeroase. Nu am să invoc aici monografiile lovinesciene din anii ‘40. Statutul lor e unul de istorie literară şi nu de confesiune directă a autorului, care, în tinereţe, respinsese, din principiu, istoria literară. Simplu spus, E. Lovinescu este la începuturile sale un maiorescian pasiv, adică unul care recunoaşte autoritatea şi principiile maestrului (un maestru nerecunoscut, totuşi, ca atare), dar nu le dobândeşte şi nu le practică, pentru că este mai prielnică personalităţii sale o modalitate impresionistă, fără autoritate căutată, dar cu o ambiţie artistică în sine, considerând critica o artă foarte personală.

În Memorii I (cap. V) relatează despre modul în care l-a perceput pe Maiorescu în ambianţa universitară. Pentru foarte tânărul Lovinescu, Maiorescu era mai curând o autoritate decât un model, dacă se poate face o asemenea disociere. Fostul student îi recunoaşte toate meritele, iar printre acestea „seninătatea şi cumpătarea cugetării”, moralitatea ireproşabilă, olimpianismul, armonia personalităţii, pragmatismul sunt apreciate superlativ. Ce i-a plăcut însă cel mai mult la Maiorescu tânărului Lovinescu era „optimismul voluntar al oamenilor superiori, clădit pe fundament de pesimism”. Ştie prea bine şi o spune răspicat că liberalismul de concepţie politică şi culturală (pe care şi-l asumă) îl va despărţi de conservatorismul junimist. Deci nu ideologia îi apropie, ci o anumită structură psihologică: „Nu e om superior fără această viziune pesimistă; dar nu e om mare şi folositor, care să nu se reculeagă la timp din ameţeala vidului, pentru a-şi afirma voinţa de a fi şi de a dura în faţa neantului şi caducităţii universale. Pilda unui astfel de optimism ne-a dat-o Maiorescu, întrucât, pe temelia unei dezabuzări totale, a ridicat afirmaţia principială a adevărului şi binelui”. E. Lovinescu este funciarmente un deceptiv, pentru care zădărnicia universală e suprema filosofie şi orice exemplu contrar îi dă un imbold de voinţă şi de viaţă: „Pe un altul, pesimismul l-ar fi aruncat în sterilitate şi negaţie; cunoscând şi una şi alta, Maiorescu a fost şi un constructiv, întrupând teoretic şi practic triumful principiului moral, singura pârghie a acestui pământ ce-l reţine de a se prăbuşi în neant şi tină”. Pentru atât de melancolicul şi de deprimatul tânăr Lovinescu, Maiorescu era întruchiparea unui principiu vital.

O comunicare, ca de la maestru la discipol, nu a existat între cei doi. Lovinescu o spune foarte clar: „Timiditatea mea înnăscută, ca şi atitudinea raţionalizată apoi, ce mă abătea încă de pe atunci de la orice raporturi în planuri inegale, au împiedicat ca admiraţia mea pentru Maiorescu să ia formele tangibile de aderenţă ale unui discipol”. În această privinţă, a raporturilor psihologice echitabile şi acceptabile, cea mai bună comunicare a avut-o E. Lovinescu cu profesorul său de latină D. Evolceanu, pe care însă nu l-a evocat în Memorii, ci într-un portret compensativ din Antologia scriitorilor ocazionali. Merită să-l amintesc pentru câteva detalii de contrast, pe deplin revelatoare pentru delicata psihologie lovinesciană.

Modestia lui D. Evolceanu l-a înduioşat pe E. Lovinescu: „Dacă timiditatea lui D. Evolceanu era de iepure, a mea nu era cu mult mai pe sus: era de miel”. Profesorul de limba la­tină, incapabil să ţină vreodată un curs de literatură latină şi să se ridice astfel deasupra gramaticii, nu reuşea să-şi domine studenţii. Era complet depăşit de situaţie şi nu făcea altceva decât traduceri mediocre din Horaţiu. E. Lovinescu pregătea prima lui lucrare tipărită O chestie de sintaxă latină. Ar fi fost normal să i-o dedice lui D. Evolceanu, dar i-o dedică nefiresc lui …Nicolae Iorga, care-i va rămâne în permanenţă adversar, pe motivul disputelor din jurul sămănătorismului. N. Iorga nu l-a considerat toată viaţa pe E. Lovinescu mai mult decât „un bun latinist”. În 1943, când scrie acest portret al lui D. Evolceanu, lui E. Lovinescu i se dezvăluie resorturile acestei apropieri. Îi admira de la distanţă pe Titu Maiorescu şi pe Nicolae Iorga, de care însă se temea, pentru că îl intimidau şi îi creau complexe de inferioritate, dar îl cultiva pe timidul D. Evolceanu, faţă de care se putea „afirma”: „Ce căutam eu cu atâta in­sistenţă la acest om, care aproape nu avea relaţii sociale şi nici o legătură dinafară? – se întreabă E. Lovinescu. Memorialist, pe cazul lui se altoieşte cazul meu. Găsisem într-însul un om mai timid decât mine. Dacă el era iepure, eu eram, cum am spus, miel; încă din facultate, încetul cu încetul, m-am îmbrăcat însă într-o piele de leu urlând ca el. Rar am putut studia asupra mea însumi cazul plăsmuirii unei duble personalităţi. Ceea ce mă apropiase de dânsul e, probabil, conştiinţa unor «defecte», «insuficienţe» comune (nu fără oarecare spaimă). Necesitatea de a mă arăta altfel mă împinsese instinctiv să-mi creez o psihologie nouă; din «terorizat» devenisem «terorist». Pe nimeni nu l-am «strivit» atât decât pe bietul meu… profesor, prin parada ştiinţei, ca student, prin parada activităţii mele literare, de când o începusem. Cum m-a suportat, nu-mi dau seama. Ba aveam impresia că mă şi admiră” (v. Scrieri 3,  ediţie de Eugen Simion, Ed. Minerva, 1970, p. 391-400; portretul este preluat şi în această antologie, în prima secţiune). D. Evolceanu este evocat şi în Aqua forte de E. Lovinescu, unde profesorul şi apoi prietenul devotat apar alături de criticul literar junimist. Întâlnirea dintre cei doi are aici o altă semnificaţie: „bătându-mă pe umeri,[D. Evolceanu] a recunoscut în mine «un moldovan» de-al lui, într-un moment când mă simţeam atât de înstrăinat printre bucureşteni. În el îmi găsisem o patrie” (v. Scrieri 3, ed. cit., p. 214). Nu se poate găsi o mărturisire mai semnificativă pentru foarte tânărul Lovinescu. O psihologie retractilă, deprimistă, de provincial complexat, se eliberează cu greu de propriile limite. E. Lovinescu avea ne­voie, pentru a evolua cu adevărat, de „plăsmuirea unei duble personalităţi”, iar D. Evolceanu i-a facilitat această situaţie, mai mult decât Maiorescu. În fond, prin dobândirea autorităţii şi prin câştigarea unei prestigiu moral, Lovinescu va deveni maiorescian numai după primul război, după ce Maiorescu murise. Altfel, se delimita deseori de el, ca în una din „revizuirile” lovinesciene din campania susţinută la revista „Flacăra”, în anii 1914-1916: „Problemele literare s-au lărgit şi critica şi-a deschis noi orizonturi, spre care Maiorescu n-a voit să se îndrepte”. Ce apreciază E. Lovinescu mai mult la Maiorescu în 1915, aşa cum îl vede retrospectiv, e cosmopolitismul de pe poziţiile căruia a temperat naţionalismul, restrâns „în marginile adevărului”, relativizând criteriul etnic.

Nu vreau să supralicitez rolul lui D. Evolceanu în raport cu cel al lui Maiorescu în formarea personalităţii lui E. Lovinescu. Dar atrag atenţia că, de fapt, după mărturisirea deja citată a lui Lovinescu, funcţia providenţială nu aparţine nici unuia nici altuia, ci lui Emile Faguet: în contact timpuriu cu critica acestuia, a simţit miraculos şi profund transformator, ca o revelaţie, „vertigiul unui gol luminat de bruscă ploaie siderală”. Iar apoi deplasarea în sfera impresionismului se face dinspre influenţa lui Faguet spre influenţa lui Anatole France, care înseamnă o rafinare stilistică, fără nici o legătură cu maiorescianismul.

Maiorescian nu putea fi Lovinescu, în 1906, la vârsta Paşilor pe nisip, în primul rând datorită marilor diferenţe psihologice. Căci ideologic Lovinescu şi Maiorescu (un liberal şi un conservator) au fost întotdeauna foarte departe unul de altul, deşi nu în totalitate. Apărarea autonomiei esteticului era cel mai important punct de convergenţă. Moralitatea, refuzul tranzacţiei, spiritul de independenţă, incisivitatea spiritului critic îi unea de asemenea, dar la modul foarte general. Altfel, diferenţele erau considerabile. Tânărul Lovinescu nu avea tăria personalităţii lui Maiorescu şi nu se putea impune public cu fermitatea unor idei. Atunci, în anii debutului, Lovinescu nici nu voia să transmită idei, ci stări, emoţii la receptarea unei opere. Nu voia nici să facă  o critică de direcţie, considerând-o inutilă şi chiar nocivă.

Impresionismul convenea de minune profilului psihologic al foarte tânărului Lovinescu. Timid, evaziv, liric, nu intenţiona să spună nimic răspicat. Voia să comunice doar nuanţele unor trăiri estetice personale. Reveria se potrivea mai bine unui melancolic ce părea incurabil, iar melancolia scepticului îl făcea refractar ideologiei. În Memorii I, capitolul XVI, E. Lovinescu distinge categoric între faza faguetiană, asociată epocii materializate în Paşi pe nisip şi caracterizată printr-un stil discursiv şi scepticism ostentativ – şi faza anatole-franciană, din epoca pariziană a anilor 1906-1910, coincizând cu colaborarea la „Convorbiri critice” şi definită de o critică dialogală ponderată, fără asperităţi şi „fără dorinţa persuasiunii”. O disjuncţie între etapa Emile Faguet şi perioada Anatole France nu există cu adevărat, trecerea e abia perceptibilă, fluidă, situată în domeniul aceluiaşi impresionism, bazat pe cel puţin două principii: 1. critica e o artă; 2. critica nu vehiculează idei ci impresii despre cărţi.  E. Lovinescu se instalează în convingerea că „o astfel de critică se detaşează aproape cu totul de la sensul strict al criticei şi se consideră ca o artă”. La maturitate, nu-l mai satisface graţiosul, fantezia mitologică şi „convenţionalul ei edulcorat”, dar mai ales îi constată sever „lipsa ei sistemati­că de idei generale – lipsă, de altfel, voluntară, ieşită din convingerea fermă că ideea generală reprezintă elementul caduc, pe când expresia, arta, dincolo de adevărul controversat, e singurul lucru ce poate rezista”.

Convingerile sunt sintetizate mai bine în articole ca Impresionismul în critică (1909), reluat în diverse variante, şi în A zecea muză: critica (1910). Ce importanţă avea Faguet pentru Lovinescu se vede din seria de articole pe care le scrie în 1916, la moartea criticului francez. După primul război, concepţia impresionistă se va articula mai bine prin atitudinea fermă împotriva criticii ştiinţifice şi împotriva susţinătorilor ei (Mihail Dragomirescu şi H. Sanielevici). Impresionismul însemna în 1910 pentru Lovinescu capacitatea unui critic de „reducere la elementele esenţiale”, adică: „A merge de-a dreptul la aceste centre de unde pleacă lumina spre margini, a le cerceta, dându-le adevăratul lor cuprins, a ocoli tot ce nu e plin de înţeles, a îndeplini, într-un cuvânt, acest procedeu de simplificare atât de firesc şi necesar, este tocmai menirea criticei impresioniste”. În polemica pe care o poartă în „Convorbiri critice” cu Mihail Dragomirescu se străduieşte să fie cât mai clar, dar ajunge la generalităţi: „criticul impresionist întreprinde călătoria lui sentimentală de-a lungul operei unui scriitor, călăuzit de două principii: să-i prindă dintr-odată notele caracteristice, trăsăturile temeinice, şi după ce le va fi prins cu pătrundere, să le pună într-o lumină cât mai puternică şi mai crudă. N-am putea numi acest procedeu decât de simplificare şi de reliefare”. Distincţiile faţă de orice tip de critică, raţionalistă în principiu, după cum îi reproşează M. Dragomirescu, apar destul de greu în articolul lui E. Lovinescu. Pentru a găsi esenţialul unei opere, criticul impresionist apelează la intuiţie (deci la o cale iraţională, de sugestie simbolistă), iar pentru a reliefa aceste trăsături dominante ale operei reduse la una singură criticul trebuie să fie un artist: „impresionismul putându-se defini o simplificare, urmată apoi de o reliefare, spiritul de sinteză şi de pătrundere intuitivă trebuie să fie însoţit şi de un adevărat temperament artistic, cu alte cuvinte, criticul impresionist trebuie să aibă un fel personal de a scrie”. Cum judecată obiectivă nu există, criticul impresionist trebuie să-şi asume şi să-şi impună propria subiectivitate. E. Lovinescu se apără zadarnic de acuza că în impresionismul său ar intra şi doze apreciabile de relativism, diletantism şi scepticism şi încearcă, inutil, să susţină că impresionismul se poate asocia cu dogmatismul estetic. Principala carenţă pe care o resimte criticul impresionist e lipsa de autoritate morală.

Cu nostalgia autorităţii critice, care nu ar putea izvorî decât dintr-o iluzorie obiectivitate, E. Lovinescu a încercat de repetate ori să corijeze părerea că impresionismul ar fi iremediabil subiectiv, relativist, şi prin aceasta vulnerabil: „Departe, deci, de a fi tăgăduirea principiului de autoritate, critica impresionistă presupune chiar o mai mare agerime de privire; trebuind să deosebească numai temeinicul, ea are nevoie de o putere de concentrare şi de alegere chibzuită, care e tocmai chezăşia unei judecăţi întemeiate şi cumpănite, ce nu se poate confunda cu impresionismul fugar şi schimbător”. Tânărul critic apără astfel impresionismul de o înţelegere superficială, arătând că are acces la obiectivitate şi are îndreptăţirea de a i se recunoaşte o autoritate morală, deci o legitimitate intelectuală. Depăşirea subiectivismului impresionist spre o obiectivitate prezumtivă se realizează – crede criticul – prin sprijinirea pe canoanele estetice, pe „unitatea de percepţie”, punând „frâna probităţii intelectuale” şi apelând la „oarecari criterii impersonale”. Pentru a aşeza judecata estetică pe un teren sigur, în esenţă sunt necesare raţionalizarea sau intelectualizarea impresiei şi consecvenţa temperamentală a reacţiei. Lovinescu restrânge deci drepturile impresionismului, pentru a-i da vigoarea şi autoritatea unei metode critice afirmate în limitele obiectivităţi. Opera nu poate fi lăsată la discreţia unui subiect necontrolat, discreţionar, abuziv şi anarhic. Pe măsură ce încearcă să explice şi să apere impresionismul de anumite înţelegeri greşite, E. Lovinescu îl substituie criticii la modul general.

În Memorii II, capitolul VI, criticul aflat la maturitate va vedea mai bine defectele sau carenţele impresionismului propriu, aflat în consonanţă cu temperamentul: „în această primă epocă, activitatea mea critică s-a desfăşurat în cadrele propriei mele sensibilităţi, fără stimulentul vreunei ideologii şi chiar fără vreo atitudine precisă: epocă de «diletantism», cu beneficiul desăvârşitei sincerităţi şi congruenţe cu sine însuşi”. Toate păcatele respinse în 1910 (relativismul şi chiar diletantismul, moldovenismul necombativ) sunt recunoscute acum. Dar cea mai importantă diferenţă între epoca impresionistă (aproximativ până în anii ‘20) şi cea postimpresionistă consta în „repulsiunea pur principială faţă de orice ideologie literară”, specifică primei perioade.

Principala schimbare în evoluţia personalităţii lovinesciene survine când criticul îşi formează convingeri noi, care îl scot de sub dominaţia impresionismului. E. Lovinescu descoperă treptat că un critic trebuie să aibă o ideologie (şi aceasta va fi pentru el liberalismul şi sincronismul european). De aici vor rezulta cărţile maturităţii: Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1925) şi Mutaţia valorilor estetice (1929), ca ultimă parte din  Istoria literaturii române contemporane. A doua convingere este necesitatea unei critici de direcţie, concretizată, cum se ştie prea bine, în campania sistematică de promovare şi susţinere a modernismului prin intermediul grupării şi a revistei  «Sburătorul», ca şi prin întreaga activitate critică. În acest context are loc ceea ce Pompiliu Constantinescu a numit o re-maiorescianizare a lui E. Lovinescu. Impresionismul fantezist şi artistic, relativismul filosofic al perioadei de tinereţe nu se puteau afla în deplină concordanţă cu maiorescianismul, care cerea criticii o fermitate interioară şi de principii pe care relaxarea şi lipsa de idei specifice tinereţii nu o puteau da.

Evoluţia lui E. Lovinescu, o progresivă adâncire în sine, reprezintă efortul de a realiza ideatic predispoziţiile sale interioare, într-un deplin consens şi o deplină armonie a personalităţii sale intime (psihologie, temperament, caracter) cu personalitatea publică (ideologia critică). Memorii-le ca autobiografie spirituală s-au născut în mare măsură din necesitatea legitimării psihologice a teoriei critice. Ele sunt, abia în al doilea rând, deşi cu o extindere mai mare, un evantai portretistic al epocii şi o mărturie asupra ambianţei literare din deceniile trei şi patru ale secolului XX. Un imbold irepresibil îl mâna pe critic să dezvăluie unitatea organică a personalităţii sale, coerenţa profundă, congruenţa dintre idee şi resortul ei interior. Demonstraţia din Memorii era aceea că sistemul critic al autorului îl angaja în întregime; realiza suprema angajare – aceea psihologică. Organicitatea personalităţii sale însemna coerenţa dintre idei şi temperament, compatibilitatea ideilor critice cu „solul afectiv”. Bovarismul ideologic capătă şi el o justificare subtilă.

E. Lovinescu şi-a făcut un fel de obligaţie morală din faptul de a arăta cum s-a confi­gurat şi cum a evoluat modul său de a gândi, cum s-a compus, din ce elemente psihologice s-a combinat, cu ce predispoziţii a pornit şi cu ce reacţii s-a confruntat. Memoriile din cele trei volume sunt centrul acestei autobiografii spirituale. Dar ele atrag şi alte texte, care ne ajută să înţelegem complexitatea şi specificul unei personalităţi critice formate în spiritul maiorescian al adevărului. Personalitatea lovinesciană e construită pe principiul întemeietor al onestităţii intelectuale, trăită organic, ca emanaţie din adâncurile fiinţei individuale şi în acord cu sine însuşi.