O
scrisoare către lumea de azi
O
SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L. Caragiale; Teatrul Maghiar de Stat din Cluj;
Traducerea Seprödi Kiss Attila; Regia artistică Tompa Gábor;
Dramaturgia Visky András; Decor T.Th. Ciupe; Costume
Carmencita Brojboiu; Coregrafia Vava Ștefănescu; Cu Skovrán
Tünde, M. Kántor Melinda, Kali Andrea, Panek Kati, Albert Csilla, Kézdi Imola,
Vindis Andrea, Csutak Réka, Laczó Júlia, Albert Júlia, Kató Emöke,Bács Miklós,
Mányoki Bence, Boldiszár Emöke, Györgyjakab Enikö; Data reprezentației 27
ianuarie 2006.
Fișa postului îi
impune criticului să nu aibă față de un spectacol pe care urmează să-l vadă și
despre care dorește apoi să se pronunțe nici un fel de prejudecăți. Realizările
autentice, cele care stârnesc interesul fiindcă în ele se concentrează talent și
gândire artistică necontrafăcute, se cuvin întâmpinate cu o nedisimulată stare
de bucurie, indiferent de forma lor de prezentare. Abia pe urmă, în fața colii
de hârtie, criticul are datoria să producă argumente, să-și explice sieși și
celor ce îl citesc rațiunile ce au determinat respectiva stare de bucurie.
Desigur, cronica nu se confundă cu analiza de spectacol, dar ea nu exclude
nicidecum o judecată estetică mai cuprinzătoare și mai profundă. Într-o carte
intitulată Caragiale? (Editura Dacia, Cluj, 2002), Maria Vodă- Căpușan dă
exemplul lui Camil Petrescu care, atunci când scria cronică dramatică (ori chiar
sportivă), nu se mărginea la ceea ce acoperă îndeobște această specie. Pentru
autorul Modalității estetice a teatrului, conta armătura teoretică a
comentariului ca o posibilă soluție de a replica actului scenic, de a se conjuga
cu acesta. De altminteri, Camil Petrescu își află un ilustru precursor în
Mallarmé care în clipa când scria despre Hamlet ori chiar despre un
divertisment de bâlci oarecare, adăuga remarcabile aprecieri teoretice.
Spectacolul cu O
scrisoare pierdută de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regizat de
Tompa Gábor, e unul dintre acelea ce îi dă criticului de lucru. Chiar dacă
lucrarea scenică produce o bucurie, hai să-i spunem limitată prin comparație cu
altele ale aceluiași director de scenă. Dacă e cât se poate de limpede că nu ne
aflăm în fața celui mai izbutit spectacol al lui Tompa, la fel de clar e că el
nu poate fi expediat din vârful condeiului. Ridică o seamă de întrebări fiindcă
se plasează într-o paradigmă ideatică adesea invocată (Caragiale precursor al
lui Ionesco) și, de asemenea, înseamnă o tentativă estetică profitabilă de
subminare a canonului Sică Alexandrescu care, deși extrem de îndepărtat,
cunoscut de cei de azi mai curând prin înregistrări ori prin Introducerea la
caietul de regie pentru O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
(E.S.P.L.A., 1953) exercită , fie și indirect, o oarecare presiune. Asta în
pofida faptului că cele două montări ale celebrei piese înfăptuite în anii 70
ai secolului trecut de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra ori chiar tentativa
mai puțin izbutită de la sfârșitul anilor 90 a lui Alexandru Tocilescu de la
Naționalul bucureștean au modificat în bună măsură esența canonului.
Prima întrebare ce
apare firesc, încă înainte de ridicarea cortinei de fier, în momentul în care
arunci o privire, chiar superficială, asupra afișului ori a caietului de sală, e
de ce a optat Tompa pentru o distribuție în care toate rolurile masculine sunt
jucate de femei, iar Zoe e interpretată de un bărbat (Bács Miklós). Odată
reprezentația începută (cortina aceea de fier parcă e un rapel informal la
Discipolii, un alt spectacol al aceluiași regizor, mostră subtilă de teatru
politic) o ipoteză prinde contur, iar demonstrația pe care Tompa Gábor o produce
întru susținerea ei nu e nicidecum de neluat în seamă. Nu e deloc vorba despre
o ilustrație frivolă, la prima mână, a mult citatei replici Zoe, Zoe, fii
bărbată!, ci ceva mult mai complex, mult mai în consonanță cu felul superior de
a concepe teatru al autenticului creator care e Tompa. Reconvocând în stil
original acel simț enorm și văz monstruos definitoriu pentru atitudinea
estetică și nu numai a lui Caragiale, regizorul disecă lumea de azi în care
transplantează nicidecum forțat personajele caragialene. O lume în care până și
ceea ce poate fi socotită o ultimă valoare, de natură biologică, a umanității,
cea a împărțirii pe sexe, e anulată, în care transferurile sunt percepute ca
naturale și la ordinea zilei. Dincolo de această idee în jurul căreia se
ordonează și coagulează spectacolul, alte argumente sunt aduse de directorul de
scenă întru surprinderea aspectelor politicianismului de azi și a aspectelor
sale conjuncte. Spațiul în care se consumă întâmplările e al unui w.c. public
utilat în chipul cel mai modern, loc în care toate personajele se deșartă cu
voluptate. Arta lui Tompa e că recursul acesta la biologic și fiziologic nu se
transformă în ceva obscen, trivial, că fiziologicul e formă de definire morală,
de subliniere a unei imoralități dacă nu chiar amoralități absolute. Împreună
cu scenograful T. Th. Ciupe, regizorul găsește vehiculul vizual cu ajutorul
căruia dorește să sublinieze ideea că pe plaiurile mioritice politica eșuată în
politicianism e sinonimul dejecției publice. Din când în când, o îngrijitoare,
denumită generic Femeia în vârstă, unicul personaj feminin jucat în spectacol de
o femeie (Albert Júlia) intervine spre a face curățenie. Dar ar fi cu totul fals
să credem că această femeie, la rându-i asexuată, înveșmântată precum
activistele de partid de odinioară, ar fi simbolul imaculatului. La începutul
celei de-a doua părți a spectacolului, aceeași femeie, plasată în fața unui
microfon, rostește cu ridicol patos patriotic contrafăcut câteva versuri din
literatura clasică maghiară, versuri confiscate, din câte mi se spune, de
naționaliștii unguri. Semn că boala politichiei e peste tot malformatoare,
indiferent de spațiu, generatoare de ravagii, implicând aberații ce cu greu pot
fi mascate de lustrul spațiilor și al obiectelor. Mărturisesc că pentru o clipă,
în timpul spectacolului, falsa atmosferă aseptică ce se străduiește să ascundă
inimaginabile murdării pe care o sugerează regizorul, m-a dus cu gândul la
opulența exorbitantă din Casa Poporului reciclată în Palatul Parlamentului,
adăpostul în care somnolează aleșii neamului, principalul simbol al fragilei
noastre democrații (parcă tot mai fragilă de 16 ani încoace), topos al
mascaradei și imposturii. Iar la ora când scriu mă obsedează imaginea unei
deputate de la Putere, cu nume insipid dar și cacofonic, ce, după modelul
ștafetei nevăzute cerea ciocul mic că doar acum ei sunt în fruntea
bucatelor în numele unei dreptăți și al unui adevăr de o sluțenie fără cusur,
aleasă care habar nu avea ce se întâmplă în luxoasa sală cu leptoape, dar care
examina cu alura de expertă comunistă de odinioară și cu voluptate de țoapă din
ziua de azi termopanele din interior, obiect-fetiș al politicianismului
dâmbovițean.
Al doilea lucru ce se
cuvine detaliat în comentariul asupra felului în care Tompa Gábor trimite cu
ajutorul spectacolului de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj o scrisoare către
cei de azi e inserarea lui într-o paradigmă ionesciană. Se citează adesea
celebra frază a lui Eugène
Ionesco din articolul Portretul lui Caragiale inserat în Note și
contranote - Principala originalitate a lui Caragiale este că toate
personajele sale sunt niște imbecili
Eroii lui Caragiale sunt nebuni după
politică. Sunt niște cretini politici. Mai puțin pus în evidență e detaliul că
în cuprinsul aceluiași articol Ionesco îl compară pe Caragiale cu Feydeau ori cu
Labiche, abili constructori de vodeviluri. În cartea deja menționată, Maria
Vodă- Căpușan apreciază că o atare comparație l-ar plasa pe autorul Scrisorii
pierdute într-un teritoriu al mediocrității comice. Subscriu, cu
amendamentul că, ne place ori nu, Feydeau ori Labiche sunt, în felul lor,
precursori ai teatrului absurdului, tot la fel cum în aceeași familie a
precursorilor acestui gen de teatru a cărui valorificare pe scenele românești
își are în Tompa Gábor un maestru, se situează A. P. Cehov. Sunt în această
montare o seamă de secvențe percutante prin care regizorul îl introduce pe
Caragiale în familia absurzilor. Cuplul Farfuridi Brânzovenescu, excelent
siluetat de actrițele Pánek Kati și Albert Csilla e unul de extracție mai
curând beckettiană. Dar Zaharia Trahanache ce-și lasă mesajele către Tipătescu
bătute la mașină ni se înfățișează în antologica scenă a adunării electorale
asemenea unui personaj ionescian remarcabil compus de Kali Andrea. Șiretul
Agamiță Dandanache, nu doar pitoresc, ci și cu miză artistică reală interpretat
de M. Kántor Melinda, apare pe scenă în chip savuros, asemenea unui cadavru
ambulant ce are nevoie spre a se deplasa de un cadru metalic. Și din nou e de
remarcat că în compoziția lui e ceva din decrepitudinea personajelor beckettiene.
Kézdi Imola realizează un Cațavencu de extracție cabaretistică. El smulge
microfonul pe care-l poartă de acolo până acolo ca în șușanelele de proastă
calitate cabotinii ieftini. Skovrán Tünde, debutantă curajos distribuită în
rolul Tipătescu, mai are până a identifica adevăratele energii ale personajului,
Laczó Júlia lasă o bună impresie în Pristanda, un Pristanda care pentru un
moment ni se înfățișează în fustă, subliniindu-se astfel natura histrionică,
puterea de metamorfozare a personajului. Iar cum pe scenă apare mereu un copil,
dublu, copie în miniatură a lui Pristanda, avertismentul lansat de Tompa e cât
se poate de limpede. Cetățeanul turmentat e ca la carte jucat de Boldizsár Emöke,
dar și aici regizorul introduce o notă de subsol ce tinde către specificul
teatrului absurdului în momentul în care personajul e multiplicat prin patru
sosii ce-i însoțesc la un moment dat aparițiile.
Nu încape dubiu
caimacul aparițiilor actoricești îi aparține lui Bács Miklós, interpretul lui
Zoe. Pentru el, Carmencita Brojboiu a născocit un costum de culoare deschisă și
ochelari mari de soare ( trimiterea la Vadim Tudor e mai mult decât evidentă).
Iar actorul compune o Zoe nevricoasă, de o feminitate contrafăcută, jucată,
subliniată cu gesturi de mahala ori din arsenalul filmului mut. Această din urmă
referință culturală, recunoscută ea însăși a se plasa în ascendența teatrului
absurdului, contribuie la precizarea intențiilor stilistice ale montării.
Nu toate secvențele
spectacolului au aceeași valoare și aceeași portanță. Pe alocuri își ia tributul
crisparea, semn că mai e până când interpretele să dobândească suficientă
libertate interioară și să joace fără nici un fel de constrângere vizibilă. Dar
ce e extrem de important e că în dandanaua imaginată de Tompa Gábor satira
funcționează cu asprime, cu ascuțimi ce ar trebui să lase urme în conștiința
destinatarilor Scrisorii pe care excelentul director de scenă are toată
îndreptățirea să ne-o trimită nouă, contemporanilor săi. Și o face nu doar spre
a juca pe formă, ci spre a devoala conținuturi.
Albia
negăsită
LIVADA
DE VIȘINI de A. P. Cehov; Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova;
Regia, traducerea, adaptarea și ilustrația muzicală Alexa Visarion;
Decoruri Viorel Penișoară-Stegaru; Costume Lia Dogaru; Cu
Gabriela Baciu, Oana Bineață, Petra Zurba, Valer Dellakeza, Sorin Leoveanu,
Mircea Tudosă, Ion Colan, Ilie Gheorghe, Cosmin Rădescu, Anca Dinu, Ilie
Gheorghe, Adrian Andone, Ștefan Mirea, Raluca Păun, Alexandru Camen, Constantin
Sârbu, Lili Sârbu; Data reprezentației 22 ianuarie 2006
Găsim în remarcabilul
caiet de sală întocmit de Patrel Berceanu pentru spectacolul cu piesa Livada
de vișini de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova o seamă de
texte lămuritoare pentru intențiile pe care le-a avut regizorul Alexa Visarion,
un director de scenă care, după știința mea, se poate mândri cu performanța de a
fi realizat câteva foarte bune montări cu texte cehoviene. Chiar în miezul
respectivului caiet, înconjurat de semnificative fotografii din spectacol, se
află un citat din David Hume-Suntem aruncați în această lume ca într-un mare
teatru unde sursele și cauzele fiecărei întâmplări ne sunt în întregime
ascunse. Or, așa după cum ne putem da seama urmărind reprezentația, nici unul
dintre personajele Livezii nu face nici cel mai mic efort spre a elucida
aceste cauze, acceptă, se agață, își dorește cu disperare necunoașterea. Într-o
mărturisire de creație semnată de regizor aflăm și cauza acestei stări. În
amestecul de tăcere și pălăvrăgeală din care sunt plămădite personajele se află
observă regizorul starea lor fundamentală- plictiseala cea care îi face să
fie deopotrivă plictisiți și plicticoși. Eroii se complac în farmecul
comentariului, oscilând hilar între luciditatea constatării și patima inocentă a
mistificării. Și pe cale de consecință plictisiții trăiesc spre a se
plictisi. Nu e mai puțin adevărat că pentru fiecare dintre personaje,
plictiseala e generată de motive diferite și se manifestă în chipuri felurite.
Însuși dinamicul Lopahin e un plictisit, iar gestul de a cumpăra livada e și el
inserat, în opinia mea, în această formă fundamentală de existență, chiar dacă
la un prim nivel de semnificație, ar putea fi perceput ca un act de ruptură.
Intenția vădită a directorului de scenă a fost de a proceda la radiografierea
structurii umane a fiecărui personaj. Oameni care sunt acum puși în situația
sesizată de George Banu în Livada de vișini, teatrul nostru, a trecerii
ineluctabile de la o lume la alta. În argumentația sa, Alexa Visarion îl citează
pe profesorul american Francis Fergusson care observa că Livada de vișini
e un poem al suferinței cauzate de schimbare. Iar spectacolul craiovean aspiră
nu la ilustrarea, ci la argumentarea acestei observații. Tocmai de aceea, spre a
sublinia starea de schimbare, trecerea, elementul de bază al decorului imaginat
de Viorel Penișoară-Stegaru e reprezentat de o imensă punte circulară ce
înconjoară spațiul scenic scăldat într-o lumină crepusculară. Revenirea pentru
un timp determinat, cel al finitudinii, în acel spațiu a tuturor personajelor
din piesa cehoviană, e , la urma urmei, lipsită de miză. Căci așa după cum scrie
Leonida Teodorescu în cartea Dramaturgia lui Cehov (și aceasta utilizată
în documentarul pe care ni-l pune la dispoziție caietul-program) în Livada
de vișini conflictul este încorporat într-un fapt implacabil-situația
livezii se va rezolva oricum, fie și prin vânzarea ei la licitație.
Incertitudinea e specifică doar personajelor surprinse într-o stare de tranzit
asupra căreia își propune să reflecteze spectacolul. Și tot Leonida Teodorescu
observa că în Livada de vișini nu asistăm la o farsă tragică, ci la o
tragedie prin farsă. Iată poate motivul în virtutea căruia Alexa Visarion a
decis să-i încredințeze lui Ilie Gheorghe nu doar rolul Firs (poate singurul
personaj ce are o certitudine
trecutul
și o destinație clară-moartea), ci și pe cel al Charlottei Ivanovna care ni se
înfățișează sub forma guvernantei androgine despre care face vorbire George
Banu în cartea deja menționată.
E, așadar, de domeniul
evidenței că spectacolul craiovean e construit pe câteva idei foarte clare,
unele de inspirație livrescă, și folosesc sintagma în sensul ei superior, care
acoperă personalitatea regizorului cult și care își proiectează activitatea ca
un act de cultură. Tot la fel cum e sigur că spectacolul se dorește unul al
operei și nicidecum al bibliografiei acesteia. Marele paradox și marea
dezamăgire e că el rămâne la etapa de schiță nefinisată, de proiect. Ceea ce
vedem pe scenă demonstrează absența puterii de aservire autentică a textului,
astfel încât, deși perfect utilată tehnic, cu grijă proiectată, montarea nu
decolează, nu răvășește, nu te absoarbe. Stanislavski, primul regizor care a
înscenat textul, nota că piesa este foarte greu de interpretat. Un parfum suav,
imperceptibil-iată farmecul ei. Ca să-i simți parfumul însă trebuie, cum se
zice, să deschizi bobocul florii, ca să i se desfacă toate petalele. Dar asta
trebuie să vină de la sine, altfel strivești floarea cea gingașă și ea se
ofilește. Or, în cazul de față problema nu e că floarea se ofilește, ci că
bobocul nu se deschide. Și nu se deschide mai cu seamă din pricina faptului că
îi lipsește actrița care să dea convingătoare substanță personajului coagulant,
Contesa Ranevskaia. Gabriela Baciu se străduiește să elucideze complexitățile
eroinei, poezia, emoția din care e făcut personajul, dar eforturile rămân
suspendate la jumătatea drumului. Cam fără combustie interioară a evoluat, cel
puțin în reprezentația văzută de mine, Sorin Leoveanu, interpretul lui Lopahin.
Or, în absența polilor reali ai umanității pe care dorește Cehov să o aducă pe
scenă, strădaniile celorlaltor interpreți (dintre care am datoria să îi
menționez pe Valer Dellakeza, Ion Colan, Petra Zurba, Adrian Andone și, firește,
pe Ilie Gheorghe) sunt apreciabile, dar se consumă fără a izbuti să umple cu
autenticitate spațiul scenic. Consecința imediată e că spectacolul nu-și găsește
propria albie.
Livada
din adâncuri
LIVADA
DE VIȘINI de A.P. Cehov; Teatrul Național din Târgu Mureș Compania
Tompa Miklós; Traducerea în limba maghiară Tóth Árpád și Elbert János;
Regia artistică Andreea Vulpe; Scenografia Iuliana Vâlsan; Cu
Tompa Klára, Ruszuly Eva, Fülöp Beáta, Ördög Mkilós Levente, Zayzon Zsolt,
László Csaba, Szelyés Ferenc, B. Fülöp Erszebét, Henn János, Porzsolt Erzsebet,
Veress Albert, Bodolai Balász, Korpos András; Data reprezentației 7
ianuarie 2006
Surprinzător prin
amestecul de lucruri bune, dar și de altele nu tocmai la fel, însă neîndoielnic
structurat pe coordonate ideatice originale, mi se pare a fi spectacolul cu
Livada de vișini de la Compania Tompa Miklós a Teatrului Național din
Târgu Mureș. Dacă punem față în față ceea ce au realizat regizoarea Andreea
Vulpe, scenografa Iuliana Vâlsan și remarcabilii actori din distribuție, cu
opinia potrivit căreia piesa lui Cehov nu ar fi decât o splendidă piesă de
muzeu cu care polemizează explicit spectacolul, importanța pariului angajat de
acesta se dovedește una demnă de luat în seamă. Deși ceea ce se vede pe scenă nu
mi s-a părut întotdeauna în consonanță cu ambițiile exprimate de regizoare în
Argumentul publicat în caietul de sală, mai cu seamă cu dorința de a
înfăptui un spectacol care se vrea un imn închinat puterii spiritului și un
desfrâu al trăirii în imaginar și, nu în ultimul rând, un elogiu adus copilului
din noi, care rezistă, prin candoarea viselor sale, asaltului realității,
plătind prețul jusquà
la déchirure, cred că sunt
totuși suficiente motive ca montarea să intereseze.
Cu adevărat,
personajele din Livada de vișini apar în spectacol puternic
infantilizate. Unele poartă costume școlărești, cu numere matricole pe umăr,
altele doar acționează asemenea unor copii. Împreună cu scenografa Iuliana
Vâlsan, Andreea Vulpe a decis să plaseze acțiunea în camera copiilor, loc de
refugiu, semn al livezii de odinioară, dar și al subteranei, al plonjării în
adâncului propriului eu. Acolo o bună parte ajung plonjând, camera are un
plurisemantism aparte, e loc de refugiu și de claustrare (de remarcat o mică
fereastră prin care pătrunde lumina diurnă, probabil un semn al asaltului
cotidianului). Sunt numeroase momente ludice în spectacol, predispoziția pentru
joc e naturală, o barieră în calea realului, dar ceea ce contează cu adevărat
este un alt nivel al jocului, cel cu miză autentică, un joc la sfârșitul căruia
e cât se poate de limpede cine sunt câștigătorii și cine învinșii. Nu-i mai
puțin adevărat că în sintaxa dramatică propusă de regizoare, învingătorul e
dezvăluit din primele secvențe ale spectacolului. Lopahin se află undeva în
sală, loc în care se găsesc mulți din cei 80% dintre oamenii care și-au vândut
livada, adică și-au abandonat simțirea în favoarea unor lucruri mult mai
lucrative. Personajul, căruia interpretarea tânărului Zayzon Zsolt îi conferă un
relief remarcabil, manipulează un retroproiector. Pe ecranul din fața noastră se
succed diapozitive cu personajele Livezii, desenate schematic de o mână
de copil, personaje ce sunt reconvocate în spațiul privilegiat de odinioară de
memoria învingătorului. Lopahin e astfel investit cu rolul de povestitor, el
reconstruiește prin amintire o lume în care a fost un tânăr lacheu, un
negustor, în care a vrut să intre, de care a fost refuzat și pe care apoi a
înlăturat-o. Spectacolul pare să îl confirme pe George Banu care în cartea
Livada de vișini, teatrul nostru- Jurnal de spectator (Editura Alffa,
București, 2000) îl aseamănă pe Lopahin cu Mefisto deoarece el propune, ca și
acesta un pact de salvare, pentru care se plătește un preț, prețul vânzării de
sine. Lopahin a fost între două lumi și a optat și el e cel care pecetluiește
un mod de a sfârși. În încercarea ei de a propune o lectură particulară,
prismatică și multiplă a intimității textului cehovian, regizoarea complică însă
ușor lucrurile. Căci în jocul pe care îl rememorează Lopahin, cu totul alții par
să fie autenticii factori de putere, marii manipulatori, respectiv Firs (Veress
Albert) și Charlotta Ivanovna (B. Fülöp Erzsébet). Ei sunt marii regizori, ei
scot la iveală costumele, ei pregătesc situațiile, ei subliniază trecerea
ineluctabilă de la o lume la alta, pasaj al cărui beneficiar e Lopahin. Care
sunt motivațiile textuale ce au determinat o astfel de soluție regizorală e ceva
mai greu de deslușit, deși impactul imediat asupra spectatorului obișnuit cu
soluția canonică nu e unul tocmai neglijabil. În despărțirea ei de canon,
regizoarea merge chiar mai departe. Minimalizează acele scene considerate
profund cehoviene ale sosirii lui Liubov Andreevna și ale plecării, mizează
puțin pe tăceri pe care le înlocuiește cu momente ludice, rămășițe triste al
unei vitalități de odinioară, o vedem pe Ranevskaia, jucată cu rafinament de
Tompa Klára, nu doar suspinând după iubirea ei pariziană și rupând telegrame, ci
în reală dispoziție erotică.
Sunt în spectacol
destule lungimi, soluții care la o analiză mai atentă au o explicație mai greu
de găsit. Dar dincolo de rezervele și amendamentele pe care le stârnește
montarea, e dincolo de cel mai mic dubiu că ea beneficiază de contribuția unor
actori tineri și valoroși, expresivi, dotați cu capacitatea de a-și
individualiza personajele și de a le conferi consistență. Ceea ce nu e tocmai de
ici, de colo.
O
falsă piesă bună?
NOAPTEA
ARABĂ de Roland Schimmelpfennig; Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu
Secția germană; Regia Radu Alexandru Nica; Scenografia Mihai
Păcurar; Dramaturgia Anamaria Enescu, Coregrafia Lóránt
András; Cu Franz Kattesch, Roger Pârvu, Johanna adam, Horia Dacian
Nicoară, Anca Cipariu, Florentina Țilea ; Data reprezentației 14 ianuarie
2006.
Piesa Noaptea
arabă a germanului Roland Schimmelpfennig a fost introdusă în circuitul
teatral românesc grație unui spectacol-lectură petrecut la ediția din 2003 a
Festivalului Internațional de Teatru Atelier de la Sfântu Gheorghe. Traducerea
citită cu acea ocazie, datorată lui Victor Scoradeț, a lăsat o bună impresie, a
atras atenția asupra textului căruia i s-a apreciat structura cinematografică,
subtilul erotism, alura postmodernă, amestecul dintre real și oniric, combinația
dintre acțiunea schițată ori petrecută aievea și cea doar verbalizată,
referințele la ceea ce se întâmplă atunci când, vorba cercetătorilor actelor de
limbaj și specialiștilor în pragmalingvistică dire cest faire.
Traducătorul piesei vorbea la un moment dat despre alchimica proporție dintre
luciditate și imaginație, dintre tehnica dramatică și poezie ca un atu al
textului și am fost tentat să-i dau dreptate.
Prima reprezentare
scenică a Nopții arabe produsă la Teatrul de Stat din Oradea în iunie
2004 a fost un eșec în lege. Speram ca textul să-și ia revanșa cu o nouă ocazie
care s-a ivit la Secția germană a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu, în
regia lui Radu Alexandru Nica. Deși cu rezultate mult superioare prin comparație
cu spectacolul orădean, nici cel de la Sibiu nu mi-a dat satisfacția așteptată.
Îngemănarea, dar și coliziunea dintre vis și realitate nu se produce fără
fisură, așa cum ar fi fost de dorit, nici de data aceasta András Lorant,
autorul coregrafiei, (el și-a asumat același rol și cu ocazia spectacolului
orădean) nu a identificat soluții de natură să elimine discursivitățile,
expresivitatea corporală a interpreților e departe de a fi fără cusur. Iată însă
că, doar la câteva săptămâni după ce am văzut spectacolul sibian, aflu că a
treia versiune scenică a textului, săvârșită la Teatrul Foarte Mic în regia lui
Teo Herghelegiu a produs multă insatisfacție. Firește, aștept momentul în care
mă voi putea pronunța în cunoștință de cauză. Dar parcă mă simt îndreptățit să
am îndoieli, să mă întreb dacă Noaptea arabă nu e cumva o falsă piesă
bună. Poate că un al patrulea spectacol va infirma aceste îndoieli.
La
început a fost sfârșitul
BANCHETUL
sau CALEA SPRE MOMFA scenariu dramatic de Mihai Măniuțiu pe texte de
Ioan Es. Pop și Ion Mureșan; Teatrul Național din Cluj și Teatrul
Național Radu Stanca din Sibiu în colaborare cu Muzeul Literaturii Române;
Regia artistică Mihai Măniuțiu; Scenografia Cristian Rusu;
Conducerea muzicală Ioan Bocșa; Cu- Dorin Presecan, Ovidiu Crișan,
Mariana Presecan, Irina Wintze, Ionuț Caras, Dan Chiorean, Elena Ivanca, Mihai
Coman, Ovidiu Moț și Un grup al Ansamblului de muzică tradițională
Icoane; Data premierei 29 aprilie 2006
Slujindu-se de
versurile a doi mari poeți ardeleni de azi, Ioan Es. Pop și Ion Mureșan, pe care
le juxtapune într-un scenariu dramatic de o coerență fără nici cea mai mică
fisură, scenariu transformat în text și spectacol de teatru grație talentului
unor remarcabili actori ai Teatrului Național din Cluj și ai Teatrului Național
Radu Stanca din Sibiu, dar și al componentelor Ansamblului de muzică
tradițională Icoane condus de Ioan Bocșa, regizorul Mihai Măniuțiu
construiește un eveniment artistic și de conștiință ce se cheamă Banchetul
sau Calea spre Momfa. Un spectacol în care spectatorul pătrunde în lumea și
timpul în care viitorul aproape a trecut, în care i se luminează vremea
luminilor livide, în care molozul, zgura, resturile constituie realitate,
acea realitate unică a marii treceri. Un spectacol în care ești învățat să te
pregătești de moarte, în care ți se spune cum e atunci când mori puțin câte
puțin, în care în răstimpul celor mai puțin de două ore dobândești conștiința
morții, a iminenței ei, dar care odată încheiat te îndeamnă să-ți dovedești mai
întâi ție însuți, în chipul cel mai palpabil cu putință, că încă ești viu, că
mai ai prezent și poate chiar viitor, că vrei săb îi ceri Divinității să te
lumineze cu lumină și să îți mai dea un semn că binele și răul nu au dispărut.
Banchetul sau
Drumul spre Momfa se joacă cu
publicul pe scenă. După ce ți-ai dobândit dreptul de a fi spectator, încerci să
îți descoperi locul în semiobscuritatea deloc confortabilă a sălii. Abia dacă
observi că pe scenă se află deja actorii, așteptând să-ți împărtășească povestea
vieții personajelor pe care le interpretează. Undeva, într-un colț, un actor
ține în brațe un alt interpret sau poate o păpușă. Pe jos, moloz și piatră. În
centru scenei se găsește un monitor pe ecranul căruia se află imaginea mării
scăldată într-o ciudată lumină solară (scenografia- Cristian Rusu). Ai impresia
că personajele de pe scenă sunt niște naufragiați ce se leagă de speranța
apariției unui vapor salvator. La un moment dat, un actor, un personaj (și simt
nevoia să revin asupra ideii că marele merit al lui Mihai Măniuțiu constă în
faptul de a fi făcut din interpreți nu oameni ce rostesc versuri ci chiar
personaje de teatru, de a fi reușit să ne convingă că nu asistăm la un recital
de poezie, ci la teatru în toată puterea cuvântului), se lansează într-o
imprecație la adresa vieții și a nenorocitului său fel de a fi. Te uiți la cei
aflați pe scenă. Sunt oameni de toate felurile, de toate condițiile sociale.
Oameni simpli, sărmani, ce poartă haine simple sau, dimpotrivă, sunt eleganți,
teatralizați. O frumoasă femeie blondă poartă o rochie de lux. Un tânăr actor
mai are gesturi remanente din cine știe ce spectacol de cabaret. E înveștmântat
în smoking. Cu toții vor să ajungă la Momfa. Sunt inscripții peste tot cu
direcția pe care doresc să o urmeze. Spre a ajunge acolo au nevoie de ajutorul
unei Călăuze, al un unui Călăuzitor. Acesta e un bărbat înalt, cu voce
puternică, amplificată de un microfon. El rostește pentru prima oară o
replică-cheie- Sfârșitul începe lent. El seamănă bine cu viața. Oamenii aceia
de pe scenă au istorii. Au plecat cândva în lume, poate din Maramureșul natal,
și se întorc marcate, încărcate de nimicul pe care l-au câștigat. Înțelegi că se
pregătesc de trecerea unei noi vămi, poate de judecata de apoi și înainte de
asta vor să-și deslușească sensul vieții. Încep să conștientizeze că trebuie că
suntem vinovați dacă ni se întâmplă asta. Scena e invadată la un moment dat de
televizoare mici, cu ecrane luminate. E o lumină asemenea lumânărilor de
înmormântare, iar atmosfera e de priveghi. Femei îmbrăcate în negru, cu valize
de lemn aduc alte și alte personaje. Întrerup confesiunile cu profunde,
sfâșietoare cântece a căror linie melodică e specifică muzicii tradiționale din
Nordul țării, din Maramureș, dar ea te duce de asemenea cu gândul la profunzimea
corurilor din tragedia antică grecească ori a muzicii vechi din aceeași Eladă.
Te convingi tot mai vârtos câtă dreptate are Călăuza, Călăuzitorul, numit la un
moment dat Călău atunci când a spus că sfârșitul începe lent; el seamănă bine
cu viața. Și te adâncești tot mai mult în acest priveghi, treci până și tu,
spectator, o primă vamă, dar profiți de șansa ce ți se oferă de a te salva la
timp. Observi Călăuza căzând secerată, cu microfonul pierdut. Deodată
Călăuzitorul se ridică, rostește câteva cuvinte, își scoate cămașa și cu torsul
gol trece undeva, în ceea ce pare Lumea de dincolo. Asemenea Călăuzei procedează
toți ceilalți protagoniști ai spectacolului. Calea lor e fără de întoarcere.
Pentru tine, spectator, această ultimă trecere s-a amânat. Deocamdată. Încă mai
ai prezent, poate și viitor. Încă mai ai drept la viață.
Te străduiești să
părăsești spațiul pe care aproape l-ai împărțit cu actorii. Îți spui asemenea
unui personaj din spectacol, e seară, e târziu. Dar îți este imposibil să nu
îți recapitulezi ceea ce ai văzut. Rezumi în minte temele spectacolului- fragila
frontieră dintre moarte și viață, rosturile sau inutilitatea existenței, ce ai
făcut în răstimpul vieții, cum te-ai înțeles cu Dumnezeu, ce urmează după. Nu
încape îndoială că ceva s-a rupt în tine în mod brutal, căci ești mai puțin
sigur pe tine decât ai fost până ai intrat în sală. Parcă posibila armonie a
vieții în care ai crezut până atunci s-a metamorfozat în teamă. Tu, personajul
salvat, ești sigur altfel.
Banchetul sau Calea
spre Momfa nu e un spectacol ușor
de suportat. Nu e nicidecum unul de week-end fiindcă nu e tocmai încurajator să
ți se spună și să te simți parte dintr-un discurs spectacular care mereu îți
reamintește că nu suntem nimic și că trebuie să trăim cu conștiința acestui
fapt. Poate că spre a scăpa de adierea morții ce l-a cuprins și pe el, criticul
se poate refugia în considerații estetice. E cât se poate de limpede că ceea ce
a văzut e un spectacol de sinteză, unul în care se regăsesc teama metafizică din
Intrusa, o seamă de componente estetice și pulsiunile tragice din
Electra, iminența sfârșitului din Perșii, din Medeea, din
Woyzeck, din Shoah, din Oedip Rege. Că în acest
spectacol-remember se cuvin admirați actorii Dorin Presecan, Ovidiu Crișan,
Mariana Presecan, Irina Wintze, Ionuț Caras, Dan Chiorean, Elena Ivanca, Mihai
Coman ori Ovidiu Moț dar și tinerele din Ansamblul de muzică tradițională
Icoane. Dar cu toate că e un spectacol de sinteză, un spectacol-remember,
Banchetul sau Calea spre Momfa parcă relevă un altfel de Mihai Măniuțiu.
Critica a spus adesea că la acest regizor emoția ar fi riguroasă, calculată,
planificată, proiectată cu rigla și compasul, ori chiar rece. De data aceasta e
cât se poate de sigur că e o emoție autentică și acaparatoare. E emoție pură, e
emoție în toată puterea cuvântului. |