Nr. 5 (486) mai 2006

Pariu ferm cu critica literară

Bogdan Creţu

Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (2000-2005),

Editura Timpul,  Iaşi, 2006

Ori de câte ori un tânăr debutează în critica literară îmi vine în minte o tabletă a lui G. Călinescu, scrisă sub formă dialogală. Este vorba de „Vrei să te faci critic?”, scrisă în 1933, apărută în „Adevărul literar şi artistic” şi cuprinsă în volumul Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pe scurt, un tânăr aspirant vrea să devină critic însă partenerul de discuţie, un sceptic convins, deconstruieşte sistematic argumentele novicelui. Finalul coincide cu ambiţia mărturisită a scriitoraşului, de-a-şi începe pariul cu critica, în ciuda avertismentelor. E o  tabletă cât se poate de actuală – ca multe altele din volumul călinescian, fie şi dacă le-am lua numai pe acelea care se referă la tinerii scriitori. Bogdan Creţu e un asemenea tânăr care se încăpăţânează să-şi facă debutul într-un gen literar solicitant şi din ce în ce mai ocultat.

Tânăr universitar ieşean, Bogdan Creţu a devenit tot mai „vizibil“ în ultima vreme prin colaborările sale la principalele reviste bucureştene, deşi publică de câţiva ani buni, e drept, mai mult în revistele ieşene. Rodul selectiv al articolelor apărute în ultimii cinci ani se vede în Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (2000-2005); volumul a apărut concomitent cu un altul, monografic, intitulat Matei Vişniec – un optzecist atipic. Ce-l caracterizează dintru început pe Bogdan Creţu e ambiţia şi încăpăţânarea de a intra în lumea criticii. Dublul său debut atestă un caracter sistematic precum şi organizarea şi asumarea locului comun şi, până la urmă, a unui stil de viaţă.

Arpegii critice radiografiază douăzeci şi opt de critici şi eseişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi din literatura noastră. Acestor studii în miniatură – cronici literare la bază – le urmează o „Addenda“ unde se dezbat problemele relecturii şi revizuirilor.

Egale ca spaţii şi preocupări, articolele lui Bogdan Creţu dau seamă nu atât despre subiectele propriu-zise, cât despre autor. El are curajul să intervină – şi o face mai tot timpul – mărturisindu-şi, la persoana întâi, prezenţa în comentarii. Are o mare grijă pentru cititor, uneori prea mare, ca şi cum s-ar teme de singurătatea reflecţiilor sale. În toate articolele Bogdan Creţu caută argumentele critice solide având capacitatea şi lecturile necesare pentru a sesiza noutatea, fie şi cea furnizată de recuperările istoriei literare. Şi în cazul lui Bogdan Creţu, asemeni lui Daniel Cristea-Enache se pot observa încă de la debut curajul abordării problemelor de sinteză şi un anumit spirit de frondă, atât de frumos când e asociat tinereţii. El deţine, la fel ca autorul Concertului de deschidere, acea înţelegere limpede a fenomenelor literare din interior şi acea maturitate care conferă atitudine critică şi echilibru. Spre exemplu, discutând Postmodernismul românesc, Bogdan Creţu convinge că ştie despre ce vorbeşte, e relaxat şi se vede că problema îl încinge. De aici curajul unei concluzii precum cea care consideră – total îndreptăţită – cartea lui Mircea Cărtărescu „cel mai extins manifest literar cunoscut”. Criticul e preocupat de viziunea autorilor asupra fenomenelor şi nu se angajează într-o portretistică ori afirmaţii antologice. Aşa cum se cuvine, percepe pozitiv echilibrul unui critic sau istoric literar şi nu uită de importanţa vervei critice. Îşi permite sugestii mai mereu, vrea ca punctul de vedere să i se distingă printre observaţii, pentru că, în aceste cronici există un pariu al criticului, unul care punctează munca sistematică şi susţinută.

Se poate vorbi de un tipic al cronicilor lui Bogdan Creţu. El e adeptul introducerilor largi, de multe ori contextualizante, e atent, cum spuneam,  cu cititorul, întotdeauna inspirat în a cuprinde şi transmite de la primele fraze sentimentul siguranţei şi, mai ales, dă senzaţia că ştie despre cine şi ce scrie, că e informat şi într-o oarecare măsură, blazat – uneori o virtute a tinereţii. Urmează apoi recomandările autorului şi apoi ale textului. Pare o fire permisivă, flexibilă şi dezinhibată. Cunoaşterea în amănunt a subiectului îi conferă siguranţă iar cititorului îi lasă impresia rigurozităţii. E atras, în toate cazurile, de „coloana vertebrală” a volumelor. De aceea, ştie să resusciteze textul, cunoscându-i în amănunt sugestiile. Un exemplu: „programul critic al lui Marino stă sub semnul unui neopaşoptism echilibrat, lipsit de excese”, afirmă exact când articolul despre Adrian Marino începe să se poticnească printre numeroase rezumări. Pare încântat şi de polemici dar nu evidente, cât printr-o altă persoană sau text tampon. Comentând cartea lui Antonio Patraş despre I. D. Sârbu, cronicarul nostru arbitrează două opinii diametral opuse, implicându-se, însă, în polemică, la un nivel stilistic: „Ceea ce-i stârneşte aceste reacţii îndreptăţite apolinicului nostru critic (nu ştiu de unde am căpătat această impresie) este Sorina Sorescu (...) a cărei unică ţintă pare a fi aceea de a contesta valoarea operei lui I. D. Sârbu, într-un discurs sofistic(at), mustind de paradoxale ‹‹demonstraţii›› şi trădând uneori o răuvoitoare cecitate”. Există în cronici, cum aminteam, afirmaţii curajoase, de genul: „Exagerările nu lipsesc, căci fără ele Marin Mincu nu ar mai fi Marin Mincu”, apropiindu-l uneori riscant pe neobositul nostru textualist de „ticurile protocronismului” sau „Parcă aş fi preferat un necesar relaş argumentativ în locul mimării unui ton atât de sigur pe sine” scrie despre Basarab Nicolescu chiar dacă şi acest studiu „reprezintă un manifest pentru recuperarea adecvată a unei poetici care s-a dovedit apoi foarte rodnică” (despre opera lui Ion Barbu), amintindu-ne de cronica la cartea lui Cărtărescu. Uneori nu e hotărât şi ezită în a tranşa decisiv lucrurile: „Pentru a se vedea că nu zăresc numai părţile întunecate ale volumului discutat, că nu intenţionez să discreditez un efort totuşi considerabil, care poate juca rolul unei iniţieri într-un sistem de gândire distinct, a cărui articulare iese în evidenţă în urma unei astfel de abordări, să remarc buna informare a studiului, ri­goarea sa militărească aproape, corecta contextualizare şi onorabila conduită a citării” – despre Mihai Cimpoi. Interesantă cronica la monografia lui Dragoş Varga-Santai - deşi o carte cu multe inadvertenţe -, criticul ieşean apreciază superlativ demersul tânărului confrate ardelean, semn că şi tinerii învaţă să se încurajeze reciproc. Unul dintre cele mai bune articole este cel despre Dan C. Mihăilescu, nuanţat, cu citatele alese cu grijă, bine-închegat, deşi uşor timorat de anvergura criticului pe care-l admiră, fără îndoială. Bogdan Creţu nu posedă sau nu-şi exersează arta portretisticii, fuge de descriptivism, în schimb e sagace şi incisiv, uşor ironic dar mai tot timpul cu poftă de scris şi de problematizări.  Un portret aparte e cel făcut lui Mihai Ursachi, eseistul, scris cu o reală afecţiune.

Bogdan Creţu trasează bine concluziile, sigur pe el, de cele mai multe ori e ferm, rezumă limpede şi nu exuberează gratuit. Poate uneori e prea didacticist dar asta nu scade cu nimic valoarea textului. Bogdan Creţu are acea conştiinţă a cronicarului literar, a muncii susţinute şi a rezultatelor nu totdeauna satisfăcătoare. Tentaţia meseriei de cronicar îşi are tarele ei, pentru că, aşa cum recunoaşte criticul ieşean, rosturile criticii de întâmpinare este de „a discerne cu echilibru valoarea” din mulţimea de apariţii editoriale. Într-adevăr, nu poţi să scrii despre tot ce apare, ci trebuie să arăţi numai valoarea din mulţimea lecturilor, ceea ce presupune o anumită disciplină a scrisului pe care am impresia că Bogdan Creţu a înţeles-o pe deplin.

Am lăsat la sfârşit cel mai încântător portret al cărţii: este cel pe care autorul şi-l face sieşi, în ipostaza de cronicar literar. Deşi se plânge de rutina care urmăreşte cronicarul, iată ce mărturiseşte în cel mai artistic pasaj al cărţii: „caut şi gust întotdeauna artificiile ce ţin de filigramul fin al textului, de alveolele găzduind nesfârşite nuanţe, aluzii, pişicherii sau mostre senzuale de virtuozitate stilistică. Cred, cu toată convingerea, că există şi un anumit estetism de bun augur al criticii, al eseului care nu trebuie dispreţuit (...), ci, dimpotrivă, apreciat, gustat, aşa cum merită orice lucru rafinat”. Ce-aş putea adăuga unui asemenea crez atât de frumos asumat. Poate doar că Bogdan Creţu va avea un cuvânt greu de spus în stabilirea ierarhiilor nu peste mulţi ani şi că, alături de el, o generaţie de critici tineri plină de forţă se vede confirmată.