Nr. 5 (486) mai 2006

Poezie natur

Adrian Suciu

Din anii cu secetă, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005

„Această carte s-a manufacturat, pe hârtie produsă în atelierul propriu, de către Mátyás László care dă seama în faţa cititorului şi pentru grafica personalizată a fiecărui exemplar.// Fiecare exemplar al tirajului este numerotat manual, semnat de către autor şi conţine, ataşată, o pagină de manuscris a acestuia.// Costurile lucrării s-au acoperit în întregime prin subscripţie publică.” Acestea sunt cele trei precizări pe care le găsim pe coperta  a doua a simpaticei cărţi semnate de Adrian Suciu. Coperta e din aceeaşi hârtie ca şi paginile, toate cu marginile franjurate, lăsate cum au ieşit din presa meşterului. Exemplarul dăruit mie poartă numărul 235 şi imediat lângă el semnătura autorului. Pagina de manuscris are formatul uneia de carneţel (9,5/ 15,5 cm), conţine două texte olografe (de patru, respectiv şapte rânduri) pe o faţă şi unul de şase rânduri, plus nişte însemnări de patru rânduri într-un alfabet misterios; textele sunt scrise cu pix roşu, însemnările cu negru. Transcriu, sper fără erori de lectură, textele: „Minunea aceasta care/ nu se poate schimba/ ceasul liniştit cu / aşteptarea lor // trupul tău asudat parcă-i înger/ de-aceea te cred/ tu faci să treacă umbrele/ să nu ştie nimeni/ în ziua aceasta ridicolă strălucesc/ funiile trase în carne/ (urmează un vers pe care nu-l pot descifra)// te-ai dus n-ai avut răbdare/ până acum/ în urma ta (ultimele trei rânduri nu le pot descifra). Am notat toate acestea pentru a intra în jocul autorului, în plăcerea lui de a veni spre cititor cu o carte necanonică, un fel de produs, ca să zic aşa, ecologic, o carte-obiect-de-artă. Ea este însă şi o carte de poezie. Conţine un ciclu de zece „Scrisori” (fiecare cu un subtitlu), un ciclu de „Fotografii” (douăsprezece  texte) şi o secţiune de „Prefaceri” cuprinzând cinci poeme traduse: unul în engleză (Psalm, traducere Ioan A. Popa), unul în franceză (Lieu de repos, traducere François Bréda), unul în germană (Mutter, traducere Christian W. Schenk), altul în maghiară (Éj a gyermekkor felól, traducere Orbán János Dénes) şi, în fine, unul în spaniolă (Letra V, traducere de Rotland Pécout şi Gerard Gouiran). Cărţile anterioare ale lui Adrian Suciu, începând cu cea de debut (E toamnă printre femei şi în lume, Echinox, 1993) şi confirmând cu Singur (Euphorion, 1996), Nopţi şi zile (Arhipelag, 1999), Plus (Trimera Print, 1999) ne-au făcut cunoscut un poet grav, cu o sensibilitate acută, tensionată şi interogativă, exprimându-se în texte concentrate, într-o scriitură neoexpresionistă în partituri mai degrabă sumbre degajând o anume cruzime a viziunii, o exasperare ţinută-n frâu şi un sunet de alarmă a fiinţei aflate în impas.

Ceea ce aduc nou textele din Din anii cu secetă este senzaţia de urgenţă a mesajului, ca şi cum, sub presiunea unei imediate nevoi de comunicare, poetul lasă la o parte orice artificiu de construcţie poetică, renunţă la promisiunile atractive ale imaginaţiei şi la virtuţile expansive ale energiilor ei şi transcrie doar ceea ce consideră a fi liniile de stricteţe ale poemului. Ceea ce rămâne este un concentrat, dar nu unul abstract, mohorât şi arid, ci unul purtând semnele unei certe vocaţii poetice.

Scrisorile comunică un univers angoasant, enigmatic, cu zone sumbre şi maladive, dar şi cu interstiţii de o luminozitate ambiguă. Detaliile acestui imaginar au forţa unor flash-uri infernale: „talgere mari cu sînge de bou”, „paturi grele de ierburi din care se trezesc armate de miri”, „hălci de ploaie sfîrtecau arbori”, „lupi sîngeraţi atîrnă-n cuiele nopţii”, „plouă cu vrăbii-ngheţate”. Poetul trimite aceste epistole unui Tu al cărui purtător e de presupus a fi Dumnezeu însuşi. Precum Arghezi în Psalmi, Adrian Suciu  vorbeşte în Scrisori unui Dumnezeu absent, nedispus la dialog. Totuşi poetul nu renunţă a-şi rosti ritos revelaţiile formulate în versuri cu mesaje cvasi-pithice: „Şi nu lăsa fiii noştri să fie mîngîiaţi de mîini străine!”, „Dintre bolile făpturile Tale, nebunia e albă.”, „Femeile, ca şi cîinii, au despre dragoste gînduri nebuneşti./ Numai dragostea Ta/ ne trece unii printr-alţii fără să ştim.”, „Sunt liber şi-o minunată răzbunare m-aşteaptă.”

Fotografii(le) sunt primite de la „un vameş trist, în strîmtoare”. Sunt de dimensiuni mici şi oferă cadre şi personaje generice: „case văruite în alb”, „încăperea de la stradă” „omul bătrân”, „un domn înalt”, „fiica nerecunoscătoare”, „femeia”, „omul bătrîn”,  „ea”, „el”.  Textele sunt mai puţin ofensive decât cele din scrisori, timpul conţinut este fie unul al trecutului rememorat cu nostalgie, fie al unui viitor în care speranţa unei tainice mîntuiri induce un ton de resemnare melancolică: „Şi se vor ridica lupii flămînzi,/ lupii tineri din mahalale,/ stăpînii betoanelor sfinte/ şi-ai marilor fabrici dintotdeauna./ Şi de-odată fi-vom iertaţi de toate păcatele/ şi ne vor striga femeile pe nume!”