Peter
Brook
Spre teatrul formelor simple
de George Banu
Cu câteva zile înainte
de a mă apuca să scriu despre impresionatul volum al lui George Banu, Peter
Brook- spre teatrul formelor simple, apărut în 2005 în traducerea Deliei
Voicu, grație eforturilor conjugate ale Editurilor Polirom și UNITEXT,
am citit romanul Contractul de Vladimir Volkoff. Un thriller cu
neașteptate răsturnări de situații care utilizează eficient tehnica
flash-back-urilor. Autocaracterizându-și scrierea drept o variațiune pe o
temă cunoscută, dar și un divertisment, Volkoff adaugă ca orice
divertisment literar, are nevoie de complicitatea cititorului, care este rugat
cu insistență să citească capitolele în ordinea în care sunt prezentate și nu în
cea a numerotării lor. Acest lucru este indispensabil plăcerii sale. Tot în
ordinea în care sunt prezentate, dar și numerotate, dar și pentru plăcerea sa,
se cuvin parcurse și secvențele cărții lui George Banu. Căci deși este o carte
de teatrologie, deci de știință, Peter Brook Spre teatrul formelor simple
e una ce se citește cu interes și plăcere crescânde tocmai fiindcă în
intimitatea scriiturii sale analistul, istoricul de teatru se însoțește cu
povestitorul, cu mărturisitorul întru găsirea chipului optim pentru a istorisi
despre teatru și despre opera unei personalități ce a marcat decisiv felul în
care secolul al XX lea a conceput și reformulat esența însăși a acestei arte.
Pentru cititorul
familiarizat cu felul de a scrie al lui George Banu, primul capitol al volumului
ce face obiectul acestor însemnări e oarecum deconcertant. Peter Brook și
coexistența contrariilor- o revoluție în spirală sau schița unei opere
sintetizează diacronia creației marelui regizor, rezumă etapele unui parcurs,
examinează repertoriul din care se constituie geografia operei, zăbovește asupra
momentului crucial al înființării Centrului Internațional de Creație Teatrală,
surprinde internaționalismul ca premisă și miză polemică a existenței
respectivului Centru, dar și a creației însăși a lui Brook, inventariază
exigențele pe care regizorul le-a formulat drept condiții ale existenței
instituției și a Teatrului Bouffes du Nord. De ce e acest incipit
ușor derutant? Pentru că deși nu aspiră la neimplicarea specifică gradului zero
al scriiturii, cu toate că e nedrept să spui că e scris pe un ton sec, șochează
absența exuberanței stilistice specifice criticii de acompaniament, nelipsită
de adjective, de dragostea pentru cuvinte, dornică mai degrabă să identifice
motivele de natură să sporească minoritatea pe care o profesează George Banu
celor ce merg la teatru decât să o diminueze. Numai că atitudinea lui George
Banu e cât se poate de explicabilă și în dimensiunile firescului felului de
exegeză teatrologică practicată de el, o exegeză căreia îi place adesea să
zăbovească asupra unui moment anume dintr-un spectacol, asupra unei clipe de
inefabil, să o savureze și să o insereze într-o serie specifică lecturii plurale
la care nu poate accede decât criticul care a văzut cu adevărat mult și felurit
teatru. Or, implicarea adevărată, confesiunea nu pot să apară decât în clipa în
care vorbești despre ceva ce ai văzut cu propriii tăi ochi și ai trăit. Iar
pentru George Banu acest moment apare odată cu stabilirea la Paris. Panoramarea
din primul capitol al cărții este un fel de mise en situation, nelipsită
însă de observații de o ascuțită inteligență ce conduc încet-încet la
personalizarea discursului. Omul care a refuzat pe toată durata creației sale
anchiloza, stilul greoi, care a adorat călătoria considerând-o o sursă
primordială de cunoaștere, acordându-i o valoare formatoare ca în romanele
secolului al XVIII lea, care a preferat experiența proprie celei livrești, care
a apreciat că sănătatea morală și justețea sunt cheile de boltă ale
teatrului nu a avut, firește, un parcurs liniștit. Din cariera lui Peter Brook
nu au lipsit rupturile. Însuși Centrul Internațional de Cercetări Teatrale (CICT)
s-a născut ca urmare a unei rupturi reprezentată de despărțirea de Royal
Shakespeare Company. Dar, observă George Banu, ostil oricărei politici a
pământului pârjolit, Brook operează o ruptură care evită excesele
autodafeurilor și asta fiindcă radicalizarea unui demers nu este sinonimă cu
anularea trecutului. Pentru Brook, ruptura înseamnă mai curând tranziție. Iar
continua revenire la Shakespeare, despre care face vorbire teatrologul în partea
de final a cărții, introducând și un interviu cu Brook, confirmă adevărul
afirmației lui George Banu.
Stilul cărții se
modifică simțitor începând cu capitolul Martor al unui parcurs, iar
plăcerea se amplifică pe măsură ce crește gradul de implicare a criticului.
Teatrologul vorbește asemenea unui povestitor și a unui mărturisitor al cărui
destin s-a identificat în bună și originală măsură cu cel al regizorului. Căci
dacă Peter Brook a părăsit celebra companie londoneză și s-a instalat la Paris
la începutul lui 1970, căutând un alt spațiu care să-i permită cunoașterea
multiplelor adevăruri ale vieții, George Banu a ales Parisul lăsând în urmă o
țară ce devenise defectivă de adevăr și ostilă oricărei creații autentice, dacă
nu chiar potrivnică vieții însăși. Criticul român a văzut prin anii60, la
București, ghemuit în fosa orchestrei Regele Lear, iar apoi a citit
într-o singură noapte celebra carte Spațiul gol. Câțiva ani mai târziu,
într-o Românie copleșită de nefastele teze din iulie 1971, teze ce aveau să
pecetluiască doliul viitorului nostru, vedea montarea cu Visul unei nopți
de vară , iar atunci când la sfârșitul spectacolului, Puck cobora în sală
să ne strângă mâna, gestul căpăta semnificația unui rămas-bun iremediabil.
Pentru a supraviețui nopții tot mai adânci, înainte de a reconverti acest
rămas-bun în la revedere, mulți am înțeles necesitatea plecării. Iar
criticul de teatru român pribeag prin Paris , a cărui unică bogăție erau
lecturile s-a reîntâlnit cu Brook, simbolic, la premiera cu Timon din Atena.
Mărturisește George Banu- Dacă Visul aducea lumina ce făcea și mai
insuportabilă noaptea care, la București, cobora peste noi, aici, Timon
îmi dădea energia atât de folositoare în ceasul opțiunilor dificile. Teatrul
lui Brook te face să fii deschis. El pune în scenă o vorbă a lui Omar Khayam,
fii fericit astăzi, nu vorbi despre ziua de ieri. În plus, el furnizează
răspunsuri ce rezonează dincolo de scenă, deschid orizonturi și, uneori,
provoacă decizii.
Scriind Peter Brook
Spre teatrul formelor simple, o carte a cărei idee s-a născut chiar în
seara spectacolului cu Timon, George Banu își plătește în fapt o datorie
față de un om a cărui artă l-a ajutat să ia o hotărâre și să găsească un
răspuns. Și o face cu mijloacele povestitorului, asemenea Șeherazadei. Or, pe
povestitor îl individualizează ambiguitatea stimulativă în conformitate cu
care nici nu se află complet în afara poveștii, nici nu e complet implicat în
ea. Brook a făcut nu doar din actori niște povestitori, ci și din critic,
stimulându-i ceea ce Roland Barthes numea dorința zicerii. Și- observă George
Banu, invocându-l pe Jean- Claude Carriére, un fidel colaborator al lui Brook-
să scrii despre un spectacol sau despre un regizor presupune
să navigăm cât
mai aproape. George Banu navighează așadar în apropierea etapelor și
ciclurilor din creația regizorului ce i-a pecetluit existența, detaliază ciclul
inimii și ciclul creierului, identifică specificitățile unei estetici ale
cărei dominante principale sunt refuzul perfecțiunii, adică al calofiliei,
importanța acordată sunetului, valoarea povestirii, intimitatea, concretețea,
mobilitatea, organicitatea. Sesizează cum progresiv limpezimea face loc
teatrului formelor simple care tot mai mult se dispensează de decor.
Analizează scene remarcabile generate de cuvinte iradiante din marile
spectacole ale lui Brook, de la Timon din Atena, Ubu la Bouffes, Adunarea
păsărilor, Tragedia lui Carmen,Livada de vișini, zăbovește asupra
Mahabharatei, decelează specificitățile ciclului creierului cu apogeul
său, Hamlet, spectacol înfăptuit în anul 2000. Întreg demersul critic e
construit spre a demonstra că întotdeauna Brook a fost preocupat de cultivarea
unui teatru al viului ce refuză sterilitatea și livrescul. Mereu, Brook
sacrifică gloria pe care i-o aduc succesele în favoarea formării și a evoluției,
o evoluție întru conturarea căreia un rol aparte au avut-o periodicele întâlniri
cu Shakespeare, cu prietenul unic care a fost Grotowski, cu prietenul neștiut,
târziu dezvăluit care a fost Beckett, în creația căruia regizorul descoperă
folositoare noduri shakespeariene.
Brook spunea cândva-
În teatru, important este centrul
pentru om, centrul este inima. Nimic mai
firesc așadar decât ca Peter Brook Spre teatrul formelor simple să
fie o carte scrisă mai ales cu inima, o carte ce restituie o vrajă, un suflu,
viața unei scene de teatru. |