Nr. 5 (486) mai 2006

Cîţiva avangardişti, aşa cum i-am cunoscut. Saşa Pană: un bătrînel mărunt, cu mustăţi şi ochelari, privind fix înainte, cu trupul uşor aplecat, înveşmîntat invariabil într-un palton foarte lung, părînd un cinovnic din clasicii ruşi. Gellu Naum: aer de sportiv în retragere, musculos, degajat, obraz cu trăsături largi, cu o conversaţie măsurată, nepretenţioasă, înclinată spre şagă, dar nu cine ştie ce. Nu se afla încă la vîrsta amintirilor, deşi lua evident distanţă faţă de prezent (o uşoară dezabuzare îi nuanţa fiinţa încă robustă). Geo Bogza: foarte înalt şi trupeşte rigid, părea a păşi pe catalige. Cap rotund ca un glob pămîntesc. Vorbea rar, solemn, oarecum blagian. Prezumata conştiinţă de sine înaltă apărea ascunsă sub un stil curtenitor. Făcea complimente şi amabile promisiuni echivoce aidoma unui senior aflat într-un ceas de bună dispoziţie. Un uriaş şi complicat orologiu din odaia sa situată în imediata apropiere a fostului Palat regal părea un monument pe care însuşi Timpul l-a ridicat în cinstea poetului şi pe care e de presupus că acesta îl contempla adesea cu aerul unui ins mulţumit de un atare magnific omagiu.

*

Mi se pare că Proust scria undeva că o femeie întîlnită pe stradă, care la o privire fugară ţi se pare frumoasă, nu se cuvine a fi privită cu atenţie întrucît preciziunile şi detaliile ce ni s-ar dezvălui astfel ar tenta la impresia primară, cea mai adîncă, cea mai „poetică”. Impresie care în vagul ei favorizează idealul, confirmă visul...

*

Erudiţie la vîrf, facondă impunătoare, succes, dar o încăpere sufletească meschină pre­cum o cutie de chibrituri

*

Tipul de critic „subtil” care vituperează perioada comunistă (aşadar aparent situat la antipodul „echidistanţilor” şi „apoliticilor”, ce preferă a o trece diplomatic sub tăcere, dacă nu cutează chiar, mai ales cei din a doua categorie, a o reabilita: vezi encomiile închinate lui Păunescu), dar...se opreşte în pragul actualităţii. Părînd iniţial o făclie, remarcabila d-sale conştiinţă e gata a se stinge de-a binelea. Plin de patos justiţiar retrospectiv, confratele în cauză se face a nu vedea continuităţile (de-atîtea ori cusute cu aţă albă), acea colcăială de compromisuri, interese, oportunisme, intrigi, transpusă dintr-o perioadă într-alta. Ultracritic în privinţa trecutului, închide ochii asupra unui prezent, vai, în atîtea privinţe consubstanţial trecutului abhorat. Şi rămîne cu degetul acuzator îndreptat exclusiv asupra fantomelor presupuse inofensive, în vreme ce oportuniştii pletorici şi prosperi îşi văd de treabă nestingheriţi, chiar în preajma mesei d-sale de scris...

*

Lawrence Durell, care funcţiona la Ambasada Marii Britanii din Belgrad, îi scria, în acea perioadă, prietenului său Henri Miller: „Iulie 1949. Dragă Henri, îţi scriu doar ca să te anunţ că am ajuns şi că viaţa de aici, deşi mai bună decît în America de Sud, e departe de a fi plăcută. Personalul diplomatic e complet izolat de populaţie, nimeni neîndrăznind să te întîlnească sau să se lase văzut vorbindu-ţi... Comunismul e mult mai groaznic decît îţi închipui: e corupţia morală şi spirituală sistematică, prin toate mijloacele posibile. Pervertirea adevărului în interesul expeditivităţii. Dar cînd îl vezi de aproape ţi se face părul măciucă. Şi complicitatea autosatisfăcută a intelectualilor e înfricoşătoare. Sînt plătiţi să tacă — şi tac. Îngrozitoarea mortificare a realităţii e uluitoare. E o adevărată ameninţare, o boală a spiritului.” „27 octombrie 1949. [...] Noi sîntem încă putreziţi de scămosul nostru liberal socialism şi vină industrială şi, cu fiecare vorbă pe care o rostim, ne abandonăm în labele acestor porci. Nu avem ce căuta în tabăra marxist-leninistă, care înseamnă distrugerea tuturor valorilor pentru care luptăm noi – ca scriitori mă refer. Ştiu că propria noastră cultură e putredă, dar comparată cu cea de aici e înfloritoare, plină de speranţe chiar în decăderea ei. Aici e pur şi simplu moartea.” „Primăvara 1950. Cîteva rînduri doar, să-ţi spun că totul e în regulă, adică la fel de infernal ca de obicei. Mi-e teamă că scrisorile mele au aceeaşi lipsă de varietate precum scrisorile dintr-o închisoare, dar exact asta e – la o scală imposibil de imaginat dacă nu trăieşti aici... Oamenii sînt nişte cîrtiţe, speriaţi de moarte, şovăielnici, prudenţi. În tot acest timp stîngişti americani şi britanici vin în acest centru al barbariei comparabile doar cu cele mai întunecate epoci pentru a-i informa pe aceşti comunişti împuţiţi cît de decadenţi sîntem noi şi cum sîntem pe cale de a ne prăbuşi. Hitler era o joacă de copil pe lîngă ce-i aici.” „Iulie 1950. Nu poţi să ai nici cea mai vagă idee de ceea ce înseamnă o ţară comunistă. E imposibil. Nici eu nu puteam înţelege pînă nu am venit aici... Dacă ai veni aici pentru o săptămînă, ai înţelege că, pentru a preveni această tiranie şi a elibera milioane de oameni din lanţurile acestei închisori morale, ar fi justificat chiar şi un uriaş război. De aceea mă bucur cînd aud că SUA s-a năpustit asupra comuniştilor şi au intrat în Coreea. Uraaa! În vreme ce apoşii noştri liberali se bîlbîie, în vreme ce artistul european se descalifică pe veşnicie sprijinind un regim de 100 de ori mai rău decît Caligula, cel puţin blestemaţii ăia de yankei s-au deşteptat şi au o idee de ceea ce trebuie într-adevăr făcut...”

*

Păşeam pentru prima oară pragul Gazetei literare în toamna lui 1954, adică în acel mirific anotimp în care, abia ajuns student al „fabricii de poeţi” de pe Kiseleff, am luat cel dintîi contact cu lumea literară din Capitală, alcătuită încă, în bună măsură, din scriitorii interbelicului. Probabil înaintea lui G. Dimiseanu şi cu siguranţă înaintea lui N. Manolescu! Redacţia revistei ce urma a deveni România literară funcţiona într-un impozant imobil de pe Ana Ipătescu (încăperi înalte, marmură, oglinzi). În odăile redacţionale nu era aglomeraţie. Se vorbea cu voce scăzută, mişcările erau discrete. Cel mai interesant personaj pentru mine, acolo, a fost Camil Baltazar pe care-l citisem ca liceean şi al cărui chip îl confruntam cu fotografiile din istoriile lui G. Călinescu şi E. Lovinescu, în care avea parte de aprecieri ample şi generoase. M-am văzut în faţa unui bărbat mai curînd scund, îmbătrînit prematur, cu un chip roşcat şi pistruiat, boţit, cu o vorbire peltică şi repezită, parcă mereu distrat, care s-a putut cu greu concentra doar în clipele în care mi-a oferit pe volumele d-sale ce i le-am prezentat cîteva dedicaţii cu o grafie dezlînată. Nici atunci şi nici mai tîrziu, cînd l-am revăzut, la finele anilor ‘60, nu s-a arătat dispus la o conversaţie mai substanţială. Avea aerul unui mic slujbaş obosit, pururi grăbit să ajungă undeva, agitîndu-se în spaţiul unei existenţe strîmte, cufundat în automatismul propriilor mişcări. I-am făcut o vizită acasă (ocazie unică). Un interior luminos, îngrijit, de-o cochetărie de altădată, cu mobile masive, străjuit de cîteva şiruri de cărţi, destul de puţine însă cu o înfăţişare elegantă, majoritatea legate... Dar să reiau firul. În afara unui moment în care l-am zărit pe elegantul, cu un aer aferat, Petru Dumitriu, i-am întîlnit în repetate rînduri, la Gazeta literară, pe George Macovescu, încă destul de tînăr, mic şi ţeapăn, cu obraji roşietici, parcă opărit, rostindu-se rar, cu o grimasă voită de autoritate, pe poetul-cismar Cristian Sîrbu, vîrstinc, negricios, nebărbierit, arătînd o faţă chinuită de muncitor de-o viaţă, pe bardul basarabean Vladimir Cavarnali, chip senin, bucălat în tonalităţi blonde (ultimii doi taciturni). George Macovescu aducea uşor, într-o variantă lipsită de distincţia aulică, cu Tudor Vianu, pe care l-am ascultat conferenţiind în acele zile la Universitate şi care urma a-mi deveni profesor la Şcoala de literatură.

*

O simplă constatare, care poate părea superfluă unor cititori blazaţi, din 2006: despre fotbalistul Adrian Mutu se vorbeşte mai mult în presă şi pe micul ecran decît despre toţi scriitorii, pictorii, muzicienii, sculptorii români la un loc... Sănătoasa barbarie fotbalistică!

*

Cît de repede, de cele mai multe ori înainte de a accede la treapta duratei medii de viaţă, le-a fost dat să dispară majorităţii poeţilor şaizecişti, toţi cunoscuţi de mine în carne şi oase: Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag, Dan Laurenţiu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Mircea Ciobanu, Leonida Neamţu, Gheorghe Pituţ, Ion Iuga, Ion Drăgănoiu, Ioanid Romanescu, Florenţa Albu, Negoiţă Irimie, Romulus Guga, Florin Murgur, Mihai Ursachi au ajuns o cohortă de umbre. Umbre care pun pe creaţia lor pecetea definitivului. Dincolo de estetic, finalul acesta omenesc, abrupt, petrecut sub ochii noştri, nu aduce oare sugestia unui absolut pentru ceea ce a rămas dincoace de grozava graniţă? Aici nu mai încap jumătăţile de măsură. Golul absenţei lor nelimitate nu s-ar putea transfigura decît într-o prezenţă la fel de nelimitată. Melancolia abureşte lentilele critice...