Nr. 4 (485) aprilie 2006

Poetul Fintiş

 Ioan Vintilă Fintiş ni se înfăţişează ca un spaţiu poetic aparte, oarecum paralel cu cel al 80-ului şi ca un fel de underground, datorită căruia percuţia interceptării îl şi face nu numai viabil dar şi solvabil poetic. Dacă generaţia 80 este comparabilă cu valoarea şi popularitatea mişcării beat, poate atunci Vintilă Fintiş lejer ar putea fi comparat cu apartenenţa la pop-art-ul lui Warhol, la grafismul rock etc. Vintilă Fintiş ne propune o obsesie, dacă nu cumva ne şi forţează să o acceptăm: ierarhiile transcendente cu un corespondent precis: poetul. În fapt, ceea ce face Ioan Vintilă Fintiş este o receptare zobitor subiectivă, a unor dimensiuni mai mult de trei care, pentru putinţa actului, trebuie să instituie o limpezime în trup asociată cu frig, cu descompunere la nivele microelectronice şi desigur presupun şi o întremare la fel de dureroasă. Elementul de legătură între informaţia percepută de poet şi lume este însuşi poetul. Varianta de receptacul a poetului Fintiş este una strict religioasă, chiar dacă ne-canonică, chiar dacă ne subsumată strict ierarhic la modul vizibil. Este o re-ligare specială, particularizată. Ioan Vintilă Fintiş ne dă senzaţia de un exerciţiu de mîntuire strict personal. Şi asta pentru că însăşi moartea ca gest nu are o finalitate mandalică, lîngă o apă, un teren plat, o plajă, insulă, ocean, viziuni comun – deja – paradisiace, ci este o orogeneză prelungită jungian: Din care parte// să atingem lucrurile// şi ele adormite?// Dincolo/ obsesia morţii închipuind/ o mie de trepte.// Munte şi Vale// Un strop de lumină/la marginea vieţii/ neîncăpătoare. Traseul lui obstaculat nu se opreşte la suişuri şi coborîşuri de viaţă, întrucît şi sentimentul este acela de a evita văditul comun. Cum Vin­tilă Fintiş nu e un manelist veleitar, simte nevoia de prolonguement  de soi meme  nu numai în ce am putea numi cărarea lui strîmtă personală şi lirică, ci a sinelui. Aici nu ne gîndim la faza/fraza noiciană în nici un fel, ci la o asceză deloc limpede şi contorsionată a laicului religios a mireanului profan care nu deschide gura să profaneze: Porţile s-au deschis/ Grota ochiului ninge./ Unde este calea promisăi. Poetul Fintiş are ceva în scris din „prăpăstiile” profetului Iona. Ni­chita Stănescu spunea odinioară în continua lui poetizare, aproximativ: Ninge tu dacă poţi! Se pare că Vintilă Fintiş în răsucirea în fire a sufletului lui o reuşeşte măcar că este din grota ochiului. Cumva similar, asociază interiorităţi şi spaţiile de întuneric de univers sub concretizarea semnului nimicului tangibil şi pipăibil: Foarte îndepărtat,/ nimicul,/ pare şi el de mătase/, cumva îmblînzindu-l părînd să spună „e tot al nostru” cuibărit acolo/în inima prinţului/ înlănţuit... între pagini de carne/ trupul striveşte/ fragedul suflet. La Ioan Vintilă Fintiş, întremarea, ca şi dezîntremarea sînt procese greu de performat cu anumite consecinţe drastice, întrucît a crede este permis, a şti devine cumva un furtişag luciferic pentru care cu fiecare călătorie de acest tip se plăteşte: Nici măcar/ umbra lui numai este.// Pătimind/ pe conturul secundei,/ de dincolo de poarta de mătase,/ Lumina fecioară/ne strigă. Poetul mai proiectează şi regrete dinaintea cititorului ca un suflet onest, invocînd cu un wit surprinzător gafele umane ieşite din pripă sau din dorinţă de prea mult bine sau chiar din degeaba, undeva cam cum la nivelul lui Petru spunîndu-i lui Hristos pe muntele Tabor ca ar face trei case, poate chiar şi mai cinic şi mai autopersiflant decît farsele tragicilor comedieni din linia lui Chaplin: M-am ferecat în stele/ Şi,/ m-am zidit în Porţi./ Alt cer s-a prăbuşit/peste aceleaşi nopţi.// Iar somnambule păsăriţîşneau.../ prin dealuri/ Cînd amintirea morţii/ se răstignea pe valuri. Există o anumită predispoziţe – un pic masochistă – de a felia lucruile aproape fizic, ca pe mezelurile din alimentară, chiar dacă sînt îndreptate spre sine pentru un studiu complet de sine bătucit ca în final poate să nu existe nici revelaţie, nici epifanie şi să escaladeze într-o auto băşcălie. Poetul Fintiş, cu toate durerile şi angoasele răsucite, trase prin ciur şi dîrmon în fire şi fibre este un autor vesel, în cele din urmă. Nu se lasă gripat pînă la capăt, întrucît porneşte rapid într-o altă călătorie să scobească după lumi şi oameni şi suflete. Aşa că nu prea are timp să se întristeze drastic: Armonioasă Poarta sinelui/de n-ar fi fost/ decît o amintire. Cu toate imaginile căutate sau direct „servite”, precum studenţii la restanţe lui Vintilă Fintiş îi reuşesc tablouri vaste sau detalii sufleteşti prăpăstioase, îmblînzite sau înscrise ba în diafan, ba într-o oarecare tandreţe, sau dacă nu, învăluite de o transparentă ironie nelăsîndu-şi cititorul pradă propriei turmentări sufleteşti, deviindu-l de la un finale tragic. Pentru o bună înţelegere a jocurilor lui nu neapărat ludice ba de multe ori serioase poetul Ioan Vintilă Fintiş ar trebui citat în întregime, pentru că provoacă şi practică surpriza sensibilă a vederii, adică: acum spui: uite un clişeu şi peste un vers îngurgitezi jocuri de imagini, capturi de imagini detaliate la rezoluţie mare. E un poet care nu îşi plictiseşte lectorul, pentru că nu are structură de epic în poesisul lui. Ioan Vintilă Fintiş a rămas un poet de citit: pe bune!

Mihai VIERU

*^**

Ioana Nicolaie

Cerul din burtă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005

 O dată cu volumul Cerul din burtă, Ioana Nicolaie, poetă aspirantă la proza retuşată se instalează confortabil în roman, într-o adaptare perfectă a timbrului , prin găsirea unei tonalităţi originale, inimitabile, fără afectarea sau trădarea poeticităţii intrinseci.

Genul de proză pe care ni-l oferă este cel al unei solidităţi epice obţinute prin desublimarea unei materii volatile, eminamente lirică. Fiinţa frazelor este poetică (Picioarele îmi par atât de subţiri. Bat în ele şi sună a ceramică), şi totuşi denominaţiunea „roman”, înscrisă sub titlu, trebuie înţeleasă ca atare. Luate separat, aşa cum au şi fost citite în cadrul cenaclului „Euridice” (ca Ec­grame), capitolele din volumul Cerul în burtă ar putea fi titluri de poezii sau proze ritmate: Sub cer, Înţelegerea, Anticameră, Fotografie de grup, Litanie, Refren cu mama, Poză mişcată, În luna a noua. Din perspectiva unităţii volumului final, exact aceleaşi fragmente, aparentele poeme în proză, capătă un alt sens şi se încarcă de densitate epică, au o mişcare simultană cu cea a vieţii înseşi care creşte organic, depăşeşc prin tumult instantaneul ramei poetice.

Demersul e inovator în peisajul actual al literaturii feminine, neavând precursori sau mo­dele. Autoarea impune o formulă literară proprie ale cărei elemente de rezistenţă ar fi ineditul te­mei abordate, balansul între poezie şi romanesc, între visceral şi real, constituirea unei sintaxe specifice, dizlocante şi incantatorii, în care se face loc cuprinderii cu naturaleţe a straturilor obscure din care se coagulează miraculosul fiinţei.

Cartea se naşte odată cu o nouă viaţă, asistând la propria-i întemeiere prin însuşi actul de întemeiere a fiinţei: Eşti acolo, începi să fii dintre noi... Banalul test de sarcină este o definiţie existenţială: Împreună suntem un test cu dungi rozalii (p.9) şi devine incipit şi postulat al unei noi interiorităţi, conştientizarea un alt sine care face parte din sinele mai mare, ocupându-i complet afectele, simţurile şi gândirea.

Testul, acest prim semn care deschide textul, înseamnă nu numai o odisee a unei identităţi noi, în care mama se percepe prin toate mamele din lume, ci şi o încercare de atâtea ori angoasantă de a ajunge, pe toate căile posibile, la fiinţa dinăuntru, de a o capta în orice margine şi în orice plinătate a dimensiunii ei palpabile şi invizibile. Cartea se încheie cu o aşteptare, cu final ne-eliberat, cu o blocare a textului în speranţă şi nu în expulzare, naşterea ţinând de un alt teritoriu, care va aparţine vieţii, lumii din afară. Doar cerul dinăuntru, cerul din burtă, al celor nouă luni de sarcină, este lumea care aparţine (în această carte) scrisului.  Pe parcursul cărţii se întâmplă ca subiectul, care e totodată şi personaj şi tu-ul din dialogul narativ să primească nume, adică certificat de existenţă.

Într-un paralelism posibil, fiinţa cărţii şi fiinţa pe cale a se naşte îşi dau sens una alteia. Dacă orice carte poate fi comparată cu o naştere, cu un travaliu învins, iată un caz de creaţie vie, dincolo de metaforă, în real, în biografic, unicitatea unei experienţe care îşi transcende miza literară. Pe lângă borgesiana temă a cărţii şi a morţii, Ioana Nicolaie ne relevă şi o altă temă : cartea şi facerea. A ei proprie şi a fiinţei despre care vorbeşte, cu care vorbeşte. Cerul din burtă este o carte care se ascunde în propria naştere.

Meritul literar desăvârşit al operei este de a salva autenticitatea: Mă simt bine-n corpul ăsta, sunt live şi nu înregistrare. Autoarea percepe acest miraculos al pre-maternităţii prin toate dimensiunile care compun fluxul vieţii înseşi: de la starea fiziologică de rău la definiţii metafizice, de la spaimele clinice (Rh-ul negativ, fibromul) la cele ontologice, de la pofte la insinuarea halucinantă a eului în obiectele din jur, de la zgomote şi mirosuri la jocuri amniotice (În abdomen e-un şotron cu jucătorul tăcut. Cu fiecare pătrat se-alungeşte spre zare), de la vizite la medic la exorcizările memoriei despre condiţia mamei în copilăria ceauşistă. La cerul situat (paradoxal) într-un dincolo interiorizat se ajunge prin spaimă şi duioşie.

Acest interior, acest cer, nu este unul cufundat în beznă, ci unul care se luminează prin actul scrierii, spre care autoarea imaginează ferestre, geamuri abia deschise în muşchi. Pântecul nu este explorat în registrul unei visceralităţi excesive, acaparatoare, ci în virtutea unui impuls spre cunoaştere, de aici şi frecvenţa verbului a fi şi a definiţiilor, ca şi tentaţia de a fi în lucruri, prin modul în care eul asimilează obiectele sau, dimpotrivă, se încastrează în ele.

Plasma epică a acestui roman se constituie din suficiente elemente sociale, care nu sunt conturate explicit, ci aluziv. Aspecte ale României contemporane, alienarea,  şpaga din sistemul sanitar, precaritatea îngrijirilor medicale, interferează cu imaginile ca dintr-un alt veac despre patria Socialistă România. Cu spice de aur, băşti, furnale şi oţel, în care femeile îşi hrăneau familiile cu zahăr şi ulei pe cartelă. Pionierele şi utecistele învăţau că aducerea pe lume a copiilor e o dispoziţie de stat.

Noua identitate se constituie din momente:  descoperirea oarecum înfricoşătoare a fetiţei că într-o zi va naşte şi ea, aşteptările prin policlinici şi spitale, unde Gravidele-s egale, lunile în avans nu înseamnă nimic, ecografia, adică vederea nemijlocită, prezenţa luminoasă şi sfâşietoare a mamei, care îşi îngropa durerea într-un fel de carieră, amintirile despre politica natalităţii în epoca ceauşistă, portretele altor gravide, Ami, Aneta, Leontina, care i-au marcat înţelegerea. Paginile dedicate mamei au o duioşie crudă, fiind totodată un elogiu care ar putea cuprinde generalizator numeroasele mame din România, care îşi poartă suferinţele mute. Alte momente sunt plecările lui Mir în străinătate, ca şi triumful întoarcerilor sale. Prezenţa lui Mir, bărbatul devenit tată, e sinonimă cu izgonirea spaimelor şi fericirea androginică a cuplului. El are mici sori în ambele palme şi transferă ceva din lumea feerică a preajmei  în cea a realităţii neliniştitoare. Acest roman pare a continua prin subiect Cartea nunţii de Călinescu, fiind nu doar un roman al maternităţii, ci şi al cuplului.

În literatura universală, o temă asemănătoare apare la Oriana Fallaci, care, în Lettera a un bambino mai nato, înregistrează o poveste frumoasă şi crudă despre vinovăţie, viaţă şi moarte, despre felul în care fătul refuză viaţa. Helen Simpson tratează aspiraţia spre maternitate în registru feminist şi şăgalnic. În literatura română, Cerul din burtă este o scriere singulară. S-ar putea semnala unele înrudiri cu tipul de scriitură al Doinei Ioanid. Prin insolitarea expresiei, Ioana Nicolaie realizează o punte de comunicare cu poezia de avangardă de la noi, (mai degrabă decât cu poeţii contemporani), diferenţiindu-se de avangardişti prin ritmul fluent, nesincopat şi prin pecetea feminină a scrisului. De Mihail Gălăţanu, autorul poemului Burta înstelată, se distinge prin autenticitatea de tip romanesc. Ioana Nicolaie nu recurge la tema regressus ad uterum, mult mai frecventată poetic, nici la o graviditate în care să se transpună fictiv, himeric, poetic, ci la transparenţa maximă dintre interior şi exterior prin care lasă să se întrevadă eternizarea unei stări de graţie a femininului.

Prin Cerul din burtă se deschide un nou orizont în literatura română feminină.

Dana SALA

*^**

Marin Mincu, Jurnalul lui Dracula

Editura Polirom, Iaşi, 2005

 Dracula este un personaj binecunoscut lumii întregi, dar care pe români îi lasă reci. Suntem atât de obişnuiţi să ne vedem numele asociat acestui erou sadic şi necruţător, încât nu ne miră nimic din reprezentările cinematografice. Într-o lume fascinată de cruzime şi violenţă, un Dracula este exact ceea ce i se potriveşte: un nemuritor însetat de sânge cu o voinţă de fier şi o inteligenţă pe măsură.

Cel care încearcă o nouă abordare a acestui mit este Marin Mincu în Jurnalul lui Dracula, roman apărut la editura Polirom la finele anului trecut. El împrumută tehnica lui Umberto Eco: presupusul document care îi este oferit pe neaşteptate naratorului şi a cărui prelucrare durează ani buni, pentru ca în final textul să se scrie aproape singur. Cartea a apărut iniţial în 1992 în Italia, ca o încercare a lui M. Mincu de a-şi „schimba statutul de autor monolingv cu acela de autor bilingv” (M. Mincu – Cum am devenit romancier italian) şi s-a bucurat de un real succes. El s-a încumetat să-şi publice romanul şi în limba română, după mai bine de 10 ani, însă cu unele modificări; l-a rescris, lăsând afară trimiterile la faptele istorice referitoare la perioada lui Vlad Ţepeş – binecunoscute cititorilor din ţară – rezultatul fiind un Dracula mai uman, mai apropiat de spiritualitatea românească.

Personajul lui Mincu porneşte de la condiţia de simplu muritor dornic de afirmare. În paginele presupusului jurnal lăsat de însuşi Vlad Dracul, Istoria pare a fi doar o marionetă. Pentru a se răzbuna, el îşi construieşte o faimă de domnitor necruţător, punând în circulaţie poveşti – în care violenţa şi sadismul sunt puncte cheie – despre diferite întâmplări din viaţa lui. În paginile Jurnalului, Dracula este cel care îşi deconstruieşte parţial mitul, păstrând unele atribute care l-au făcut celebru: spiritul răzbunător, curajul, inteligenţa, dar îşi descoperă şi noi idealuri, precum dorinţa de a fi cel mai bun. Spre surpriza cititorului (mai ales a celui „ne-român”) personajul apare sub simpla înfăţişare a unui om. Deşi trădat şi luat prizonier de cel pe care îl considera prieten, Matei Corvin, Vlad nu îşi plânge de milă; reuşeşte să-şi construiască o nouă existenţă în captivitate. Paradoxal, el devine cu adevărat liber şi puternic doar în momentul în care i se ia totul; abia atunci se simte stăpân pe propria-i fiinţă. Timpul îi devine aliat: îşi trece în revistă întreaga viaţă şi ajunge la concluzia că pentru a atinge nemurirea nu e nevoie doar de Faptă, ci şi de Cunoaştere.

Acest nou Vlad Dracul este un personaj care reuşeşte să se apropie de cititor şi lasă impresia că ar căuta iertarea prin intermediul paginilor jurnalului. Îşi prezintă viaţa în secvenţe retrospective care, deşi dau impresia că sunt scrise sub impulsul momentului, sunt controlate şi îndelung şlefuite. Până la un punct, cititorul se simte îndreptăţit să îi accepte justificările şi să îi înţeleagă frustrările, dar spre sfârşit Vlad Dracul devine cam apatic şi se pierde în „cugetări filosofice” (nu că nu tot Jurnalul... ar fi altceva) care nu prea îşi mai au rostul.

Schimbând însă registrele, se simte încă de la primele pagini că un român a încercat să prezinte Lumii un alt român, poate chiar să îl disculpe. Istoria este demitizată şi folosită ca dovadă de nezdruncinat în folosul lui „Dracula”. Marin Mincu reuşeşte să suscite interesul cititorilor pentru Evul Mediu, să-i facă să vibreze la ecourile acelor vremuri. Autorul „se identifică” cu eroul său; dovadă sunt pasajele în care personajul relatează cu o naturaleţe ieşită din comun despre pornirile lui sadice, ecouri ale unui mai vechi Dracula. Şocant este, la un scriitor ca Marin Mincu (apaţinând unei generaţii mai „coapte”), sexualismul care abundă în unele pagini, disculpabil privit prin prisma personajului, şi care uneori furnizează umor, dând impresia de inocenţă.

Jurnalul... aduce, pentru prima dată în literatură, un nou Dracula: un personaj mult mai aproape de realitate, un personaj mult mai uman decât se aşteaptă mulţi dintre cititori, un personaj pe care poţi să îl îndrăgeşti.

Jurnalul lui Dracula este o carte bine scrisă, un „eseu” asupra condiţiei umane, care merită citit şi numai pentru simplul fapt că încearcă de demitizeze existenţa lui Dracula-cel-Bătrân.

Alina BALAJ

*^**

Gheorghe Perian şi calul de lemn

al postmodernismului

 Gheorghe Perian, intelectualul nefebricitat de starea lucrurilor, abordează cu o nonşalanţă ce poate părea omniscentă — dar nu e? — întreaga paletă a domeniului  literaturii. Nonşalanţa sa nu e doar rodul temeiniciei culturii pe care o posedă sau abilităţii de a da răspunsuri adecvate cutărei sau cutărei probleme, ci şi un mod de a se situa în universul muzelor. Demersul critic al lui Gheorghe Perian, ajuns astăzi la deplina maturitate, în sinergia ca şi în amănuntul care trădează, fără efort, întregul oferă o operă neschizoidă, demnă în toate articulaţiile ei, de cea mai mare credibilitate. De la literatura clasică, la aceea interbelică şi pînă la stringenta actualitate, cadenţa de vechi „chişbirău”, deosebită de stilul mai „artist” al colegului său de generaţie, Ştefan Borbély sau de ritmul „epopeic” al lui Traian Ştef, din aproximativ aceeaşi corabie, este reconfortată.

Într-una din cărţile sale (A doua tradiţie, Ed. Dacia, 2005) Gheorghe Perian citeşte, prin grile postmoderniste, metamorfozele literaturii ro­mâne în secolul XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, făcînd conexiunile de rigoare cu folclorul, devenit acum moale , şi cu o anumită literatură de inspiraţie religioasă în veşminte din ce în ce mai laice. Iar adecvarea la subiect de care aminteam în ce-l priveşte, îl fereşte de moda ismelor ca şi de excesele aşa-numitelor „relecturi” împingînd explicaţia până la fundalul epocii şi sferele de influenţă, tăind nodul gardian prin decompresarea unei lumini mult prea rigide. Şi chiar dacă nu vom fi de acord cu Bahtin că tradiţia aceasta a unei contraculturi, definită ca „dialogică”, începe cu dialogurile socratice cu menipeea latină, cu literatura carnavalescă din Evul Mediu şi Renaştere şi numai pentru că, în sine fiecare suportă o altă perspectivă, putem accepta teza lui Gh.Perian că noua literatură este pletorică în raport cu canon-ul, ba chiar dezintegratoare, iar faţa folclorului adiacent, naiv şi periferic (al periferiei adică) născut „neoficial” şi circulînd ca oralitate, cînd nu în manuscrise, se constituie într-o „paradigmă capabilă să adune şi să lege între ele genuri diferite, să construiască o serie literară şi o serie genealogică (s.m. — M.C.) prefigurînd postmodernismul.

Dar care ar fi de fapt, istoria acestei A doua tradiţii  ?

Se ştie că pe lîngă o întreagă istorie  a „recuperării”  antichităţii în succesiune, la intervale neregulate de timp, fie ca imitaţie în Renaştere, ca normativitate în clasicism, ca Seele în romantism, sau ca repunere în drepturi a orgiasticului şi demonicului în zorii lumii moderne, deci,. pe lîngă o asemenea permanenţă a culturii europene — se manifestă şi o tentativă de readucere în prim-plan a fondului primitiv al culturii.

Trei modalităţi de asumare a acestei literaturi de substrat se pot distinge în cultura modernă. E vorba, în primul rînd de invocaţia romantică manifestată mai ales în centrul Europei ca urmare a unui mai vechi demers herderist şi mai ales a apariţiei culegerii de poezie populară de Brentano designînd un veritabil Volkgeist (suflet al poporului) ca taumaturgie la angoasele epocii, ca posibil remediu la pesimismul ce cuprinsese veacul. Tot ca percepţie romantică — diferenţa specifică ar merita, în sine, o discuţie — poate fi amintită şi propensiunea spre exotic şi pitoresc ce satisfăcea o curiozitate adesea maladivă. În al doilea rînd, să numim preocupările de morfologie a culturii cu tenta lor integratoare în linia lui Goethe, Max Müller, Leo Frobenius, Marcel Mauss, Lucian Blaga, Mircea Eliade, A.Van Gennep, Hans Diller etc. şi pînă la tipologiile structurale ale lui Mihail Bahtin, V.I. Propp, Tzvetan Todorov, Gaston Bachelard I.M. Lotmann sau Gillbert Durand. Nu mai e vorba acum de o terapeutică, ci pur şi simplu de revelarea sincronismului culturilor cu accentul nostalgic al curentelor moderniste pe esenţial şi primordial. În fine, ceea ce s-ar fi cuvenit poate detaliat mai pregnant de autorul nostru, e efortul de a recupera aşa-zisa litearută „minoră” cvasi-anonimă. Căci dacă aspectul ritualic prezent pasiv la apariţia literaturii populare s-a putut pierde iremediabil, nu e mai puţin adevărat că înseşi eroicul, caracteristicul, tipicul sau nunmenalul au suferit o anemiere, înspre resorturile faptului obişnuit şi a simplicităţii, păstrînd vii doar specificul şi atmosfera, ceea ce nu constituie totuşi o degradare în ordine valorică. Blaga însuşi observa în Trilogia culturii că „pare destul de sigur că o cultură minoră, născută din permanentă improvizaţie şi gîlgîitoare spontaneitate, ca şi dintr-o totală lipsă a sentimentului perenităţii, poate să dureze în statica ei multe mii de ani; cîtă vreme o cultură majoră născută tocmai din setea de a înfrînge şi a întrece spaţiul şi timpul vizibil e mult mai expusă, prin dinamica ei, catastrofelor şi pieirii. Na­tural că şansele de durabilitate nu sînt neapărat simptome ale  «valorii». Se poate afirma chiar că tragedia, catastrofa sau riscul au chiar darul de a spori nimbul celui ce se avîntă spre a cădea. Cultura minoră îl ţine  îndeobşte mult mai aproape de natură. Cultura majoră îl înstrăinează şi-l depărtează de rînduielile Firii. Filosofic privind nu se ştie dacă în cele din urmă avantajele spirituale ale unei culturi majore, tensiunile şi problematica acesteia, curiozităţile ce le stîrneşte şi satisfacţiile ce le prilejuieşte, nu sînt cucerite cu preţul unui dezavantaj care le ţine aproape în cumpănă  cu înstrăinarea prea mare a omului de veşnica Mumă”.

Într-adevăr, insistînd pe antidogmatismul celei de a doua tradiţii şi ducîndu-şi cercetarea în urma unor Ovidiu Papadima; Mozes Gaster, D.Popovici, Al.Alexianu, Eugen Negrici, I.C. Chiţima, Dan Simonescu, Al. Elian, Mircea Popa, Constantin Mălinaş etc., Gheorghe Perian surprinde esenţa manifestărilor  slabe ale literaturii, nevoia de firesc, tentativa de a alunga stihia coerciţiei şi refuzul unei limbi de lemn avant la lettre . Domnia sa are dreptate: pe lîngă aspectul „de lume”, încărcat de obiceiuri, năravuri, metehne şi hatîruri mai puţin ortodoxe, a doua tradiţie, configurată odată cu apariţia pe scenă a lui Anton Pann, a fost în faza incipientă, în chiar emergenţa ei, un fel de scîncet, un protest nerigorist în faţa canoanelor opresoare. Şi, mai are dreptate, de asemenea, cînd valorizează  motive ca amor fati, fortuna labilis, vanitas vanitatum, agnus dei, adoratio  etc. — a se vedea descendenţa lor din Ecleziast — în opera pitarului Hristache Zilot Românul, Alexandru Beldiman, Alecu Văcărescu, Aron Popovici, Ioan Tomici, Anton Pann, ceea ce asigură, chiar într-un registru „de jos” o continuitate a figurilor, a  topoilor şi motivelor înseşi, vizând naturia umană, redată cu un ochi de artist. Căci dacă ar fi să facem o retrospectivă a evoluţiei sau involuţiei seriosului în cultura europeană am găsi şi o linie ascendentă pornind, de pildă, de la caricaturalul Decameronului lui Bocaccio, trecînd prin regăsirea  unei forme severe pentru tentaţii hedoniste la Arcipreste de Hita şi sfârşind cu gândirea eminamente creştină, aproape canonică, am spune, a unui Gabriel Marcel (reprezentarea plastică ultimă ar fi Crucifixul lui Salvador Doli) — dar şi o pistă descendentă alunecînd spre profan şi laic, să zicem de la Iakob Boehme, la echilibrul greu de găsit la Ernest Renan şi pînă la maculatura (desanctificînd prin exagerare) lui Douglas Lloyd din Cămaşa lui Cristos, a cărei reprezentare „la zi” ar fi omul „decrucificat” al lui Ion Nicodim (de altfel, copii ale giulgiului chiristic circulă ca obiecte de adoraţie în mase ademenite la ceremonialuri,  golite de sens, ca şi cum renunţarea – sperăm doar provizorie – la literatura „înaltă” ar trebui să însemne şi o pierdere a elementului raţional al fiinţei umane. În ce ne priveşte, preferăm fie un trabadur „martirizînd” postmodern ca Vladimir Vîsotsky sau opera -rock rock Jesus Christ Superstar ca simptome ale unei postmodernităţi care nu şi-a uitat menirea soteriologică).

O altă cultură? Greu de susţinut, chiar în limbajul critic deosebit de sugestiv al lui Gheorghe Perian, ce îşi dă drumul, aproape ca o Berma proustiană în Phaedra, cînd întîlneşte teritoriul predilect, acela al „nestatorniciei soartei”, al  „lumii amăgitoare”, al „cîntecelor pustiei”, al „lamentaţiei Evei”, în cea mai pură descendenţă din şcoala istoriografică şi critică clujană, recognoscibilă şi la alţi autori de mai înaintată ori mai fragedă vîrstă. Mai degrabă un cal de lemn, al unui hommo ludens sastisit de jocul de marionete.

În mod cert, studiul aplicat asupra tradiţiei poeziei române de la Anton Pann, trecînd prin Ion Minulescu, Vasile Militaru, Miron Radu Paraschivescu, printr-un anume Geo Dumitrescu şi un anume Geo Bogza, dar exhaustiv  prin Emil Brumaru, Petre Stoica, Constantin Abăluţă, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu sau Alexandru Muşina ar releva – mai pregnant decît au făcut-o Al. Alexianu în Istoria poeziei române de la 1570 la 1830, Mircea Scarlat în Istoria poeziei româneşti, Paul Cornea în Originile romantismului românesc, Eugen Simion în Dimineaţa poeţilor sau N. Manolescu, G. Grigurcu, Alex. Ştefănescu şi Al. Cistelecan, în exegetica lor – nu numai omologii de structură dar şi diferenţe sensibile între o fază anticanonică de după biruinţa scrisului în limba română şi faza antiideologizantă în linia lui Daniel Bell, a scriitorilor contemporani...

Mircea COPIL

*^**

Epistole din şi către Sing(urătate)

 Autor a şase volume de versuri, orădeanul Alexandru Sfârlea publică la Editura Deliana, Bucureşti, 2005, un nou volum intitulat Către Sing, o semi-antologie a două cărţi apărute sub acelaşi titlu, una în 1995, alta în 1997.Volumul beneficiază pe coperta a patra de o generoasă prezentare făcută de Alex. Ştefănescu care vede în poet „ drama celui ce vrea cu adevărat şi cu orice preţ să comunice”.

Într-adevăr, cartea este formată din patruzeci şi trei de scrisori/epistole adresate unei femei/iubite, mai mult închipuite decât reale, care poartă ciudatul nume de Sing, dar care foarte bine ar putea semnifica chiar (Sing)urătatea poetului aflată într-o derivă totală, pe cât de evanescentă şi eterică, pe atât de agasantă şi ubicuuă, din moment ce în epistola IV îi reproşează „tu când ai de gând să-mi/ răspunzi,/ interminabilo, intangibilo şi abisal-intimisto?”.

Dialogul epistolar pare monologul a doi (auto)exilaţi, claustraţi în cele mai tainice hrube ale propriei fiinţe, ostracizaţi de facto şi de jure de instanţe absurde, aparenţele relevând faptul că numai Poetul este nevoit/obligat să se confeseze în public, pentru ca cititorul să-l asculte, să-l creadă, dar mai ales să-i înţeleagă acel „strigăt de siliciu”, sinonim celebrului Strigăt al lui Munch, propagator de groază şi disperare, precum poemele lui Sfârlea care vituperează tot ceea ce întâlnesc în cale, asemenea unei tornade ce pare a nu se mai opri vreodată.

Poetul îşi clamează înfrângerile, dar mai ales umilinţele, cu o luciditate rar întâlnită, fără complexe şi menajamente, confundându-şi nu de puţine ori pana/tastatura cu bisturiul, bisturiul cu mâna cu care scrie, rescrie, descrie exasperări, căinţe, alterităţi, ţipete, nesăbuinţe, vulnerabilităţi etc., etc., asumate cu o crudă şi nemiloasă sinceritate, în disperări stilizate şi încatenate, tocmai pentru a fi auzite şi receptate de o lume greţoasă, opacă emoţiei şi frumosului: „Te-ai întrebat, Sing, vreodată ce iluzorii/ şi dezolante/ sunt acele refugii de gheaţă – mai degrabă / cavităţi de hrube - / în care nu o dată te izolezi, te faci ghem/ şi izbucneşti/ în homerice hohote şi nimeni nu bănuieşte / măcar / cu câtă înverşunare te răsteşti la intruşi, / la îngerii umilinţei şi-ai exasperării”.

Un bacovianism aflat într-o chinuitoare şi perpetuă extensie, până la limitele acelui „sfârşit continuu”, emaciază eul poetic conştient de precaritatea existenţei, sau poate a „texistenţei” celor aleşi, căci pentru Sfârlea a exista înseamnă a scrie, pretext în a-şi deturna zborul final spre zările amăgitoarei transcendenţe, acolo unde, în viziunea sa, domneşte starea de ataraxie generală dar şi de durere atroce. Refugiul în Poezie este refugiul în propria sa Utopie, poetul părând a fi un nou Mărturisitor dispus a dezvălui acelora care-i citesc epistolele toate angoasele, nevrozele, interogaţiile, dar mai ales altercaţiile sale cu o societate abjectă, dezumanizată, detestată cu o cruzime atavică în poeme ample, precise (poezia poate fi precisă !), străbătute de o epicitate ce nu poate dezvălui altceva decât dramatismul unui individ înfrânt, dar niciodată învins, a condiţiei umane, dar mai ales fragilitatea fiinţei, capabile în a-şi menţine luciditatea chiar şi atunci când sfârşitul devine certitudine : „De multe ori a încercat timpul/ să mă convingă/ răsfoindu-mi cu degete de siliciu cartea: «nu mai trăi, Alexandre, degeaba,/ când nu viaţa e mai însemnată, ci moartea!/ Că ai să fii otrăvit lent/ de aerul din cuvinte/ şi-are să-ţi fiarbă sufletul în neiubire/ şi-ţi vei face culcuşul în mansarda/ cifrei zero» – Dar eu nu l-am ascultat şi dreptatea lui e acum…”.

Viziunile apocaliptice, terifiante, imaginaţia debordantă („şi toate acestea nu-s decât promiscui firimituri,/jilave reticenţe împodobind o cruce sihastră”), căci ceea ce se construieşte în interiorul hipnotic se deconstruieşte în exteriorul demonic, cu o încrâncenare abulică (aproape ură !), autoflagelarea fiind unica modalitate de salvare a unui suflet bun la toate, bântuit de himere, erezii, silnicii etc.

Asemenea primilor creştini care îşi jertfeau trupul pentru a-şi salva sufletul, Sfârlea îşi jertfeşte existenţa pentru a-şi salva esenţa, adică propria scriitură de care nu s-ar dezice pentru nimic în lume, deşi, uneori, îşi epatează depresiile cu o emfază agresivă, redundantă, în care plăcerea de a releva este mai intensă decât durerea de a se şti strivit de mecanisme oculte, într-un micro/ macrocosm stupid, imposibil de descifrat dar uşor de reperat: „Ascult susurul timpului, Sing,/ cum îmi împinge viaţa/din tremurul norilor/în genuni de cuvânt – /încerc să mă conving că strigătul,/ putrezind de viu/nu alterează trilul de ciocârlie,/ că numărătoarea inversă/(a salvării de sine)/se odihneşte intens/la rădăcina unui oftat mizer”.

În dialogul său la distanţă cu această Morgană misterioasă, interesantă este lipsa oricărui erotism, afecţiunea platonică faţă de dna./ dra. Sing  fiind vecină unei frigidităţi asumate şi tolerate, căci Sfârlea urmăreşte prin scrisorile sale să vizualizeze nu o iubire imposibilă cât o disperare posibilă, devoratoare a identităţii sinelui şi a lumii înconjurătoare.

Rezumând, tulburătoarea poezie a lui Alexandru Sfârlea din Către Sing, este una a condiţiei (dez)umane, adică a insului precar, tot „numai sânge, sinceritate şi flăcări”, cum ar spune Cioran.

Lucian SCURTU