Nr. 4 (485) aprilie 2006

Ce s-a întâmplat cu literatura română

în timpul comunismului

(Conferinţă susţinută la Universitatea din Oradea,

în 20 martie 2006)

De ce exista riscul să dispară literatura

În primul rând vă salut, stimaţi orădeni, afectuos, pe doamne şi domnişoare, respectuos, pe domni. Mă bucur că sunteţi prezenţi aici, mă flatează faptul că aţi venit, deşi mi-e teamă să nu vă dezamăgesc, poate aţi fi vrut să aveţi parte de un vorbitor ca Mircea Radu. Eu am stat aproape zece ani închis în casă şi am lucrat la Istoria literaturii..., mi-am neglijat înfăţişarea, m-am îngrăşat, ca să-mi pot termina cartea. Şi, dacă sunt mândru de ceva, sunt mândru de faptul că am dus la bun sfârşit o muncă grea, pentru că – am explicat şi cu alte prilejuri – despre talentul, inteligenţa, dacă există, investite în această carte, vor vorbi alţii sau le vor contesta alţii şi nu mă voi amesteca niciodată în aprecierea ei, dar vreau să se ştie că am muncit mult. Intenţia de-a o scrie am avut încă de acum douăzeci şi cinci de ani. O istorie a literaturii române contemporane este, pentru un critic literar, ceea ce este rolul lui Hamlet pentru un actor, adică este cartea vieţii lui. Am avut tenacitatea să duc la bun sfârşit această muncă, după ce am deschis acasă un adevărat şantier. Dar asupra subiectului o să revin, în al doilea moment al întâlnirii noastre, când va avea loc lansarea propriu-zisă a cărţii.

Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului? Aceasta este întrebarea la care vreau să răspund, împreună cu dumneavoastră. Poate nu sunt acum în forma mea cea mai bună, pentru că am călătorit de la Bucureşti cu maşina până la Oradea şi a fost obositor drumul, pentru că sunt şi emoţionat, întrucât aici, în Ardeal, întotdeauna am un sentiment de respect aproape paralizant. Poate n-am să fiu, deci, la cea mai mare înălţime, dar vă asigur că în realitate sunt mult mai inteligent decât o să fiu azi, să contaţi pe chestia asta.

Repet întrebarea: ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului? Răspunsul cel mai scurt este: a supravieţuit. A supravieţuit cu mari pierderi, dar a supravieţuit, nu a dispărut. Şi întrebarea pe care aţi putea să mi-o puneţi ar fi  următoarea: dar de ce ar fi putut să dispară? Este regimul comunist atât de ostil literaturii? Şi-a propus regimul comunist să desfiinţeze literatura? Nu cumva exageraţi? De ce exista riscul să dispară literatura în timpul comunismului?

Exista acest risc în condiţiile în care şi alte instituţii au dispărut în timpul comunismului. Şi unul dintre numeroasele exemple este parlamentul, instituţia cea mai reprezentativă pentru democraţie. Parlamentul a fost înlocuit de Marea Adunare Naţională. Aparent s-a creat o continuitate între parlament şi Marea Adunare Naţională. Dar ce fel de parlament este acela  care cuprinde membrii unui singur partid şi care votează totdeauna cu o sută la sută din voturi fiecare proiect de lege? În mod evident nu mai este vorba de parlament, ci de un simulacru de parlament. Se poate zice cu toată certitudinea că parlamentul în timpul comunismului a dispărut şi a fost înlocuit cu o caricatură de parlament, care nu poate fi considerat parlament. Exact aceasta intenţionau să facă comuniştii şi cu literatura, să o desfiinţeze  prin transformarea în altceva, într-o falsă literatura, într-o caricatură de literatură, într-un instrument de propagandă.

Pentru că dumneavoastră trebuie să ştiţi – sunteţi studenţi la litere, cei mai mulţi, iar de profesori nici nu mai vorbesc, unii ştiu poate mai multă carte decât mine şi au venit numai din amabilitate să mă asculte – literatura este o expresie a libertăţii. Ea nu poate fi folosită ca un instrument de propagandă, pentru că atunci devine altceva. Literatura n-a fost inventată de oameni ca să fie folosită la ceva, nu este o servitoare, literatura dacă vreţi este o prinţesă, literatura există prin ea însăşi, este o desfăşurare de frumuseţe, un prilej de încântare. Şi orice încercare de-a o aservi, de-a o transforma într-un mijloc de a obţine altceva duce la deteriorarea ei, pentru că, pe cât de frumoasă, pe atât de fragilă este. Este ca un curcubeu, are o frumuseţe măreaţă, dar şi iluzorie. Splendoarea ei se volatilizează imediat. Nu putem pune mâna pe un curcubeu, nu putem pune mâna pe literatură, mai ales mâna brutală a celui care vrea să şi-o aservească. Un scriitor se inhibă  atunci când cineva se amestecă în actul creaţiei . Scrisul este cum este cântatul în baie, fiindcă am auzit că unii oameni cântă în baie. Nu poţi să te precipiţi şi să deschizi uşa la baie şi să-i spui ce să cânte, pentru că s-a dus naibii fru­museţea şi autenticitatea acelui moment. Nu poţi să-l chemi pe scriitor la ordine şi să-i spui ce să scrie. Există o stenogramă reprodusă în cartea mea a unei discuţii dintre Gheorghiu-Dej şi George Călinescu. Şi Gheorghiu-Dej încearcă să-i explice lui Călinescu, care deja publicase Bietul Ioanide, cum ar trebui să scrie Scrinul negru pentru că deja ştia din presă că marele critic şi istoric literar, scriitor complet, lucra la Scrinul negru. Şi să vedeţi acea stenogramă ce dramatic ilustrează necomunicarea între două personaje, două personaje care fac parte din două lumi diferite. G. Călinescu, din lumea spiritului, un scriitor adevărat, şi – un activist de partid, un om de nimic, pe care numai istoria momentului l-a adus în prim-plan, străin de limbajul lui G. Călinescu, şi care totuşi are emfaza, are siguranţa celui care dă  indicaţii. Şi să vedeţi cât de înduioşătoare şi emoţionantă şi întristătoare este strădania lui Călinescu de a simula că ascultă respectuos sfaturile lui Gheorghiu-Dej.

Este o discuţie simbolică între un reprezentant al autorităţilor comuniste şi un reprezentant strălucit al literaturii. Mulţi comentatori de azi obişnuiesc să-l judece sever pe George Călinescu, să spună că este de neiertat faptul că un asemenea scriitor a făcut concesii regimului comunist, dar uită să-l judece la fel de sever pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a făcut presiuni asupra lui Călinescu. Ar trebui să învăţăm să gândim lucrurile invers. Pe oameni ca G. Călinescu, Sadoveanu, Tudor Arghezi  să-i considerăm  victime, iar pe cei care au făcut ca ei să se afle în situaţia de a ceda să-i considerăm  adevăraţii vinovaţi. Faptul că există scriitori ca Lucian Blaga sau Vasile Voiculescu, care nu au cedat  presiunilor, nu înseamnă că toţi aveau obligaţia  sau curajul să nu cedeze. Noi trebuie să ne gândim cu recunoştinţă la scriitorii care au creat capodopere şi nu să-i acuzăm cu atâta uşurinţă.

Acum imaginaţi-vă această societate inversă...

Dar mă întorc la subiect. Tinerii de astăzi poate vor înţelege că literatura  a supravieţuit, dar nu vor înţelege de ce pun eu problema în termeni atât de dramatici, pentru că ei nu ştiu şi nici nu-şi pot imagina ce este comunismul. Oricâte teorii s-ar face, oricâte studii s-ar scrie... este foarte greu de înţeles ce-a fost  în esenţă comunismul. Am să încerc aşa, în câteva cuvinte, să explic: în primul rând a fost o situaţie absurdă, fără precedent în istorie. Nimeni nu era pregătit pentru aşa ceva. Societatea, cum foarte bine ştiţi, dar  simplific acum  pentru necesităţile demonstraţiei, este formată de obicei dintr-o elită, din oameni de performanţă care sunt puţini la număr. Este formată, totodată, dintr-o imensă majoritate de oameni obişnuiţi, care într-o societate normală aspiră să ajungă la nivelul elitei, ceea ce este foarte productiv pentru că mereu, din rândul oamenilor obişnuiţi sau care par obişnuiţi, se ridică unii, prin competiţie, se ridică şi ajung în rândurile elitei. Şi mai există într-o societate, în sfârşit, un număr mic de neisprăviţi, de rataţi, care nu-şi fac datoria faţă de colectivitate şi care nu sunt în capabili de performanţe.

Cum funcţionează, deci, o societate sănătoasă? Oamenii de valoare, oamenii capabili de performanţă profesională produc (bunuri, servicii) pentru binele societăţii şi sunt răsplătiţi, aplaudaţi, sunt omagiaţi, li se fac statui. Oamenii ceilalţi aspiră să devină asemenea celor pe care îi admiră, şi unii din ei şi reuşesc, iar în felul acesta se împrospătează rândurile elitei; iar cei care sunt incapabili, care de fapt nu produc nimic pentru societate sunt priviţi cu înţelegere, cu toleranţă şi ajutaţi să trăiască. Asta este relaţia normală. În comunism, pentru prima dată în istorie, lucru care nu s-a mai întâmplat vreodată, minoritatea de neisprăviţi a luat puterea, a ajuns să conducă o ţară întreagă; a distrus elita prin închiderea în închisori a celor mai valoroşi oameni, prin obligarea altor oameni de valoare să se exileze, să fugă din ţară, prin marginalizarea lor în societate,  prin umilirea lor permanentă şi mai ales prin instigarea mulţimii împotriva lor. Treptat s-a ajuns la o existenţă inversă în care marea majoritate a oamenilor îşi făcuse un ideal din a semăna cu incapabilii veniţi la putere, din a le imita stilul de viaţă.

Acum imaginaţi-vă această societate inversă în care oamenii de valoare sunt închişi şi culpabilizaţi şi trebuie să trăiască cu frică, în care ţi-e teamă să porţi pălărie ca să nu se zică că faci parte din protipendadă,  în care ţi-e teamă, la fel, să ştii o limbă străină fiindcă asta înseamnă că-ţi trădezi ţara – iar o asemenea situaţie să dureze nu câteva luni, nu câţiva ani, ci câteva decenii… Timp suficient pentru ca membrii societăţii, în marea lor majoritate, să ajungă să-şi facă un ideal din a-i imita pe impostorii aflaţi la putere. Este o imagine înspăimântătoare, dar care totuşi a fost realitate. Acest grotesc stil de viaţă, în România, nu s-ar fi impus niciodată în mod spontan. O mie de ani să fi trecut şi în România n-ar fi ajuns la putere, prin alegeri, partidul comunist. Românii au ceva luminos, au o voioşie, o bucurie de a trăi, un respect faţă de oamenii de valoare, înnăscut, şi ei niciodată n-ar fi optat pentru comunism, dacă, în urma pierderii războiului, România n-ar fi fost ocupată de sovietici, care i-au obligat pe români să treacă la comunism. Deci trecerea României la comunism a fost realizată prin forţă, a fost un chin pentru români să se adapteze la acest nou stil de viaţă pe care însă până la urmă au fost nevoiţi să-l asimileze. Am văzut odată un film al lui Buńuel, nu ţtiu dacă aţi auzit de acest regizor spaniol, Viridiana, şi e o scenă acolo care rezumă foarte bine situaţia din comunism. Într-un castel, aristocraţii care îl locuiesc se pregătesc pentru o nuntă. Totul este fastuos: candelabre de cristal splendide, rochia de mireasă gândită parcă pentru o zână din poveşti, torturi etajate, cu frişcă, tacâmuri de argint, dar la un moment dat, nu contează din ce cauză, nobilii, inclusiv servitorii lor, părăsesc în grabă castelul, iar toate pregătirile de nuntă rămân intacte. În foarte scurtă vreme, castelul este ocupat de cerşetorii din împrejurimi, cerşetori care, văzând pregătirile de nuntă, intră în joc şi fac nunta lor de cerşetori, grotescă. Superba rochie de mireasă este îmbrăcată de o cerşetoare puhavă, şleampătă, fără dinţi. Aşa-zişii nuntaşi se reped la tort şi-şi bagă mâinile lor soioase, cu mânecile zdrenţuite, în frişcă, până la cot, se îmbată, aruncă cu mâncare unii în alţii. O nuntă caricaturală, hidoasă înlocuieşte proiectata nuntă aristocratică. Exact aşa s-a întâmplat în toate ţările comuniste, nu numai în România. Tot ceea ce se pregătise pentru un ceremonial elegant al vieţii a fost preluat, la propriu, nu numai la figurat, de nişte oameni care nu ştiau să trăiască, care erau plini de complexe de inferioritate, îi urau pe oamenii superiori şi care i-au maimuţărit pe oamenii superiori.

 Au fost chiar situaţii când vilele eliberate prin trimiterea în închisoare a proprietarilor lor au fost ocupate de oameni care nici nu ştiau cum să folosească obiectele de acolo şi le foloseau impropriu, foloseau spărgătorul de nuci ca să bată cuie sau utilizau bideul ca să-şi spele pantofii.

Un zid al Berlinului între prezent şi trecut

Vă povestesc asemenea lucruri numai ca să încerc să vă fac, pe dumneavoastră, care  aveţi imaginaţie (nu şi experienţă de viaţă, întrucât sunteţi tineri) să vă reprezenntaţi esenţa comunismului. Asta nu înseamnă că toţi comuniştii sunt vinovaţi, ar fi o prostie să credem aşa ceva. Mulţi români au intrat în partidul comunist ca să reziste, ca să dea impresia că aderă la noul regim. Oricum, atmosfera era cu totul nefavorabilă literaturii.

În momentul când a căzut această ghilotină a istoriei peste România, literatura ajunsese, printr-o evoluţie nu lentă, printr-o evoluţie explozivă, în perioada dintre cele două războaie mondiale, la o mare diversitate de forme şi la rafinament. Exista o literatură pentru toate gusturile, de la literatura intelectualistă  a lui Camil Petrescu, de exemplu, la cărţile pentru publicul larg  ale lui Mihail Drumeş. Exista o literatură de avangardă, dar şi una tradiţionalistă, exista o literatură a identităţii româneşti, dar şi una exotică, evocând alte spaţii culturale ale lumii. Fiecare putea să-şi aleagă din acest galantar de mărfuri rare tot ce-şi dorea. Această bunăstare a literaturii noastre dintre cele două războaie mondiale a fost brusc distrusă, a fost brusc anulată de încercarea  regimului comunist de a desfiinţa literatura şi de a o înlocui cu o falsă literatură, cu o literatură care să fie folosită ca material de  propagandă în favoarea regimului comunist.

Care au fost metodele de desfiinţare, cum s-a făcut, din punct de vedere instituţional, această încercare monstruoasă de falsificare a literaturii? O primă metodă a fost interzicerea cărţilor dinainte de război, interzicerea cărţilor care aduceau aminte de tot ceea ce  însemna libertate. S-au publicat, s-au pus în circulaţie, dar s-au publicat nu în sensul că au fost oferite publicului larg, s-au publicat în sensul că s-au  tipărit şi trimis bibliotecilor, şcolilor, universităţilor, broşuri cu liste de cărţi interzise. În total au fost peste 7000 de titluri de cărţi interzise (cărţi de literatură, nu mai vorbesc de cărţile din alte domenii), cărţi interzise cu desăvârşire, cărţi pe care autorităţile comuniste voiau să le şteargă din mintea românilor, din memoria culturală a poporului român. A fost un fel de proces de mankurtizare. Nu ştiu dacă aţi citit romanul O zi mai lungă decât veacul al lui Cinghiz Aitmatov se vorbeşte acolo despre un bărbat luat ca prizonier, căruia i se pune o căciulă strânsă pe capul bine ras, un instrument diabolic, atât de strânsă încât părul, în loc să crească în sus, creşte invers, înspre creier şi produce o ştergere a memoriei. Acel bărbat, când este eliberat, se întâlneşte cu mama lui şi nu-şi aminteşte că ea este mama lui. Este o scenă înduioşătoare, cam melodramatică, dar răscolitoare, cum numai ruşii (vreau să spun scriitorii de limbă rusă, pentru că Cinghiz Aitmatov nu este rus) ştiu să conceapă. Este o chestie monstruoasă să ştergi memoria unui om. Nu este vorba de memoria aceea prozaic-utilitară, de numerele de telefon pe care le ai în minte, nu ar fi  atât de grav, ci de o ştergere a identităţii;  să uiţi cine eşti – e un proces de dezumanizare şi, implicit, de animalizare. Numai animalele trăiesc instalate exclusiv în  prezent. Pisica trăieşte în prezent, nu ştie ce-a fost, uită ce-a fost, n-o interesează ce-a fost. Omul ştie, omul are conştiinţă, omul ştie ce-a fost, de unde provine, ce va fi si aşa mai departe. S-a creat practic un fel de zid al Berlinului, aşa cum între Berlinul de Est şi  Berlinul de Vest s-a construit un zid, aici s-a construit un zid abstract între prezent şi trecut. Nu era voie de trecut acest zid. Cărţi ale unor mari scriitori, ca Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Lucian Blaga, erau cu desăvârşire interzise. Românii trebuiau să ştie doar ceea ce stabilea regimul. Au fost şi cazuri când s-a permis trecerea parţială, dincolo de zid, a unor scrieri. De exemplu, din poemul Împărat şi proletar, în manualele şcolare s-a reprodus numai monologul proletarului. Poemul Împărat şi proletar este format din trei monologuri: un monolog al proletarului care e răzvrătit împotriva celor bogaţi, pretinzând că el e condamnat să muncească şi că cei bogaţi trăiesc într-un huzur permanent; proletarul instigă la revoltă („Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă”). Dar, după monologul proletarului, urmează monologul Cezarului, al împăratului care vine cu punctul lui de vedere, afirmând ceva de genul: noi avem sentimentul răspunderii, noi avem grijă faţă de ce face mulţimea, noi facem istorie. La sfârşit se poate citi monologul poetului care priveşte foarte de sus, de la înălţimea Lunii – Eminescu avea această perspectivă selenară –  priveşte de la înălţimea Lunii disputa dintre împărat şi proletar şi o vede ca pe o agitaţie inutilă, ca pe agitaţia unor vietăţi mici, acolo undeva, jos,  pe planetă… două vietăţi care  nu se înţeleg. Deci sunt trei perspective; este o falsificare grosolană să iei numai monologul proletarului, să-l reproduci în manuale, elevii să nu aibă de unde citi niciodată poemul în întregime şi să le spui că, iată, Eminescu a fost de fapt, un comunist avant la lettre, i-a urât pe cei din clasele conducătoare şi a chemat mulţimea la revoltă. Chiar şi eu care mă ocup de literatură de o viaţă întreagă, târziu de tot,  pe la patruzeci şi ceva de ani, am descoperit că poemul Împărat şi proletar nu este absolut de loc un manifest, o chemare la revoltă împotrivă „împăratului”, că este în realitate o privire pa­noramică asupra existenţei omeneşti.

Versuri preparate în laboratoarele de partid

Acesta este un singur exemplu din miile de exemple de falsificare. S-a falsificat folclorul, folclorul însuşi care îşi datorează frumuseţea tocmai autenticităţii şi spontaneităţii; s-a falsificat, deci, folclorul vechi, s-au publicat cărţi de folclor nou, poezii de un optimism infantil, confecţionate de activişti. În viziunea improvizaţilor folclorişti, ţăranul era veşnic zâmbitor, aşa ca un fel de Ion Iliescu al satelor. Apărea cu un zâmbet pe afişe, apărea cu un zâmbet în poezii, era bucuros de tot ce se întâmplă, chiar şi de pierderea propriului lui pământ, prin acţiunea de colectivizare forţată: „pe toate ogoarele, au venit tractoarele şi-au arat răzoarele”. Erau versuri preparate în laboratoarele de partid.

Altă metodă de subordonare a scriitorilor a fost persecutarea celor care nu voiau să se supună; scriitorii au fost drastic persecutaţi, lumea nu ştie asta, nu vorbeşte despre asta sau vorbeşte prea puţin şi mulţi ziarişti de astăzi găsesc o plăcere ieftină în a aminti că Mihail Sadoveanu a făcut concesii regimului comunist sau că Tudor Arghezi, şi el, ca să obţină anumite avantaje, a scris Cântare omului sau 1907. Dar lucrurile nu sunt atât de simple… Zeci de scriitori au fost arestaţi. Au fost arestaţi Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş, nenumăraţi… sunt liste întregi. La un moment dat Petre Pandrea, care se afla în închisoare la Aiud, a întocmit o evidenţă a scriitorilor închişi, explicând că aceştia sunt atât de numeroşi, încât s-ar putea constitui o Uniune a Scriitorilor sau o Societate a Scriitorilor Români din închisori.

Scriitorii închişi din motive politice sunt maltrataţi. Vasile Voiculescu, imaginaţi-vă asta, un om inofensiv, care nu făcuse decât să scrie literatură, care era de profesie medic şi care practica la bătrâneţe medicina gratuit, pentru săraci, din bunătate, un om de o bunătate impresionantă, este arestat la peste şaptezeci de ani. Acestui om bătrân, cu barbă albă, arestat în timpul nopţii, îi este răscolită casa şi i se confiscă manuscrisele, texte cu care azi ne mândrim, Sonetele închipuite ale lui Shakespeare, Povestirile şi altele, iar scriitorul este dus, la o vârstă înaintată în închisoare, bătut, sunt câteva relatări despre modul cum era bătut: i se aşeza o scândură pe piept şi era lovit cu barosul, ca să nu rămână urme ale loviturilor, dar să fie distrus în interior. De altfel, la scurtă vreme după ce a ieşit din închisoare, a şi murit de plămâni. Toate lucrurile astea sunt zguduitoare. Ceilalţi scriitori, rămaşi în libertate, se simţeau intimidaţi de tot ceea ce se întâmpla. Merită admiraţie eroismul silenţios cu care Lucian Blaga a rezistat în faţa acestor presiuni şi n-a vrut să colaboreze cu regimul comunist. Şi alţii (din „cercul literar” de la Sibiu sau din „şcoala” de la Târgovişte), care aveau cărţi deja scrise, au hotărât să nu le tipărească, să aştepte un moment de dezgheţ ideologic pentru ca să le publice fără să suporte intervenţiile cenzurii. Dar există şi scriitori care au cedat, există şi scriitori care au raţionat altfel: au făcut anumite concesii regimului comunist, în schimbul dreptului de a publica, pentru că li se părea un fel de amputare să nu mai aibă dreptul să publice şi scrisul lor să nu mai ajungă la conştiinţa cititorilor. Eu le sunt îndatorat şi celor care au rezistat şi le sunt îndatorat şi celor care au făcut acest sacrificiu de a colabora cu nişte oameni pe care-i dispreţuiau, numai pentru ca scrisul lor să ajungă la mine. Îi sunt recunoscător, de exemplu, lui George Călinescu, chiar dacă scria Cronica optimistului în Contemporanul, lăudând realizările regimului comunist; le lăuda, oricum, neconvins şi neconvingător. El scria într-un stil atât de liber, încât, practic, subtextual, submina autoritatea regimului. Spunea ce trebuia spus, dar o spunea într-un mod fermecător; era ca şi cum ar fi făcut cu ochiul şi ne-ar fi îndemnat: „Gândiţi liber! Nu folosiţi limba de lemn a oficialităţii!”

Este un episod simpatic – cu George Călinescu, care, invitat să vorbească în Marea Adunare Naţională, s-a jucat puţin cu sufletul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, clamând de la tribuna Marii Adunării Naţionale: „Imperialiştii vor război – ştiţi că erau adevărate campanii împotriva Occidentului, care trebuia privit cu ură – da, imperialiştii vor război. Să ştiţi însă că şi comuniştii vor război – şi s-a creat aşa un moment de suspans, o spaimă îngrozitoare în sală – ... vor război cu sărăcia, vor război cu ignoranţa...” Călinescu se juca… Chiar faptul că menţinea vie amintirea jocului, faptul că încă aducea aminte românilor că există joc în lume – când dispăruse ideea de joc, când totul era sumbru şi inchizitorial  – chiar faptul acesta merită preţuit. Dar nu vreau să mă ocup acum doar de scuzarea acestor scriitori, vreau să  spun că trebuie privită cu înţelegere atitudinea lor. În schimb, nu trebuie privită cu înţelegere afacerea oneroasă pe care au făcut-o unii autori fără  valoare, care nu aveau talent şi care, în schimb, au devenit mercenari ai partidului comunist şi pe care partidul comunist i-a numit scriitori. Asta deja nu mai este o dramă intimă, asta este o impostură, adică sunt oameni care s-au dat drept scriitori pentru că au cântat aşa cum le-a cerut partidul. Asta într-adevăr nu poate fi scuzat, dar aicea nu este vorba de scriitori, este vorba de nişte falşi scriitori.

Este interesant ce-a născocit fiecare scriitor

ca să evite interdicţiile

În încercările pe care le-au făcut autorităţile comuniste de a înăbuşi literatura s-au fo­losit şi de cenzură. De cenzura care a fost drastică în timpul lui Dej şi insidioasă, perfidă, în timpul lui Ceauşescu, când, cum foarte bine observa colegul meu Ion Simuţ, sau domnul Florin Ardelean (am stat de vorbă azi cu mai mulţi oameni inteligenţi şi nu mai identific paternitatea ideilor). În timpul lui Ceauşescu s-a desfiinţat cenzura, dar responsabilitatea cenzurii revenea autorilor şi editorilor; te obligau să te cenzurezi tu însuţi şi, dacă nu te cenzurai, tot se afla şi tot îţi era retrasă cartea din librării; scriitorii ajunseseră să scrie foarte timoraţi, obsedaţi de gândul că încalcă vreun tabu; interdicţiile mergeau până foarte departe, erau interzise nu numai anumite idei considerate nocive, cosmopolite sau anticomuniste. Erau interzise chiar cuvinte, practic din dicţionar se scoteau anumite cuvinte. Nu cuvintele alea deocheate, la care ştiu că vă gândiţi dumneavoastră de multe ori, ci cuvinte care acum par cu totul inofensive; de exemplu nu avea voie să apară cuvântul „cruce” într-o poezie, sau cuvântul „biserică”, sau cuvântul „moarte”. Dacă foloseai cuvântul „moarte”, era ca şi cum n-ai fi fost destul de entuziasmat de construcţia comunismului. N-aveai voie să foloseşti cuvinte care evocă dragostea, nu puteai să vorbeşti de buze, de sâni, de alte părţi ale corpului nici nu era vorba, puteai să o păţeşti rău de tot dacă făceai vreo încercare să le numeşti. În paranteză fie spus, după ´89, ca reacţie la aceste restricţii, s-a revărsat în literatură un torent de cuvinte licenţioase, care nici ele nu sunt literatură, ci un fel de revanşă nevrotică pe care şi-o iau scriitorii pentru ca li s-a interzis multă vreme chestia asta. Trebuie să treacă foarte mult timp până când să se regăsească echilibrul.

Acestea erau condiţiile cu totul nefavorabile literaturii, de care aveau parte scriitorii în timpul comunismului şi, totuşi, spuneam că literatura română a supravieţuit. Cum a supravieţuit? De ce a supravieţuit? De ce alte instituţii n-au supravieţuit şi literatura totuşi a reuşit să supravieţuiască? În primul rând a supravieţuit datorită vitalităţii ei. Literatura română are o foarte mare vitalitate, este o literatură de tip latin, exuberantă, ingenioasă, poate mai uşor ar fi fost ţinută sub control o literatură gravă. De exemplu, la ruşi, controlul a fost foarte sever, şi câţiva eroi ai independenţei de gândire s-au opus cenzurii, ca Soljeniţîn sau alţi câţiva. Dar în viaţa literară de fiecare zi, cenzura era mult mai eficientă. Românii, cu firea lor inventivă,  jucăuşă, au reuşit să găsească tot felul de forme de deviere de la interdicţiile care existau. Practic era imposibil să ţii literatura în loc, aşa cum nu poţi să ţii în loc apa în timpul inundaţiilor, era imposibil să  stăvileşti cu totul spiritul creator al literaturii române. Şi este interesant de studiat ce-a născocit fiecare scriitor ca să reuşească totuşi să se exprime. Să vă dau numai câteva exemple. Regimul comunist venise cu obsesia monumentalităţii. Era, bineînţeles, tot după model sovietic. Totul trebuie să fie balşoi, totul trebuie să fie mare, să se remarce prin cantitate, nu prin calitate. Nu simţul nuanţelor, ci  simţul enormului... Ţin minte că am fost la Moscova, înainte de 1989, pachetele de unt arătau ca nişte lădiţe, salamurile, şi ele, erau uriaşe, era nevoie de doi oameni ca să le care, totul era imens, clădirile gigantice, arterele de-o lăţime atât de mare, încât traversarea lor devenea o adevărată aventură. Şi rusoaicele erau uriaşe… şi piticul sovietic era caracterizat aşa: piticul sovietic e cel mai mare din lume, uitându-se că ceea ce e simpatic la pitic e tocmai că e mic, se vorbea grandilocvent despre soldatul sovietic care învinge orice dificultate, care trece cu ţigara aprinsă  prin Volga şi iese tot cu ea aprinsă. Era un cult. Industria socialistă cu cea mai producţie din lume, fabrica cea mai mare, clădirea cea mai mare etc. Casa Poporului, care este una din cele mai mari clădiri din lume, este tot expresia acestei grandomanii; acesta este modul omului necultivat de a participa la o competiţie. Omul necultivat vine cu forţă, cu cantitate, nu vine cu nuanţe, cu frumuseţe, nu vine cu fineţe, vine cu brutalitate. Şi Călinescu a gândit probabil aşa: că el oricum avea încă dinainte de instaurarea comunismului o anumită aspiraţie spre monumentalitate. La el era vorba, bineînţeles, de predilecţia unui intelectual  pentru ceea ce este măreţ, nu de preferinţa unui om primitiv pentru cantitate. Călinescu a înţeles, e de presupus, că poate da impresia că aderă la comunism pe baza acestei preferinţe aparent comune pentru măreţie, pentru monumentalitate. S-a consolat cu gândul că nu se falsifică pe sine atât de mult, că vorbeşte despre el însuşi şi în acelaşi timp dă şi impresia că  face ceea ce-i cere partidul. Toate aceste deliberări interioare constituie o adevărată dramă, ar trebui să se nască un Ibsen ca să scrie o piesă de teatru despre trăirile unui G. Călinescu. Sau Tudor Arghezi... Înainte de venirea comunismului, este un poet care şi-a scris poezia în mare măsură în replică la poezia lui Eminescu. El s-a afirmat într-o perioadă în care poezia română era copleşită de influenţa eminesciană. Totul era eminescian: lacul, codrii, castelele singuratice, lumina lunii, universul necuprins. Aproape toţi poeţii îl imitau pe Eminescu. Arghezi şi-a scris poezia în mare măsură în replică la această fastuoasă frumuseţe eminesciană. Arghezi a vrut să demonstreze că poezia se poate scrie şi altfel; că nu-i nevoie să scrii despre codri de aramă şi păduri de argint, că poţi să scrii şi despre umilii cartofi din pivniţă. Că încolţirea cartofilor, ca şi imaginea pădurilor de stejar sau de mesteceni, este un miracol. Tot Arghezi a scris despre căţeluşul Zdreanţă, nu despre un cal alb care îl duce pe Făt-Frumos, nu despre călătoria prin cosmos a Luceafărului, ci despre Zdreanţă, „cel cu ochii de faianţă”. În mod sincer, Arghezi nu iubea aristocraţia, ci îi plăceau fiinţele umile, asta era chiar preferinţa lui, îi plăceau oamenii simpli, şi atunci şi-a dat seama că poate folosi acea înclinaţie a lui, reală, pentru ceea ce este modest, pentru ceea ce este umil, pentru ceea ce este insignifiant, ca să dea impresia că el, exact cum vrea regimul comunist, este de partea oamenilor simpli şi împotriva elitei. Şi în Cântarea omului, de exemplu, ţineţi minte, cum îi laudă pe oamenii simpli, cum îl laudă pe născocitorul cuiului… vrând să-şi împace conştiinţa, vrând să dea impresia că este de partea regimului, dar în sinea lui având satisfacţia secretă că rămâne el însuşi.

Omagiez supravieţuirea literaturii române

Asta a fost o metodă, să cauţi în tine ceva care seamănă cu ceea ce-ţi pretinde să fii regimul comunist, să-ţi exprimi acea caracteristică şi să ţii ascunse alte trăsături ale tale. O altă metodă a fost să plăteşti un fel de impozit partidului, mai exact, un fel de taxă de protecţie, să scrii o carte integral cum vrea partidul, cum a scris Sadoveanu Mitrea Cocor, ca să-şi poată publica cărţile cu adevărat ale lui, sadoveniene. Sau Petru Dumitriu, care a scris un roman penibil, Drum fără pulbere, în care laudă crima monstruoasă care s-a făcut prin trimiterea elitei intelectuale la muncă silnică la canal... Elogiind şi făcând apologia acestei crime politice, el a putut, în schimb, să publice un roman extraordinar Cronica de familie, un mare roman al literaturii române, care rezistă şi acum şi care, citit, oferă mari satisfacţii; a fost şi asta o metodă. Te linguşesc, dar, ca răsplată, mă laşi şi pe mine din când în când să fiu liber, mi-am făcut datoria, te-am lăudat, te-am ridicat în slăvi, dar lasă-mă puţin să respir şi eu. Cam asta era înţelegerea între scriitori şi partid. Dorinţa de supravieţuire literară a fost foarte puternică, a fost irepresibilă şi asta a salvat literatura română.

Literatura română a supravieţuit, dar cu mari pierderi. La capitolul „pierderi” trebuie înregistrate nu numai deformările pe care le-a suferit literatura română, dar şi textele care ar fi putut fi scrise şi n-au fost scrise din cauza lipsei de libertate. Cum zice Blaga : „păduri ce-ar fi putut să fie, şi n-au să fie niciodată”...; la rândul meu, evaluând literatura română contemporană, deplâng pădurile care ar fi putut să fie şi care nu au fost şi nu vor fi... Când se va face un proces al comunismului, va trebui ca pe lista pierderilor să fie menţionată şi literatura care ar fi putut fi scrisă, dacă scriitorii ar fi fost lăsaţi în pace.

Literatura care a rezultat, în condiţiile acestui permanent conflict, tacit sau zgomotos, cu autorităţile comuniste, este o literatură puţin cam palidă;  am făcut la un moment dat următoarea comparaţie: este ca şi cum într-o grădină ai aşeza o lespede uriaşă de piatră şi ai urmări ce se întâmplă în timp cu plantele de dedesubt. În varianta cea mai tristă, ele mor, iar sub lespedea aceea nu mai găseşti decât râme, poate. La noi însă nu s-a întâmplat aşa, la noi s-a înregistrat o variantă care dovedeşte, repet, vitalitate: cu multă răbdare şi cu multă tenacitate, plantele au reuşit să-şi facă loc pe sub lespede şi să iasă la lumină. E adevărat că au tulpinile cam albicioase şi contorsionate pentru că încercarea de a evada a fost istovitoare şi au ieşit infirmizate, dar uneori dau nişte flori de o frumuseţe stranie, care merită admirate. O asemenea floare, de vis, este de exemplu poezia lui Nichita Stănescu, despre care nu-ţi vine să crezi că a apărut în timpul comunismului. Dacă doar el ar fi scris ce a scris, tot am am putea considera că literatura română s-a salvat. Dar n-a fost numai el, au fost zeci de scriitori care s-au exprimat, într-un fel sau altul.  În Istoria literaturii române contemporane omagiez această supravieţuire a literaturii române. Deplâng pierderile pe care le-a suferit, dar îi sărbătoresc succesul de-a nu fi dispărut.

 (Transcriere realizată sub coordonarea

lui Ion Simuţ şi verificată

de autorul conferinţei)