Nr. 4 (485) aprilie 2006

Virtuţile şi servituţile

unei istorii a literaturii române contemporane

Stimaţi iubitori ai literaturii,

Îl avem astăzi, 20 martie 2006, ca invitat în Aula Mare a Universităţii din Oradea pe criticul literar Alex. Ştefănescu. Îi urăm bun venit printre noi. Sunt prezenţi aici pentru a-l asculta studenţi de la Litere, din toţi anii de studii, elevi de la liceele orădene, profesori de literatură de la toate nivelele învăţământului bihorean şi mulţi alţi iubitori de literatură care aparţin altor specializări sau profesiuni.

 Ocazia acestei invitaţii o reprezintă apariţia sintezei sale de istoria literaturii române contemporane, la Editura Maşina de scris, în noiembrie 2005. L-am rugat pe autor să prezinte într-o conferinţă marile probleme cu care se confruntă orice istoric literar atunci când îşi propune să realizeze o sinteză asupra perioadei contemporane din istoria literaturii. Iar tema acestei conferinţe este tocmai titlul la care s-a gândit dl. Alex. Ştefănescu, într-o anumită fază a redactării, că s-ar fi potrivit sintezei sale:  Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului.

Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) este cea mai discutată şi mai controversată carte în presa noastră literară din ultimii cincisprezece ani. Nu-mi aduc aminte de un alt volum care să fi creat recent un eveniment comparabil.

Vă imaginaţi, desigur, că răspunsul la întrebarea „Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului?” ar putea fi mult mai lung decât o conferinţă. Este, dacă vreţi, de dimensiunile acestei „Istorii” (un volum masiv, impresionant), pe care unii dintre dumneavoastră au parcurs-o sau urmează să o parcurgă. Am văzut în sală că unii v-aţi şi refugiat în paginile acestei cărţi, căutând părţi ale răspunsului la această întrebare: ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului? Veţi putea intra în dialog cu autorul, după ce îşi va prezenta un argument în favoarea viziunii sale şi după ce am să încerc eu foarte pe scurt să formulez câteva idei legate de Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000  a d-lui Alex. Ştefănescu.

Să începem cu întrebarea pe care mi-o pun eu acum şi pe care v-aţi pus-o, cu siguranţă, şi dumneavoastră: care au fost dificultăţile de surmontat pentru a scrie o istorie a literaturii contemporane? Care sunt servituţile la care trebuie să se supună un istoric al literaturii române contemporane? Sunt foarte multe: lectura şi relectura, selecţia, interpretarea, clasificarea materialului, viziunea de ansamblu, ierarhia valorilor, mizele pe termen lung. Din aceste servituţi sau dificultăţi de învins decurg şi virtuţile.

Sunt unele dificultăţi la care s-ar putea să nu vă fi gândit. Este, în primul rând, dificultatea de a cuprinde o materie imensă: o bibliotecă alcătuită din mii de volume şi o epocă politică răscolită de convulsii, contradicţii şi răsturnări de valori. Gândiţi-vă la numărul de scriitori din 1945 şi până astăzi sau până în 2000. Dacă vă spun că Uniunea Scriitorilor, în acest moment, are 2400 de membri, dacă vă gândiţi câţi alţi scriitori nu sunt membri ai Uniunii, dacă vă gândiţi câţi scriitori au murit din 1945 încoace, ajungem la o cifră foarte mare. Nu v-ascund că am vorbit despre asta cu dl. Alex. Ştefănescu înainte de această conferinţă şi, împreună cu domnia-sa, – vă rog  să mă corectaţi, nu cred că vom găsi, totuşi, o cifră exactă – am socotit astfel: 2400 de membri ai Uniunii, plus încă cel puţin 2000 dintre cei care trăiesc şi nu sunt în momentul de faţă membri ai Uniunii (nu are importanţă dacă sunt veleitari sau nu, important e că sunt autori de cărţi care se cer luate în seamă), plus vreo 4000 (sau câţi?), membri ai Uniunii sau nemembri care au murit, ne referim numai la scriitori de la 1945 încoace. Socoteala merge spre 10.000 de nume. Dintre acestea, Alex. Ştefănescu alege 110 profiluri în vedetă, la care adaugă aproximativ 90-100 de scriitori de al doilea plan, trataţi mai pe scurt, dar tot individualizat, într-un panoramic rezervat fiecărei perioade – în total, deci, „Istoria” sa alege 200 de scriitori. Prim-planul îl ocupă numai 110  din cei 10.000 de scriitori, din 1945 încoace. (Avem, de curiozitate, şi un răspuns statistic: numai 1 sau cel mult 2 la sută dintre scriitorii perioadei contemporane au o operă viabilă, destinată unei posterităţi mai îndelungate.) Să ne gândim la această dificultate a selecţiei, care este rodul unei îndelungi cumpăniri şi dezbateri interioare. Ea este, fără îndoială, supusă controverselor, dar orice autor al unei sinteze de istoria literaturii române contemporane trebuie să ia această decizie, extrem de riscantă, dar inevitabilă, a unei selecţii, pe care să şi-o asume cu toată responsabilitatea. Şi, mai ales, să o argumenteze cu toată onestitatea şi să o justifice prin coerenţa estetică a gustului său.

Ştiu la ce subterfugiu sau la ce vină pe care să i-o atribuie criticului s-au gândit unii cu răutate. Şi-au spus: „Bine, bine, Alex. Ştefănescu sau altcineva care vrea să scrie o istorie a literaturii române contemporane nici n-a citit tot, nu avea cum să citească tot”. Cu siguranţă, spun şi eu, dar nu cu răutate: tot, absolut tot, n-a citit, dar a citit enorm, mult mai mult decât literatura despre care a dat seama în această „Istorie”. Vreau să vă spun cu toată certitudinea şi cu toată convingerea că Alex. Ştefănescu mai are materie scrisă pentru încă trei astfel de cărţi, egale cu volumul acestei istorii de 1200 de pagini. Sunt miile de cronici literare publicate timp de 35 de ani. Deci a făcut selecţia nu numai în numărul total de scriitori, a făcut selecţia şi din numărul de scriitori pe care i-a citit, din numărul de cărţi pe care le-a citit şi sigur că n-a fost uşor să o facă. Sunt convins că se gândeşte acum, după discuţiile acestea multe care s-au iscat, că anumite nume dintre cele absente ar fi meritat să apară în tabloul final. Are un răspuns convenţional la reproşurile care i s-au făcut în privinţa absenţelor: „Poate la viitoarea ediţie voi include şi unele dintre numele pe care le-am omis”, ar putea spune dl. Alex Ştefănescu. Dar e la fel de posibil şi un alt răspuns: o a doua ediţie a acestei istorii (un eventual compendiu) va fi una şi mai restrânsă, aşa încât speranţa de a adăuga alte nume, să zicem, este mai mică decât îşi închipuie perfecţioniştii. Ori poate că e valabilă şi una şi cealaltă dintre ipoteze: Alex. Ştefănescu va da şi o variantă mai lungă şi o variantă mai scurtă a acestei „Istorii” de 1200 de pagini, 118 capitole şi cu o selecţie de aproximativ 200 de scriitori.

O a doua dificultate pe care de asemenea ne-o imaginăm cu toţii este aceea a schimbării de perspectivă asupra literaturii din timpul comunismului, schimbare de perspectivă întâmplată din ´90 încoace. Dl. Alex. Ştefănescu a debutat cu o schiţă a istoriei literaturii române: primul volum al domniei sale s-a numit Preludiu şi este o selecţie de profiluri de scriitori. Volumul Preludiu din 1977 a fost scris din perspectiva acelui moment asupra literaturii contemporane, de la acea vârstă a criticului. Perspectiva de astăzi nu mai seamănă din multe puncte de vedere cu cea de atunci. Şi cel mai important punct de vedere este acesta: al schimbării – de ideologie, de epocă. Cine ar fi doritor, ar putea cerceta aceste diferenţe de opinii între ce a afirmat Alex. Ştefănescu înainte de ´89 şi ce susţine acum. Este scandalos că există o diferenţă de opinie? Nu! Cunoaştem termenul – cei de la filologie ar trebui să-l cunoască – de revizuiri, de la Lovinescu, există revizuirile şi în formula de auto-revizuiri. Nu vreau să fac acum teoria revizuirilor, dar această schimbare de opinie a criticului din 1977 sau dintr-un alt an de dinainte de ´89, faţă de 2005 când apare cartea, eu zic că este absolut firească. Poate fi chiar la antipod în privinţa unui scriitor.

O altă dificultate ar fi – şi asupra acesteia n-o să insist, pentru că este una mai specială – devalorizarea istoriei ca istorie. Se spune că suntem într-o epocă a post-istoriei, că această idee a istoricităţii, care ni se trage în primul rând din romantism, astăzi nu ne mai interesează aşa de mult, că, deci, ideea de istorie a literaturii, în sine, la modul general, nu mai este foarte interesantă. Nu prea este adevărat, vedem din curiozitatea noastră, a tuturor, că avem nevoie de o limpezire de perspectivă, avem nevoie să înţelegem, să ni se confirme sau să ni se spună care sunt valorile cele mai importante. Avem nevoie cu atât mai mult cu cât am trăit o perioadă confuză, nu numai înainte de ´89, cei care am avut conştiinţa acelei perioade, dar am trăit o perioadă de tranziţie după ´90 şi nu ştiu până când, până în 2000, să spunem, o perioadă extrem de confuză în care toată literatura dinainte de ´90 putea fi anulată dintr-un condei sau dintr-o opinie. S-a spus, preluând o afirmaţie exagerată a lui Ioan Petru Culianu că România, în toată perioada comunistă, din 1945 sau din 1941, până în 1989 a fost o „Siberie a spiritului”. Unii publicişti, unii critici chiar au uitat sursa aceste idei, paternitatea acestor idei. A numit oare judicios Ioan Petru Culianu România comunistă o Siberie a spiritului? Iată un complex care poate apărea pentru un critic care îşi propune să ofere o perspectivă asupra literaturii din perioada comunistă. N-avem nici o valoare, toate valorile au fost compromise? Nu e nimic de discutat, aruncăm totul la lada de gunoi a istoriei sau a căzut de la sine toată literatura în această ladă de gunoi a istoriei? Nu mai e nimic în care să credem? Nu mai e nici o valoare rezistentă? Răspunsul d-lui Alex. Ştefănescu este această carte în întregime şi ar fi de discutat care este consistenţa acestui răspuns, trecând dincolo de aceste dificultăţi.

Sunt multe alte dificultăţi. Printre ele, e de notat volumul de lectură şi de relectură. Aşa cum dl. Alex. Ştefănescu a spus, oarecum voalat: „ar fi bine ca aceia care doresc să mă conteste, dacă îmi contestă talentul sau îmi contestă anumite convingeri, să-mi aprecieze cel puţin munca”. Este un volum imens de muncă în această „Istorie”. Nu e la îndemâna oricui acest efort, dar în acelaşi timp vin şi spun, fără a păstra această modestie a d-lui Alex Ştefănescu, că nu numai munca este în chestiune. Contează competenţa şi credibilitatea unui istoric literar. Dl. Alex. Ştefănescu scrie şi publică din 1970, anul în care a terminat facultatea, aproape numai despre literatura română contemporană. Sunt, deci, peste 35 de ani de când scrie, 90 la sută, numai despre literatura contemporană. Zi de zi, săptămână de săptămână, a citit, a scris, a dat seama de literatura contemporană, a fost la post. A aşteptat Poetul, chiar dacă nu a avut un cenaclu de serviciu, aşa cum a avut Lovinescu. Criticul interbelic spunea, aşezat în postul de observaţie care era chiar casa lui ca sediu al cenaclului, că aşteaptă cu răbdare să vină Poetul, marele poet. I-au trecut pragul, lui Lovinescu, mari poeţi, după cum şi lui Alex. Ştefănescu i-au trecut pragul publicistic (un prag simbolic, aflat în conştiinţa oricărui critic) poeţi pe care i-a receptat cu entuziasm sau pe care i-a sprijinit pe parcursul carierei lor. A susţinut o vreme o rubrică de „cenaclu prin corespondenţă”, unde au fost receptaţi cu generozitate şi scriitori din Oradea, ca de altfel din toate regiunile ţării. Îmi amintesc faptul că, la un moment dat, Alex. Ştefănescu a alcătuit o hartă a talentelor necunoscute din Ro­mânia, a talentelor pe care le-a descoperit la această poştă a redacţiei. Deci, Alex. Ştefănescu a fost la un post de veghe pentru a descoperi scriitorii care se află la început. I-a creditat şi i-a încurajat pe mulţi, cu generozitate. Competenţa lui Alex. Ştefănescu şi îndreptăţirea lui de a redacta o istorie a literaturii române contemporane sunt în afara oricărei îndoieli. Pledează în favoarea acestei competenţe receptivitatea şi lectura a 35 de ani neîntrerupţi de activitate de cronică literară, de sinteză de etapă asupra literaturii române contemporane, sinteze provizorii realizate în 1977 sau în anii ´80.

O problemă niciodată pe deplin rezolvabilă pe placul tuturor este ierarhia valorilor. Alex. Ştefănescu mizează, în privinţa consistenţei acestui răspuns, pe centralitatea canonului, nu pe marginalităţi. I-a fost reproşat faptul că mizează previzibil şi-i consideră mari scriitori pe aceia pe care marea majoritate  a criticilor literari îi consideră mari scriitori. Reproşul care stă la pândă în această observaţie ar putea fi formulat astfel, la modul colocvial-agresiv: „Ce aduceţi nou, domnule Alex. Stefănescu, când ne spuneţi că tot Marin Preda, tot Nichita Stănescu, tot Ştefan Augustin Doinaş, tot Voiculescu, numele pe care le ştim prea bine ca figurând de patru decenii în prim plan, sunt marii scriitori? De ce nu sunteţi excentric, de ce nu sunteţi interesant şi de ce nu produceţi o răsturnare spectaculoasă de preferinţe, să ne spuneţi nişte nume noi de care n-am auzit, că sunt mari scriitori. Aceştia sunt compromişi de comunişti sau de colaborarea cu comunismul, cu excepţia lui V. Voiculescu”. Acesta ar fi unul din marile reproşuri care i s-au adus. Alex. Ştefănescu nu e un excentric, nu are ciudăţenii în ierarhia valorilor literare din perioada comunistă.

Dar e excentric, e puţin ciudat când îşi arată preferinţele din perioada 1990-2000. I s-ar putea reproşa acum lui Alex. Ştefănescu, simetric: „D-le Ştefănescu, ne daţi aici nişte nume noi, nu credem în ele, de ce nu ne spuneţi numele alea pe care le ştim noi din ´90 încoace şi pe care le-am auzit mai frecvent?” Las acum la o parte faptul că sunt marcate şi numele foarte cunoscute. Istoria… lui Alex. Ştefănescu se încheie cu miza pe un poet total necunoscut: Constantin Creţan. Este numele unui poet pe care l-am descoperit la lansarea „Istoriei”, la Târgul de carte, din noiembrie 2005, la Bucureşti. „Constantin Creţan” nu vă spune nimic, probabil. În afară de dl. Alex. Ştefănescu şi de mine, nimeni din această sală nu ştie nimic despre el. Întâmplarea a făcut ca acest Constantin Creţan să fie la lansare şi să-mi dea două dintre cărţile lui, apărute în 2005 la Editura Vinea. Este, vă confirm şi poate mă veţi crede pe cuvânt, un poet foarte bun. Sunt şi alte nume noi pe care mizează cu îndreptăţire Alex. Ştefănescu pentru perioada postdecembristă. Nu vreau să intru în alte detalii. Dar semnalez această contradicţie: critica i-a reproşat lui Alex. Ştefănescu că promovează foarte multe nume noi din intervalul 1990-2000 şi în acelaşi timp reţine ca rezistente atâtea nume vechi, pe care le ştim şi care s-au încetăţenit în vârful ierarhiei. „Ne-am săturat de Marin Preda şi de Nichita Stănescu” – ricanează unii. Nu se poate, cred eu, să răstorni scara de valori chiar aşa de spectaculos şi nici nu ar fi credibil. Reiau această observaţie: Alex. Ştefănescu nu este un critic excentric. Poate fi un reproş; din punctul meu de vedere nu e un reproş, este o simplă constatare. Reformulez acest lucru: mizează pe centralitatea consacrată a canonului, exprimată foarte, cum să spun?, conservator. Nu e destul de revoluţionar în revizuiri – şi asta dă unora o gravă insatisfacţie.

În acelaşi timp, un alt tip de reproş, care se lăţeşte din ce în ce mai mult, este de ce această istorie nu problematizează şi nu teoretizează suficient de mult, cât am vrea, mai ales noi, universitarii. De ce nu ne spune încă o dată, de ce nu dezvoltă într-un capitol ce înseamnă neomodernismul? De ce nu ne spune ce înseamnă postmodernismul? Crede sau nu crede în generaţii, crede sau nu crede în grupări? Cine va citi prefaţa şi, bineînţeles, va merge mai departe, va vedea că există un răspuns, relaxat, nu articulat într-un discurs critic universitar. Opinia d-lui Alex. Ştefănescu nu agreează aceste probleme: generaţiile, grupările, conflictul sau opoziţia dintre modernism şi postmodernism. Îşi propune să evidenţieze scriitorul, să releve valorile, dincolo de aceste probleme generale, în care ne putem pierde sau în care putem greşi valorificând ideea de grupare, ideea de curent literar, înregimentând scriitori mediocri alături de scriitori excepţionali, înşelându-ne când îi punem sub o etichetă prea generală. Tăind, ca să zicem aşa, nodul gordian, tăind acest nod problematic, dl. Alex. Ştefănescu a înlăturat câteva capcane, spun eu. Asta nu înseamnă că nu se poate proceda şi altfel. 

Dar mă întreb: de ce atunci când au apărut istoriile universitare, şi sunt câteva istorii universitare, nici ele ireproşabile, după cum nici  „Istoria” pe care o avem în faţă nu este ireproşabilă, de ce acelea nu au fost discutate cum s-ar fi cuvenit? N-au fost discutate pe aceste direcţii problematice: istoria lui Eugen Negrici, a lui Dumitru Micu, a lui Ion Rotaru şi nu merg mai departe, că e mai veche, istoria lui Alexandru Piru. Al. Piru, Ion Rotaru, Dumitru Micu sunt exemple, n-aş vrea să spun modele, sunt exemple de istorie universitară, sunt exemple de pomelnice de nume care mulţumesc pe toată lumea. Ion Rotaru chiar se străduieşte, obsesia lui este să nu uite pe cineva. Or, istoria lui Alex. Ştefănescu nu are asemenea dorinţe, de a nu uita pe cineva. Face o selecţie severă când arată relieful valorilor. Se opreşte la 110 scriitori reprezentativi şi la încă alţi o sută de scriitori din plan secund. Dar sunt, după cum ne arată indicele de nume, referinţe la peste două mii de personalităţi, care definesc o epocă.

 Ar fi apoi de relevat virtuţile publicistice ale textului. Este o istorie scrisă într-un stil publicistic şi nu într-unul academic, conceptual, universitar. Este asta o problemă, un impediment? Este, dacă vrem ca o istorie a literaturii să fie scrisă numai într-un anumit fel. Am spus la un moment dat că această istorie ar trebui interzisă o perioadă scriitorilor şi profesorilor universitari. Sigur că, într-un regim democratic, e interzis să interzici. Glumind, am spus că ar trebui să fie interzisă scriitorilor, pentru a-i feri de şocuri şi surprize de evaluare şi de scriitură. Cine s-o citească? S-o citească cititorii neprofesionişti, adică iubitorii obişnuiţi de literatură, câţi mai există. Există, ştim cu toţii că există o critică literară care se scrie numai pentru critici literari. Există o istorie literară, o colecţie de studii destinată numai mediului universitar. Există poezie şi proză care se scrie numai pentru critică literară, deci sunt destinate unui cerc închis. Nu e nimic rău în asta. Alex. Ştefănescu doreşte să scrie o istorie a literaturii şi pentru ceilalţi, aş spune – exagerând – nu şi pentru scriitori, nu neapărat şi pentru criticii literari sau, mai bine zis, nu în mod special pentru ei. Ci pentru ceilalţi, pentru iubitorii obişnuiţi ai literaturii, nepervertiţi de teorii.

Sunt convins că Alex. Ştefănescu vă va face să iubiţi literatura română, vă va face să vă pierdeţi, dacă l-aţi avut, scepticismul că am avut mari valori. „Istoria” sa este o galerie de portrete, de personalităţi  excepţionale. Transmite un fior al istoriei. Ne face să înţelegem care este drama literaturii române în comunism. În „Istoria” lui Alex. Ştefănescu avem un răspuns detaliat la ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului. Avem un tablou al valorilor durabile. Prin urmare, „Istoria” lui Alex. Ştefănescu este o carte care te face să iubeşti scriitorii ca personalităţi unice, să iubeşti literatura română şi să crezi că avem valori importante născute şi afirmate în comunism şi în postcomunism, valori care ne-au ajutat să supravieţuim şi să sperăm.