|
Celebrare
Celebrare a obiectelor
simple
surorile mâinii cârje
stravechi
o cădere sărbătorească
de forme
în țarcul privirilor
noastre perechi
uităm că aura lemnului
își vinde celulele
în harta atâtor
metamorfoze
implicați în goana
niciodată oprită
de la semințe la
tuberoze
ofrande aduc numai
prezentului
peștera provizorie
început fragil gâtuit
de amurg
materia lor se
recuperează-n memorie
smerenia de a sta
lipit locului
sărbătorind poverile
starea pe loc
mereu la marginea
marginii focului
somn fără noroc
scaunul șubred un
invalid de război nedecorat
masa de brad cu
arterele albite
de pâinea uscată a
grijilor
de nopți si cuțite
a te hrăni cu roua lor
târzie
neasemuita si
spurcăciunea
în numele lor atât de
umil
să-ți faci rugaciunea.
Vocea nimicului
În întâmplări prinși
ca-ntre pereți
în țesătura fluidă a
lumii
ne descoperim inima
scurmând coaja obiectelor
hlizindu-se-n cămașa
de noapte a humii
luminișul cald
cotidian al iluziei
nu mai vindecă fugă și
rană
neființa s-ar putea să
facă cu ochiul
să ne vânture-n nas
dezmățata hârjoană.
Ca o grotă vocea
nimicului
sfredelind colivia
acestui prezent
bunicul răzimat în
amurg
pescuind în apele
noastre de fier și ciment
numără de câte ori
stăm la masă cu
șarpele
ori ne lepădăm
dogoarea blestemelor
condeiul de înger și
harpele.
O voce maternă ca un
nor resemnat
seamănă cânepa aduna
fuioarele
împietrește apoi
spicul și pasărea
în giulgiul său alb ne
scaldă hotarele
umbra ei trece prin
lucruri și ele devin
mai palide mai inutile
mâinile mele adună cu
sârg
silabele oarbe în albe
discrete movile.
Transcriere
Începuse să-mi dea
târcoale
imaginea lui să mă
obsedeze
un iepure alb se
furișa
prin visele mele obeze
răsărea în drum ca o
sfidare
cred c-am început să-l
urăsc
aș fi vrut să-i scot
în cale capcane
în colivii de umbră
să-l zăvorăsc
ascuțeam în minte
cuțite,
iritate și fără
reverențe,
mâinile mele ar fi
vrut să-l înșface
din ascunzătoarea de
zdrențe.
Hârșt! și lama îi
sărută gâtlejul
îl vedeam deja în
frigare
bănuitor îi scrutai
gâtița
cu-ngrijorare
din hoit
în loc de sânge
se scurgeau scâncete
de copil
păpuși de cârpă
maimuțe nătânge
apoi fluturi vânjoși
dragoni de hârtie
mlaștini în dans
pătimaș
vietăți de nămol
mă-nconjurară
ca pe-un borfaș
nu știam ce va fi
am încetat să mai
preget
ca din oglinzi otrăvite începură
s-acuze c-un deget
vocea lor mă mustrau
sfărmau în mine reci
perimetre
ca să nu le mai știu
aș fi vrut
să mă ucidă cu pietre.
Absență
Ce mai pot vindeca
rostite cuvintele
parcă dormi cu
celulele mării în piept
alge carbonizate te
leagănă
în sternul meu stâng
în sternul meu drept
ce poate fi
continentul acesta în pierdere
decât o invizibilă
neîntreruptă alterare
timpul un fluviu
atât de bătrân
gaură devorată de
invizibile fiare
în peretele casei
bătrâne un tunel
așteaptă călătorii
zelos
jos mările
înspăimântate
încremenite-ntr-un
țipăt de piatră și os
omizi agile gonind
prin miezul
lucrurilor tăcerilor
eram datori cu absența
ta între noi
gol sfârtecat de
coarnele rinocerilor. |
