Nr. 4 (485) aprilie 2006

Robert Turcescu,

Fiare vechi. Dileme cotidiene

Robert Turcescu face parte dintre puţinii gazetari români care chiar doreşte să înţeleagă realitatea. Care nu îşi construieşte propria realitate paralelă pe care apoi se străduieşte din răsputeri să o certifice drept adevărată, unică şi incontestabilă. Poate tocmai de aceea atât în emisiunile radiofonice cât şi în cele de televiziune ce i-au adus notorietatea şi  o considerabilă cotă de piaţă, jurnalistul îşi ascultă cu atenţie interlocutorii, nu vorbeşte mai mult decât ei, tot la fel cum nu se sfiieşte să-i întrerupă spre a le spune „ staţi puţin, nu înţeleg !”. Textele lui Robert Turcescu publicate săptămânal pe ultima pagină a Dilemei vechi (unde e titularul rubricii  Alte glasuri, alte păreri)  ori care şi-au aflat locul în Cotidianul, în perioada în care gazetarul i-a fost respectivului ziar redactor-şef, reflectă, în primul rând sus-numita dorinţă. O dorinţă ce nu s-ar putea materializa în absenţa indiscutabilului talent de scriitor al lui Robert Turcescu. Scriitor în adevăratul sens al cuvântului, calitatea ce face ca ceea ce el trimite la tipar să nu fie niciodată sec, anost, constatativ, lipsit de expresivitate. Dar gazetarului îi e, cred, permanent în minte celebrul est modus in rebus. Sunt însuşiri ce pot fi lesne constatate de cei ce parcurg volumul Fiare vechi - Dileme cotidiene apărut în 2005  la Editura Polirom  din Iaşi în colecţia Egopublicistică, volum ce reuneşte texte scrise în acolada de timp cuprinsă între septembrie 2004 şi septembrie 2005.  Texte născute din nevoia reală de comunicare adevărată pe care nu o poate suplini  tehnica supersofisticată a zilelor noastre  (Vorbe), avalanşa de cuvinte ce nu spun nimic (Arta conversaţiei), obsesia modernităţii în numele căreia ne refuzăm dreptul la introspecţie şi la a ne împăca cu noi înşine (Modern) şi ne justicăm mondenităţile (Despre distanţe). Robert Turcescu  e din specia umană pe cale de dispariţie a celor pe care chiar îi interesează semenii săi şi feţele lor (Feţe), care ştie că nu trăim deloc bine, care analizează la rece cum s-au spulberat în vânt promisiunile electorale ale Alianţei D.A. (aici relevante fiind editorialele cu caracter politic din Cotidianul), dar care are puterea de a  afirma că, dincolo de diferenţele indiscutabile de stare financiară, nu e mare distanţă între felul de a fi al nostru, al oamenilor de rând, şi al lor, cei privilegiaţi.  „M-am amăgit ani mulţi cu iluzia că noi, cei simpli, suntem altfel decât ei. Mi-am zis, de nenumărate ori,  că omul politic nu are nici o legătură cu omul de pe stradă. …. Acum, în pragul unei noi campanii electorale, îmi dau seama că, de cincisprezece ani, ne drogăm cu Mutu, cu iluzia neprihănirii, când, de fapt, suntem exact ca ei.” ( Vacanţa mare) De ce? Fiindcă ne lăsăm minţiţi şi minţim la rândul nostru, ne lipseşte solidaritatea, acceptăm invazia cotidiană a falselor vedete (Pickhammer), jubilăm în faţa comediei de prost gust a presei scrise ori televizate ( România liberă, Nu trageţi în pianişti, Observator), cumpărăm cu bani mulţi bilete la spectacole mediocre, le aplaudăm în picioare (şi căte aş avea eu de spus despre aceste standing ovations ) fără a ne da seama că astfel cauţionăm tot felul de impostori (Fantoma de la Naţional), sporim rating-ul unor emisiuni stupide (Folclorul pupezelor), admitem dubla măsură atunci când e vorba să  evaluăm învăţământul românesc (Marile speranţe), am creditat invocând tot felul de false scuze un obsedant şi culpabil preşedinte (Iliescu), facem la fel cu un altul care „ călare pe caii mari ai procentelor electorale …face ce vrea muşchii lui (Muşchii lui Băsescu).Nu pricepem  că putem salva şandramaua numită România noi înşine. „Puterea de a ridica o Românie solidă e a noastră, a celor care închidem şi deschidem zi de zi uşile acestei ţări”- zice Robert Turcescu-  dar pentru asta ne trebuie „tăria  de a ne întreba în fiecare zi , cu îngrijorare, dacă ceea ce ridicăm azi va ţine şi mâine”.

Scrise bine, ţinând cont de diferenţa specifică dintre stilul adecvat revistei şi cel al cotidianului de mare tiraj, tabletele lui Robert Turcescu au, după cum spuneam, calitatea de a invita la dialog.  Nu funcţionează asemenea unor sentinţe definitive, deşi pe alocuri se mai insinuează tendinţe de justiţiar. Timpul nu i-a dat întotdeauna dreptate  semnatarului lor. Deşi nu e tocmai un optimist, s-a dovedit că lucrurile pot să evolueze încă şi mai prost decât a crezut gazetarul. Aş putea să întocmesc o listă cu corecturile pe care le –ar impune viaţa, dar nu mi se pare că m-aş înhăma la o operaţiune tocmai utilă. Dar fiindcă îl consider pe Robert Turcescu un ins al dialogului, îmi scapă încrâncenarea de care dă dovadă atunci când vorbeşte despre unele persoane din categoria ironic numită „analiştii neamului”. Într-o presă ce se doreşte normalăb (şi Robert Turcescu  militează pentru o astfel de presă) coexistă jurnaliştii tineri cu cei „clasicizaţi”, nu  există „adevărul tinerilor” şi cel al „vârstnicilor”, selecţia o operează cititorii. Excomunicările, afuriseniile reciproce nu servesc la nimic.  Cititorii îl respectă deopotrivă pe Cristian Tudor Popescu şi pe Robert Turcescu, ba chiar le supraevaluează posibilităţile. Li se adresează ca şi cum ei ar fi unica speranţă, fapt ce spune multe despre situaţia de azi a României. Iată de ce nu îmi dau seama care sunt motivele reale în virtutea cărora tânărul jurnalist s-a înverşunat împotriva confratelui său. Anul trecut, când am scris despre Dans de Bragadiru invocam o seamă de asemănări între cei doi. Ambii scriu ceea ce Cristian Tudor Popescu numeşte prozetărie. Fireşte, o fac în feluri absolut personale. Dar, în chiar zilele în care îmi apărea comentariul, între cei doi s-a declanşat un război ce pare să continue cu intermitenţe şi astăzi. Aştept să văd care dintre ei va avea înţelepciunea să arunce primul la locul destinat fiarelor vechi, armele războiului. Eu îi preţuiesc pe amândoi şi nu am de gând să îmi asum statutul de cobeligerant doar spre a da unuia ori altuia satisfacţie. Sunt ambii prietenii mei neştiuţi, pe care citindu-i, nu doar că mă simt mai puţin singur, ci alături de care gândesc. Aşa că pentru mine lupta lor de guerillă e fără obiect. Aştept să conştientizeze amândoi acest adevăr teribil de simplu.

Radu Pavel Gheo,

DEX-ul şi sexul. Carte de joc

 Un joc inteligent, conceput cu umor, ironie şi autoironie, joc ce se doreşte interactiv , la capătul căruia firesc ar fi ca cititorul să vadă răpuse o sumă de prejudecăţi ori clişee de esenţă tare ce ne poluează viaţa ne propune Radu Pavel Gheo în cartea DEX- ul şi sexul  apărută în 2005 în colecţia Egopublicistică a Editurii Polirom din Iaşi. În trei capitole ale căror titluri induc impresia ce finalmente se va dovedi falsă că Gheo ia totul în râs, când de fapt se amuză  spre a atrage atenţia în chip nedidactic asupra importanţei subiectelor (titlurile în cauză sunt DEX-ul, Sexul şi Plexul), scriitorul inventariază felurite chipuri în care realitatea e aparent cosmetizată pentru a apărea mai prietenoasă, mai suportabilă, chiar mai „inteligentă” Ce contează că pentru asta se minte copios! Doriţi să păreţi mai cultivaţi şi mai deştepţi fiindcă românii e  deştepţi? Ori mai trendy? Atunci sigur folosiţi cuvintele (pardon, lexemele!), referinţele culturale şi artistice pe care scriitorul le repertoriază  în Ghidul de conversaţie româno- intelectual. Vreţi să fiţi autentici?  Atunci ar fi de recomandat să faceţi sacrificiul de a renunţa la abuzul de concepte şi citate de care vă slujeaţi până mai ieri, chiar dacă veţi sângera niţel. Nu-i aşa că nu vă mai pasă de gramatica limbii române şi aţi trecut în domeniul pasivului structura pe care fiindcă la urma urmei oricum nu mai vorbiţi româneşte ci performaţi în romgleză? Toate astea le găsiţi în articolele  Trista istorie a doi prieteni  care i-aţi cunoscut şi voi şi Performaţi în romgleză? Supuneţi-vă cu  sinceritate testului născocit de autorul cărţii în Personae şi poate veţi fi mai rezervaţi  atunci când vă veţi autoevalua cu excese de magnanimitate. Emiteţi judecăţi ori chiar condamnaţi, fără a fi citit un rând, proza celor mai tineri scriitori, cei despre care în revista noastră scrie tânărul Marius Miheţ (atâta doar că el chiar le citeşte şi încă cu creionul în mână!)? Atunci savuraţi capcana despre care face vorbire articolul Cum ne pricepem noi la literatură?  Nu înseamnă că după aceea trebuie să vă înscrieţi necondiţionat în fan-club-ul Ionuţ Chiva! Dacă sunteţi ori vă credeţi scriitor, atunci slujiţi-vă de formulele de calcul pe care le veţi găsi în Gradaţii din literatura română şi aveţi mari şanse ori „şanse bune”, cum spun diplomaţii de la Bucureşti  de a vă identifica locul.

Găsim în DEX- ul şi sexul o pledoarie nepatetică  în favoarea normalităţii şi a firescului. Scrisul lui Gheo e pus în slujba  extirpării falselor concepte, a frontierelor anormale dar considerate „legale”, a cauterizării prostiei ce se ascunde  ori chiar se răsfaţă în reglementări de tot felul, în funcţii, sisteme şi norme. Bunăoară, în reglementările CNA ce le interzic celor ce apar la televizor să pronunţe numele unor reviste şi edituri, par a fi făcute anume pentru a justifica salariile exorbitante ale angajaţilor respectivului organism care vorbesc spre a se afla în treabă (Mărginire mascată). Tare l-aş mai pofti pe Gheo să vadă  actele oficiale ale şefilor mei de la Literele orădene care, după ce mint de îngheaţă apele, îşi explică gesturile în răspunsuri ale căror decodare l-ar pune în dificultate şi pe Kant. Pe ei nu, căci şi-au asigurat salarii frumuşele, chiar babane,  şi de alţii nu le pasă. Ba chiar au ctitorit un club închis al conducătorilor de doctorate plăpânde! Semianalfabetismul proliferează pe plaiurile mioritice, iar în loc să-l recunoaştem deschis spre a-l contracara cât de cât eficient scoatem la înaintare povestea cu olimpicii (Vidul de inteligenţă). Pudoarea se revarsă din dicţionarele româneşti  într-un anacronism bolnăvicios (DEX-ul şi sexul) , tot la fel cum pe la toate televiziunile noastre dă în clocot obiectivitatea. De fapt, zice Gheo pe „sticlele” româneşti curg „bârfele rurale, transmise prin aparatură modernă”. Cei de o vârstă cu mine, vă amintiţi  probabile că unicele polemice admise în perioada comunistă se învârteau în jurul textelor de muzică uşoară şi a absenţei de pe piaţă a sucurilor autohtone. Analiza pe care Radu Pavel Gheo o face  textului proletcultist al unui şlagăr de odinioară compus în ritm de jazz şi cântat de Trio Grigoriu (nu Grigorescu, cum scrie în grabă autorul!) e de tot hazul (Macarale sexuale). Îngrijorătoare e omniprezenţa omului-ceafă care face legea într-o societate lipsită de conştiinţa valorii şi în care „noua ordine… seamănă mai mult a dezordine”. Iar dezordinea e lege, derogarea de la normalitate se face în sedii luxoase (Bancuri cu bănci în România) ori  în ponosite şcoli de cartier. Textul Şcoala umilinţelor e o analiză crudă dar corectă a dezastrului din  învăţământul preuniversitar românesc, un dezastru ce nu a ocolit nici şcoala superioară. Poate că într-o bună zi Radu Pavel Gheo va scrie şi despre comerţul cu doctorate, despre „traseiştii” care spre a obţine respectivul titlu schimbă conducătorii ştiinţifici, găsesc nume obscure dar sensibile la euro, iar odată diploma plătită vor şi ei să devină directori de teze ca să recupereze banii investiţi. Se citesc cu un râs sugrumat Testele de tupeu. Dar după ce ai râs cu poftă parcurgând o carte ce incizează multiplele feţe ale anormalităţii româneşti cotidiene, firesc ar fi să-ţi dai silinţa să treci testul normalităţii. Adică acela ce îţi impune  să recapitulezi cinstit măcar o parte dintre clipele de viaţă în care ai acceptat minciuna, ba chiar ai fost parte din ea. Fondul principal lexical al normalităţii, o normalitate la care face referire fiecare pagină a cărţii, nu se găseşte în nici un fel de dicţionar academic. El e conţinut în lecţia bunului simţ şi corecta ortografie a vieţii. La urma urmei, la ele se raportează „jocurile” la care te invită cartea lui Radu Pavel Gheo. Iar când autorul spune „stop-joc” e bine să- ţi laşi să funcţioneze propriul creier.