Nr. 4 (485) aprilie 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

IX. O dublă solidaritate

Leon Volovici: Ai scris de curînd: „...problematica eroilor lui Bassani (asimilarea, idealurile, discriminarea, fericirea, revoluţia, arta, emigrarea) pare aceeaşi la Ferrara şi la Burdujeni”.

Te simţi mai apropiat, prin structură sufletească, prin rădăcini şi obsesii, de un scriitor evreu aparţinînd unei alte limbi şi culturi decît de un scriitor „autohton”, străin de problemele tale? Poate că e vorba de o dublă solidaritate, dar nu ştiu cum se împacă astea. Mai ales aici, adică mai aproape de Burdujeni decît de Ferrara.

 Norman Manea: Mă simt, fireşte, apropiat de scriitorii evrei sau neevrei, de altă limbă sau de limbă română, care solicită modul meu de a interoga lumea. Chiar cînd viziunea sau sensibilitatea sînt diferite de ale mele. Sînt destui scriitori „autohtoni”, ca şi de aiurea, care îmi sînt străini. Ca să dau doar un exemplu, m-aş referi la o întreagă şcoală a „mitizării” fabuloase (cu efecte estetice, de altfel, seducătoare).

Am întîlnit în Bassani dilemele exilului. În context italian, desigur, şi într-o tratare de o simplitate senină, mai curînd clasică. Din acest punct de vedere sînt, desigur, mai apropiat de Blecher şi Schulz, chiar şi de Bellow... Mefienţa lui Bassani faţă de „experiment”, concretizată în extrema linearitate şi rafinata decantare a naraţiunii, subtil contrapunctată prin lacunele misterioase ale compoziţiei, sînt modul său de a trata, într-o gamă oarecum minoră, mari teme, care îmi rămîn deosebit de apropiate. Le-am scrutat în raport cu o realitate diferită, faţă de care, opţiunea de fond se dovedeşte similară. Felul în care vede contradicţiile asimilării, confuzia idealurilor, complexul şi efectele discriminării, setea de fericire şi ferocitatea derutei, nedeterminarea mereu dureroasă între soluţii  atît de divergente şi patetice (arta, revoluţia, emigrarea) sînt, aş putea spune, şi ale mele.

Cred în necesitatea de a te menţine în propria matrice, pentru a-i depăşi limitele şi a-i conferi, abia în acest fel, rezonanţă.

Solidaritatea spirituală nu este „acoperită” în întregime de apartenenţa naţională. Dar există, fără îndoială, premise esenţiale, ireductibile. Nu neapărat de confirmare, ci şi de confruntare. Ele intensifică motivaţia comunicării, atunci cînd întîlneşti, fie şi altfel codificate, problemele cu care ai vieţuit zi de zi. Mă refer mereu, se înţelege, la coordonate biunivoce, cum se spune în geometria analitică... Ferrara este cu totul altceva decît Burdujeni, Chicago este mult diferit de Bucureşti, între  Praga şi Odessa sînt mai curînd deosebiri, dar „liniile de influenţă” ale aceleiaşi interogaţii, cu modulaţiile inconfundabile care s-ar numi Bassani, Bellow, Kafka, Babel, pot fi, totuşi, regăsite, în pofida numeroaselor diferenţe.

Mai apropiat de Blecher decît de Bassani nu sînt, însă, doar fiindcă Roman, oraşul lui Blecher, este mai aproape de Bucureşti decît Roma. Comunic altfel cu Schulz, nu numai fiindcă Galiţia nu e prea departe de Bucovina. Sînt mai receptiv la opera lui Camil Petrescu, probabil, decît la cea a lui Ehrenburg sau a Annei Seghers. N-am nimic comun nici cu Eugen Barbu, nici cu Aurel Baranga. M-a interesat enorm Musil, care n-are nimic judaic şi mai puţin Feuchtwanger, de pildă, deşi i-am citit unele cărţi cu plăcere, iar Evreul Suss m-a şi impresionat, în adolescenţă.

Cultura are forţa de a institui alt tip de comunicare decît cel conjunctural. Un scriitor evreu de aiurea te poate readuce spre dilemele cunoscute, te „cheamă” astfel, prin însăşi această articulare. Un mare scriitor te smulge, însă, din enclavă, pentru a te proiecta în una mai adîncă: de oricînd şi oriunde. Este vorba de acea amplă şi profundă incizie în obscuritatea fiinţei, în temeiurile de a trăi, pe care le interoghează marea artă.

Universul se ridică din particular, bineînţeles. Ca scriitor, eşti determinat, deopotrivă, de „particularul” devenirii istorice, conjuncturale, şi de „generalul” culturii, al civilizaţiei care depăşeşte mediul în care evoluezi.

Solidaritatea „dublă”, cum spui, nu este prea uşor de realizat, aici, la „mijloc de bun şi rău”. Conflictele decurg din dubla serie de solicitări la care ne referim. Efectele lor potenţează o mereu vie contradicţie.

Insistenţa cu care afirm asumarea prin depăşire pare suspectă?

Cînd se atinge punctul tragic al asumării propriei condiţii, în cazul nostru cea de evreu, regăsim dilema de fond a condiţiei umane înseşi. Adică, tragismul existenţei.

X. Ultima generaţie

Leon Volovici: De care scriitori evrei din România te simţi, sufleteşte, mai apropiat? Cu care dintre ei crezi că ai mai multe afinităţi şi înrudiri în plan literar? Dar dintre cei străini?

 Norman Manea: Se poate vorbi acum, în România, despre ultima generaţie de scriitori de origine evreiască. Prezenţa iudaică este într-un proces de stingere treptată. Modul în care noi încheiem şirul ar trebui judecat în funcţie de condiţiile speciale în care ne-am afirmat.

Într-un interviu dat acum cîţiva ani revistei Vatra evocam perioada dinaintea debutu­lui literar: „Prin '63-'64, cînd lucram la Ploieşti, am întîlnit într-o seară, printre cei cu care, în lipsă de altceva, încercam — cu foarte parţiale reuşite — să mă acomodez, privirea adînc-albastră a unui tînăr inteligent, orgolios. Era — în sfîrşit! — altceva... Citea, chiar scria! Ba, avea şi tot felul de amintiri din lumea literară, căci, deşi încă nu publicase, era fratele unui important critic, pe care îl admiram. (Aş simţi nevoia să deschid o paranteză şi n-ar fi decît prea puţin cuprinzătoare pentru afecţiunea ce o port nu doar unui extraordinar „gînditor” al scrisului — termenul de critic îmi pare insuficient — ci pur şi simplu unui scriitor şi unui om, mă refer la Lucian Raicu, printre puţinii pe care, în pofida scepticismului crescut odată cu vîrstele, l-am iubit pe măsură ce l-am cunoscut mai bine...)

Temperamente diferite, tînărul inginer şi tînărul jurist îşi descopereau, atunci, nu doar solidare lecturi şi apartenenţe, ci şi şansa unei comunicări, acel necesar schimb complementar de idei şi emoţii care fac prietenia.

Izolat cum am fost şi am rămas, prietenii mai vechi şi cei cîştigaţi între timp au însemnat acel „microclimat” terapeutic, de tensiune a ideilor trăite şi de credinţă în scris, care m-a ajutat să fiu şi să rămîn ceea ce, mult-puţin, sînt. Talentul nu ţi-l poate da nimeni, bineînţeles, dar prostia se ia, ca rîia.”

Acest pasaj, omis din textul publicat în revistă, ar putea fi un prim răspuns la întrebare.

Tînărul jurist este romancierul Virgil Duda; fratele său nu e altul decît Lucian Raicu, cum am menţionat. În acea perioadă, m-am împrietenit şi cu Jean Schechter (Andrei Savu, ca poet), de care am rămas, de asemeni, în toţi aceşti ani, aproape.

În august 1974, Florin Mugur mi-a propus să răspund, în scris, la 3 lungi întrebări, pentru o viitoare carte de interviuri. Cartea lui Florin Mugur a apărut ân 1979 sub titlul Profesiunea de scriitor. Interviul cu mine căpătase, între timp, forma unui dialog, cu vreo 18 întrebări şi 18 fracţionate „replici” ale mele, extrase din textul iniţial. Ca titlu, figura o frază pe care n-aş semna-o decît cu nuanţări multiplicate pînă la disociere: „şantierul mi-a plăcut pentru un anumit mod de simplitate şi solidaritate virilă”.

Poetul îmi dăduse, e drept, în ultimul moment, cînd nu se mai putea face nimic, şpalturile gata de tipar. Am văzut, uimit, noul montaj al interviului, multele sale noi întrebări şi noile sale replici, introduse la răspunsurile mele.

Una îmi reproşa că „vorbesc de parcă aş scrie”(?!) cînd eu nu „vorbeam” deloc, ci doar scrisesem, cum mi se ceruse; altele  introduceau consideraţii suplimentare asupra literaturii universale sau naţionale (acestea din urmă cu scopul de a „împăca” pe toată lumea, amestecînd taberele şi tendinţele). Fraza aleasă de poet ca titlu pentru a face, probabil, mai convenabil editurii interviul cu un scriitor prea puţin acceptat, n-aş fi crezut că există în textul meu. Trebuia căutată mult, într-adevăr, dar exista, trebuie să recunosc —, era scrisă chiar de mine!... Aşa am avut, din nou prilejul să descopăr, stupefiat, ravagiile atîtor ticuri verbale şi de gîndire încă dormitînd, nebănuite, în mine. Aş fi fost obligat să scriu un voluminos roman al experienţei şantierului pentru a demonstra convingător cît de convenţională şi, la o analiză mai severă, conformistă  era biata înşiruire de cuvinte date drumul, la întîmplare, în voia inducţiei falsificatoare a memoriei bruiate, atîţia ani, de sloganurile ziarelor, conferinţelor, seminariilor, emisiunilor, conspectelor, examenelor, mitingurilor care ne-au tot deviat şi amorţit luciditate. Din păcate, romanul nu l-am mai scris, dar ceva tot am învăţat din această experienţă...

M-am împrietenit cu Florin Mugur mai ales după 1974. Incidentul cu interviul mi-a apropiat, paradoxal, înţelegerea modului său dureros de a compromite, prin speriate retuşuri şi gafe, bunele intenţii. Zodia Vărsătorului... după ce s-a umplut găleata cu lapte, o bruscă mişcare de zăpăceală în faţa albului năucitor răstoarnă totul.

Rareori am contemplat, la vedere, atîta făţişă suferinţă pentru scris, atîta zbatere pentru „valorificarea” oportună a scrisului, atîta spaimă pentru eventualele urmări ale scrisului. Un avid cititor, un om cult şi acut, de mare talent.

Azi, Florin Mugur este şi va rămîne un poet important. Valoarea poeziei sale este mai mare decît ecoul ai actual. Un drag prieten. Participativ. Participativ şi, cît îi îngăduie spaimele, solidar.

Scriitori evrei de talent există, cum vezi, în România de azi. Dacă ne gîndim fie şi doar la cei menţionaţi. Raicu, Duda, Mugur sau la inconfundabilul talent al lui Radu Cosaşu. Ei ar sta cu cinste, cred, dacă ar fi cunoscuţi, printre contemporanii lor de oriunde.

Mai există o „linie” care merge de la Maria Banuş şi Nina Cassian pînă la Sonia Larian şi Adrina Bittel. Sau alta de la Crohmălniceanu, Iosifescu, Tertulian, S. Damian, Paul Cornea, pînă la... Leon Volovici. Sau şi mai tineri, ca Andrei Cornea, Andrei Corbea. Scriu cărţi foarte interesate B.Elvin şi Gh.Schwartz şi Ştefan Cazimir şi Al.Sever şi atîţia alţii.

Prieten n-aş spune că sînt cu toţi, pe unii nici nu-i cunosc. Identitatea de temperament nu prea există, nici între prieteni. Foarte diferiţi, diferiţi ca opţiuni şi preferinţe. Am trăit cam în acelaşi timp, ne manifestăm, totuşi, diferit, nu numai în literatură, dar şi în viaţă.

Vibrează şi ei, presupun, ca şi mine, la „reîntîlnirea” cu Bashevis Singer sau Malamud sau Canetti sau Bellow sau Bassani, atît de diferiţi  între ei şi faţă de oricare dintre noi. Dar sînt, cred, receptivi, ca şi mine, la Proust sau Kafka, Th. Mann, Musil, Joyce, la contemporani ca Borges, Patrick White, Vargas Llosa, Sabato.