Nr. 4 (485) aprilie 2006

Tabéry Géza

Între două epoci

La sfîrşitul secolului erau puţine case în partea străzii Principale, dintre Spital şi gară. Casa barocă cu grădina în faţă, exitentă şi astăzi în vecinătatea Spitalului judeţului Bihor, construită în 1804, era în proprietatea episcopiei. Lîngă ea, pînă la Cazarma Jandarmeriei, nişte copaci vechi, frumoşi, îngrădiţi cu gard verde, avînd pervazul din piatră, alcătuiau „grădina Göndöcs”. În mijlocul acestei grădini se ascundea romanţios un conac cu colonadă, în stil grecesc, casa colonelului antiaustriac Lukáts Géza. Aici era paradisul fetelor lui zdravene, care fiecare dimineaţă ieşeau negreşit la călărit. Ultima casă spre gară a fost clădirea masivă, mansardată a constructorului de orgă Országh Antal (ország înseamnă ţară n.t.), poreclită „Parlamentul” (casa ţării n.t.), după care dealul şi grădinile dădeau direct pe stradă. Vizavi de casa noastră a fost conacul familiei Gerliczy, de la ei spre oraş casa Markovits, folosită drept cazarmă, iar între parcul Schlauch şi strada Kőfaragó, pe malul unui pîrîu adînc, cîrciuma Farkas. Nici pomeneală de tramvai sau asfalt. Seară de seară se aprindeau lampadarele cu gaz, la o distanţă onorabilă unul de celălalt. (...)

Peste cîteva zile cumpăram antologia „Holnap”.

Această antologie poetică a fost sînul hrănitor pentru a mă înalţă spre noua noastră literatură. Din ugerul ei cu şapte ţîţe sursele Dutka şi Juhász m-au alimentat cel mai consistent. În poeziile lor am recunoscut senzaţiile şi culorile cele mai compatibile cu impresiile mele anterioare. Amîndoi au fost influenţaţi foarte tare de nişte opere de artă. Juhász Gyula a compus versuri despre tablouri de Watteau şi Rippl-Rónai, despre sculpturi de Meunier, despre pantofiorii de mătase ai lui Fanny Eisler, iar Dutka Ákos despre sonate de Beethoven, despre interioarele intime ale unor camere îmbătrînite, despre peisaje maghiare, despre muncitori. Ady, purtătorul de stindard al volumului, mi-a făcut impresia unui armăsar cu coama împodobită, zbătîndu-se desfrînat. La început nu m-am îndeletnicit cu poeziile sale, ci mai degrabă am încercat chinuri să mă afund în mesajul acestor versuri. N-am reuşit nicicum să mă-mprietenesc cu anticonvenţionalismul „în negru” al lui Babits, care mi se părea asemănător cu stilul lui Marinetti. Balázs Béla şi Miklós Jutka mă plictiseau de-a binelea, dar poezia nuvelistică a lui Emőd Tamás, supleţea viitorului cabaretist mă delectau.

Pe Emőd îl cunoşteam deja, dar cu ajutorul unui prieten, poet şi el, pe nume Branyiczky, precum şi datorită vieţii de cafenea aveam să fac cunoştinţă în curînd şi cu ceilalţi barzi care trăiau în Oradea, în primul rînd cu Dutka şi Juhász. Manierele lui Dutka, crizantema nelipsită de la butoniera sacoului său negru de catifea, pipa lui scurtă, sculptată-n lemn şi chipul asemănător cu al lui Daudet m-au influenţat foarte mult. Şi totuşi pe Juhász Gyula l-am simţit cel mai apropiat inimii mele. Era la fel de neîngrijit ca Villon şi de o timiditate nostimă. Cînd eram în ultimul an de liceu a ajuns la noi de la Sighetul Marmaţiei ca profesor suplinitor la liceul premonstratensis. Dar atunci era încă de neconceput să se-nchege o prietenie între profesor şi elev. ( ... )

Deşi, dacă-mi aduc bine aminte, pe vremurile acelea viaţa mea era plină de lumină şi muzică, de iubiri juvenile înflăcărate, de bucurie şi bună dispoziţie. Printre palate răsărite ca-n poveşti în oraşul care se dezvolta într-un ritm magic încă nu se simţea nici o adiere a crizei financiare ce urma să se producă peste doi ani. În cele patru cafenele strălucite ale pieţei Bémer cîntau lăutarii de seara devreme pînă-n zori, fără să mai amintim celelalte restaurante – aproape o sută la număr – mai mici sau mai mari, mai elegante sau mai murdare. Cafeneau Royal era cuibul de bază al edililor oraşului şi al ofiţerilor din batalionul Vilhelm, la Pannonia îşi pierdeau vremea mai ales cei cu interese comerciale, la Elit se arătau doamnele caritative ale cercurilor aristocraţiei financiare, la Emke se duceau actorii, ziariştii şi sub preşedinţia lui Várady Zsigmond, apărătorul neînfricat al secularizării, avocaţi şi sociologi dezbăteau problemele vieţii care astăzi mi se par absolut fără nici o importanţă.

Ady Endre

Oraşul Sîngelui

Această poveste este o mostră dintr-un roman ciudat, neterminat; folosind o expresie militară, beligerantă: este un fragment dintr-un studiu de recunoaştere. De fapt vrea doar să se refere la locul de destinaţie şi vrea să anunţe revistei „Nyugat” o povestire mai lungă. Spun dinainte că acest roman va fi ciudat şi nici nu va fi chiar roman (dacă-l scriu şi dacă se va publica), şi nu va fi foarte nou. În schimb va fi – dacă va fi – foarte maghiar, foarte curajos şi, în pofida sutelor de istorioare petrecute, nu acestea vor fi importante. Eroul principal al acestui roman va fi un oraş în devenire, un oraş maghiar important şi ciudat, dar eroi vor fi şi cei zece ani ai adolescenţei acestui oraş. (A.E.)

Atît de frumos este oraşul Ungrorad în luna mai, încât oamenii privesc parcă înnebuniţi spre Ardeal, în general spre Est, de unde şi Soarele are obiceiul să apară. Totul, mireasma teilor şi culorile castanilor parcă ar sosi aici, în acest oraş ciudat, foarte ciudat, de-a lungul văii Rîului Razelor. În acest oraş, care e de fapt oraşul Sîngelui, şi unde oameni şi neamuri s-au îmbrăţişat de-a binelea – de la regele Sf. Ladislau încoace.

Şi totuşi, Ungrorad e cel mai frumos în august, dacă-l priveşti noaptea, de pe vîrful dealului Tabără, cu asistenţa Lunii strălucite. În astfel de situaţii poţi înţelege cum de a fost acest oraş atît de rîvnit încât s-au certat pentru el Viena cu Stanbulul. Aici domneau demnitari turci, puternici ca nişte regi, cu oştirea de rigoare, Luna îşi mai aduce aminte de ei cînd se uită la pereţii vechi ai cetăţii.

La poalele dealului Tabără trece rîul cu apă albă prin oraş, unde evreii şi-au ridicat mai repede capul şi inima decît oriunde în Ungaria. Stăpînii turci au fost blînzi cu evreii adunaţi şi ascunşi pe lîngă cetate, ţineau la ei sau în orice caz îi tolerau cu plăcere.

De aceea seamănă acest oraş, Ungroradul, privit de sus, de pe dealul Tabără, în nopţile de august luminate de Lună, cu visul de vară al unui calif de odinioară. Cîte un cartier e foarte nou şi lustruit şi alb, dar şi părţile mai învechite strălucesc în Lună: oricum te-ai uita, e un oraş minunat. Străzile lui se scaldă în lumina lampadarilor moderne, falnice, sunt foarte frumoase aceste străzi cu faţa lor strălucită, întoarsă spre deal.

O bucăţică de America transpusă în Ungaria şi o bucată de Ungaria concepută la Izmir: cam aşa stăm cu acest oraş. Aerul miroase a sînge, fiindcă e oraşul Sîngelui. Aşa a fost de cînd este, dar acum îndeosebi: şi-a scos briceagul boierul maghiar şi a ripostat cu cuţitu-i evreul îmbogăţit şi din ce în ce mai viteaz. ( ... )

S-au construit biserici minunate în acest oraş, probabil pentru că oamenii au avut nevoie foarte des de Dumnezeu. Şi de pe dealul Tabără, în nopţile de august cu lună, toate bisericile par a fi temple turceşti. Au fost şi mulţi preoţi, preoţi de tot felul, dar în primul rînd catolici, deşi vremurile păgîne de demult, anii zbuciumaţi au condus oamenii de rînd spre credinţa căitoare a lui Calvin. Episcopi şi preoţi împopoţonaţi ai celor de rit grec şi roman au trăit aici şi trăiesc şi astăzi, cu nişte averi fabuloase în mîinile lor.

Tradiţia preoţilor – chiar şi evreii au mulţi preoţi – e să fie mai precauţi, ei sunt doar mijloacele, nişte mijloace modeste ale oraşului. Fără voia şi voinţa oricui oraşul îşi face singur viaţa, e ca un cazan imens în care se aruncă de toate, dar nu se fierbe în acelaşi timp. Focul de sub cazan e poate trecutul, poate grămada de contraste, poate femeia, dar ce e sigur e că acest foc arde de-a binelea.

Focul arde ca-n infern, e august, cad stelele şi arşiţa groaznică, bolnăvicioasă, nu-ncetează parcă nici noaptea. Se ivesc zorile, dar într-o cafenea chefuiesc nişte ofiţeri, lăstari de magnaţi şi conaşi de la ţară, care se ţin tare pe poziţie. Mascota, favoritul companiei, care îi adună pe toţi e un prinţ regal, ofiţer la husari, rudă cu împăratul. În această zi s-au strecurat în Ungrorad vreo două sute de evrei, refugiaţi din România şi din această cauză oraşul e nervos, se isterizează.

Proprietarul cafenelei era evreu, un om modest, deştept, tînăr şi harnic, care se bucura că în localul lui chefuiesc astfel de boieri de seamă. Dintr-odată prinţul îmbătat cu şampanie a găsit vreo hibă şi, urlînd, a chemat patronul, timp în care ţiganii cîntau fals şi zgomotos vreun marş vienez stupid şi gălăgios.

– Jidan împuţit – urla prinţul – numai pe ovrei îi poţi servi în halul ăsta nu şi pe domni, jidan împuţit.

– Maiestatea voastră e un împuţit – ripostă cu stimă supărată proprietarul. Consternarea companiei a fost atît de tembelă că putea s-o şteargă liniştit.

– Să facă nota chelnerul – se gîndea, şi a luat-o spre centru, unde străzile străluceau de lumină. Ungrorad saluta cu un zîmbet albăstrui zorile şi în această clipă oraşul ciudat răspîndea o bucurie ciudată. Nişte sărmani evrei români, fugari şi înfricoşaţi băteau ici-colo după acoperiş, iar azi noapte un cafenagiu evreu a îndrăznit să-l facă împuţit pe un prinţ regal.

Nagy Endre

Romanul unui oraş

Spre prînz am trecut pe la redacţie. Am traversat librăria, o încăpere lunguiaţă, care semăna mai degrabă cu un coridor şi în fundul căreia ardea lampa cu gaz şi ziua-n amiaza-mare. După librărie urma o uşă din sticlă cu inscripţia preţioasă: „Oficiul de editură”. În spatele uşii, în cuşca întunecată, stătea, lîngă biroul său, Laszky Ármin, proprietarul librăriei şi editorul ziarului Szabadság ( Libertatea n.t.), monitorul oficial al partidului liberal din judeţul Bihor. Lîngă celălalt birou, un slujitor resemnat scria nişte adrese, fără să facă zgomot. El era administraţia.

Puteam trece şi prin curte, de fapt intrarea în redacţie era chiar pe acolo, dar atunci Laszky Ármin poate nici nu m-ar fi observat. Iar eu ţineam mult să-şi dea seama ce coloborator harnic mi-s. Dar de această dată am dat greş cu hărnicia mea. De cum am intrat,  s-a repezit la mine.

– Ehe, ce bine că ai venit. Nici nu ştiam cum să dau mai repede de vreun colaborator!

– Reportaj?

– Nu-i reportaj, e vorba de altceva. Azi după-masă soseşte cu trenul de la Debreţin tînărul acela, ei, cum îl cheamă...Krúdy Gyula, pe care l-am angajat pe post de corector la ziar. Se cade să-l întîmpine cineva la tren. Dumneata pari a fi cel mai bun.

Am strîmbat din nas. Cum adică, eu, care am publicat deja şi epigrame şi schiţe umoristice, ba chiar şi glose cu titluri pompoase cu ocazia unor sărbători, fără să mai vorbind că mi-am făcut deja un fel de prestigiu în rîndul publicului care se tot plimbă la prînz prin oraş şi care mă recunoaşte stînd în faţa cafenelei Magyar Király, cu cravata mea în buline, legată lejer, şi cu freza ciufulită cum îi stă bine unui poet.

I-am zis verde-n faţă că nu sunt nici îngrijitor de bebeluşi, nici vreun fremdenführer; iar Oradea o fi ea o metropolă falnică, cunoscută-n toată lumea drept Parisul de pe Peţa, dar un tînăr n-are cum să rătăcească în acest oraş. Mai ales fiind ziarist-reporter. Ar fi frumos din partea lui să nu se descurce nici aici.

Laszky Ármin a-nceput să mă convingă emoţionat. Că nu e vorba doar de a-l conduce sau de a-l primi. Dar să mă gîndesc şi eu că acest Krúdy Gyula va primi un salariu de şaptezeci de coroane pe lună, deci e foarte important să afle unde poate mînca cel mai ieftin. Chirie i s-a găsit deja în piaţa Széchenyi, cu zece coroane pe lună; dar eu va trebui să-i arăt unde să mănînce, unde să-şi bea mai ieftin cafeaua şi unde să-şi cumpere o camaşă nouă, cu un preţ mai convenabil, dacă i se rupe cea veche. Prin urmare, pot să-mi dau şi singur seama că acest tînăr din Debreţin n-are cum să le descopere de capul lui pe toate astea. I-am răspuns cu o sfidare întunecată:

– Dar de ce chiar eu? De ce nu Bíró Lajos sau Ady Endre. De ce nu se duc ei? Va fi şi colegul lor, nu numai al meu.

N-am adus vorba despre ceilalţi membri ai redacţiei, dar cu Bíró şi cu Ady eram de-o seamă şi, fiind de acelaşi contigent, ne concuram cu o gelozie crasă. Aveam grijă ca nu cumva să rămînă unul în urma celorlalţi. Totuşi, Laszky Ármin mi-a explicat că Bíró Lajos  trăise deja un an la Paris, fumează trabuc, îi place să stea cu domnii cei mai distinşi ai oraşului; sărmanului Krúdy Gyula, de s-ar lua după el, nu i-ar ajunge leafa nici măcar o săptămînă. Iar Ady Endre este un petrecăreţ incorigibil, chiar şi cina o ia noaptea la Valterai sau la celelalte restaurante; de la el ar putea afla Krúdy Gyula unde găseşte cel mai bun vin, unde sunt cele mai drăguţe fete, dar nu unde se poate mînca mai ieftin. Eu în schimb stau la unchiul meu, eu nu m-am rupt cu totul de oamenii cumsecade, eu pot să-i arăt drumul cel bun, cum se poate duce o viaţă decentă cu cele şaptezeci de coroane în buzunar. Trebuia să recunosc că are dreptate.

Din trenul de la Debreţin cobora foarte puţină lume. Totuşi nu-mi dădeam seama care ar fi omul meu. Eu căutam un fluşturatic boem, în stare să se mute din Debreţin la Oradea, pentru un post de corector şi reporter adjunct, pentru doar şaptezeci de coroane lunar. În schimb, am zărit un tînăr înalt, care umbla gîrbovit ca aristocraţii, cu trei capete mai înalt decît mine. Purta un palton dintr-o stofă albă, flauşată, croit parcă din piele de miel. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. Avea pantofi galbeni, cu talpa din cauciuc roşu, ceea ce era o la fel de mare minune în vremea aceea. Talpă de cauciuc! Era de o eleganţă de nedescris. Şi în mînă ţinea o valiză de piele, cum nu poartă decît magnaţii. Nici nu-mi venea să-l întreb:

– Colega Krúdy?

A aprobat, mişcînd capul lui brunet, ţinut melancolic într-o parte. M-am prezentat, am dat mîna şi în timp ce ne-ndreptam spre ieşire era cît pe-aci să-i smulg valiza din mînă, ca nu cumva s-o care el. Mi s-a părut foarte impunător. Eu n-avusesem încă de a face cu un asemenea domn.(...)

Seara, pe la zece, în redacţie, mă întrebă Laszky:

– Ei, a venit tipul?

– Da, bine-nţeles. Va sosi imediat.

I-am relatat cu mare însufleţire ce conştiincios mi-am îndeplinit misiunea. Îi arătasem tînărului toate locurile deosebite ale oraşului, îl iniţiasem în toate şmecheriile vieţii. L-am dus şi la restaurantul Kis pipa. Acolo se poate mînca mai ieftin.

Timpul trecea, dar nici urmă de Krúdy. Laszky Ármin începuse să-şi facă griji. Îmi spunea aproape supărat:

– N-ar fi trebuit să-l laşi pe sărmanul băiat singur. Puteai să stai cu el barem în prima seară!

I-am răspuns enervat că eu am făcut tot ce am putut. Îi arătasem cu lux de amănunte şi drumul pînă la redacţie. Doar n-o fi oraşul nostru atît de mare încît un ziarist să dispară fără urme. Dar Laszky Ármin nu mă lăsa în pace. Mi-a cerut să dau o fugă pînă la Kis pipa. Dumnezeu ştie ce i s-a-ntîmplat săracului copil. Bombăneam în sinea mea, dar m-am dus. Cîrciumarul mi-a povestit că a trecut pe acolo un tînăr asemănător, dar n-a mîncat, a băut doar în picioare un pahar cu vin şi a plecat. Fuga-napoi la redacţie, poate a sosit între timp, mă gîndeam.

Dar nu sosise. Laszky Ármin era din ce în ce mai tăcut şi-mi arunca nişte priviri aşa de acuzatoare de parcă eu i-aş fi rupt gîtul. Am sunat la poliţie, dar nici acolo nu ştiau nimic despre el. Laszky Ármin m-a trimis atunci la Vulturul Negru şi la Magyar Király. Nici nu-l văzuseră. Nu mai ştiam ce să fac.

Zăceam mohorîţi în redacţie, Laszky Ármin îmi tot reproşa cum am putut lăsa singur un tînăr atît de neajutorat într-un oraş străin.

Trecuse de miezul nopţii cînd a sunat telefonul. Şeful de sală din cafeneaua Lloyd l-a chemat pe Laszky Ármin. Laszky Ármin a ridicat receptorul. Ne-a relatat apoi, cu faţa roşie, congestionată, ce i-a comunicat chelnerul. De aseară chefuieşte la ei un tînăr, aparent foarte distins, îl cheamă groful Krúdy Gyula. A făcut mare tărăboi, comandase şampanie franţuzească pentru toţi clienţii cafenelei. Nota de plată e de o sută douăzeci de coroane, dar în loc de bani i-a dat cartea lui de vizită, cu menţiunea că va plăti el, Laszky Ármin. Ei, acuma să meargă Laszky Ármin să-l ia pe tînăr, pentru că nu-i dau drumul pînă nu văd banii.

Laszky Ármin a aruncat atunci o privire în portofelul său durduliu şi a pornit spre cafeneau Lloyd, oftînd dureros. (... )

Societatea Szigligeti organiza lunar un cenaclu literar, eveniment la fel de festiv ca şi concertele de promenadă şi diversele întruniri la ceaiuri la care participa întreaga societate înaltă a oraşului. Pe scaunele sălii festive a Academiei de Ştinţe Juridice stăteau doamnele, craii se mulţumeau cu locurile în picioare, rezemaţi de perete, de unde au dezlănţuit duelul din priviri cu damele alese ale inimii lor. În jurul mesei alungite stăteau membrii organizaţiei, cu o sobrietate ce se cuvenea rangului lor şi atmosferei literare. La mijloc, în scaunul prezidenţial, se-nfoia Rádl Ödön, cu întreaga monumentalitate a fiinţei sale de preşedinte înnăscut. Programul tipărit nu promitea, în acest aprilie 1900, nimic deosebit faţă de celelalte cenacluri literare. După cuvîntul de deschidere al lui Rádl Ödön îşi va citi darea de seamă bătrînul doctor Bodor, secretarul general înflăcărat al organizaţiei, după care va urma moşierul Hajós Izsó, prezentîndu-şi ultima poezie, în care va invoca spiritul lui Horaţiu şi al lui Arany János, autorii lui preferaţi, despre care tot meditează stînd pe prispa castelului. Surpriza din final, partea de succes vor fi şi de astă dată schiţele umoristice ale lui Adorján Emil.

Dar din felul în care şi-a început discursul Rádl Ödön, din felul în care s-a ridicat de pe scaun, cu o mişcare bruscă, ţinîndu-se tare de marginea mesei, din înviorarea privirii a­dormite şi din modul în care îşi umplea plămînii cu aer, s-a văzut imediat că se pregăteşte de o emanaţie prezidenţială mult mai importantă decît discursurile de deschidere obişnuite. Dacă s-ar fi îndoit cineva de importanţa celor ce vor urma, s-ar fi răzgîndit văzînd cum îşi scoate fatala batistă de mătase din buzunarul de sus, ca să-i fie la-ndemînă în momentul oportun. S-a adresat celei mai tinere generaţii de scriitori de la înălţimile tribunei istoriei literaturii, aruncînd parcă trăznete din Olimp spre ei. (....) Şi-a mototolit batista, dînd impresia o clipă că vrea să şteargă lacrimile durerii, dar a aruncat-o dintr-odată pe masă de parcă ar fi ţinut jăratec în palmă. A început să tune cu supărare îndurerată că în urma celor mari, d-alde Ábrányi şi Bartók, păşesc doar nişte epigoni pitici.

Ady Endre stătea vizavi cu el. Cît a vorbit preşedintele, se holba vrînd-nevrînd spre faţa lui măslinie, spre ochii lui înflăcăraţi. Şi-a asumat de la început întreaga cuvîntare nimicitoare. Cîteodată viaţa mai face astfel de farse.

După cenaclu ne-am adunat noi trei: Ady Endre, Bíró Lajos şi cu mine. Ştiam foarte bine că această beşteleală ne-a fost adresată nouă, era deci afacerea noastră personală. Imediat am scris trei declaraţii care au apărut a două zi alături, în casetă, în Szabadság. Cine vrea poate să le citească şi acum. Fiecare în stilul său, dar de fapt am scris tustrei cam acelaşi lucru. Va să zică noi nu suntem nici epigoni pitici, nici epigoni uriaşi, noi  nu vrem nicidecum să ne tîrîm pe urmele înaintaşilor. Respectăm toate valorile adevărate din  operele lor, dar nu vrem să ne-nchidem în nici o temniţă a vreunei tradiţii obligatorii sau a vreunui curent agreat. (...) Locul nostru este în capitală, acolo unde se folosesc acum de moştenirea noastră legală nişte uzurpatori. Sprijinindu-ne reciproc, vrem să ne-ndreptăm spre capitala ţării. Ar fi bine să ajungem toţi trei împreună, dar dacă vreunul dintre noi va fi ajutat de soartă să ajungă mai devreme, acela va trebui să se considere cercetaşul care să pregăteşte drumul pentru ceilalţi doi.

Soarta norocoasă m-a ales chiar pe mine să fiu primul. E drept că a fost o întîmplare la care nici unul dintre noi nu s-ar fi gîndit. (...) Trenul de la Cluj sîsîia deja pe peron. Era timpul să mă arunc în compartiment. Ady Endre sta sub geam, nu prea mai aveam ce să ne spunem. Trenul a pornit pe sub podgoriile joase şi alerga pe lîngă ele de parcă ar fi fost o cursă. Ady mi-a strigat gîfîit prin fereastră:

– Nu cumva să mă uiţi aici! Vin şi eu!

Am fîlfîit îndelung pălăriile. Şi într-adevăr a venit şi el. Şi încă cum!

Juhász Gyula

Oraşul antologiei „Holnap”

Pe la mijlocul lunii februarie, într-o după amiază tîrzie, un tînăr cobora din tren pe peronul din Oradea. În mînă ţinea toate bunurile de moment – o umbrelă şi o geantă tocită –, în inimă păstra o amărăciune învechită şi nişte iluzii eterne. Tînărul a fost întîmpinat de un alt poet – fiind poet şi el, bine-nţeles. În acest oraş se deschidea în faţa tînărului posibilitatea unui post de profesor suplinitor, în rest totul era nesigur. Nu ştia unde va sta, unde va lua cina, n-a fost sigur de nimic în ale viitorului, ştia un singur lucru: nu venea degeaba, va face aici puţintică literatură, puţintică revoluţie, ceva nou şi mărinimos, după care va pleca spre o nouă gară...

Oare e nevoie să spun că acest tînăr am fost chiar eu şi să spun oare că nu peste mult s-a făcut antologia „Holnap” ( Mîine – n.t.) , fără bani, aşa numai, de una singură! Nu spun că eu am făcut-o, dar am fost printre moaşele ei.

Ţin la această antologie hărţuită, ironizată şi deja inexistentă astăzi, fiindcă această Mîine a fost tinereţea mea...

Şi ţin la Oradea, la oraşul antologiei „Holnap”, fiindcă e tinereţea mea.

Nu ştiu ce face acum, la ce se aşteaptă, ce proiecte are, ce vrea şi ce visează oraşul lui „Holnap”. Dar sunt sigur că ceva mai bun, mai frumos, ceva cu totul diferit de celelalte oraşe. Aş vrea să vină cît mai repede – poate a şi coborît deja din tren...un tînăr -, mai distins, mai puternic, mai deştept decît mine; şi vreau ca urmaşii şi discipolii noştri să continuie arta în oraşul antologiei noastre – pe ruinele dorinţelor noastre, dar s-o facă la fel de mărinimos şi serios ca noi. Fiindcă numai din acest joc frumos va ieşi mai bogat şi mai demn oraşul – Oradea, cetatea zilei de mîine.

Kosztolányi Dezső

Reportaj capricios despre oraşul-lumină, despre literatură şi despre anumite dispute ale secolului douăzeci

Oradea-Mare, martie 1917

„O, tu, Oradea, oraş-lumină” – cităm deseori cuvintele unui poet nobil local, drag nouă, cînd păşim pe străzile asfaltate şi aruncăm o privire prin ferestrele imense ale cafenelelor inundate de lumina binecuvîntată. Oradea nu este un oraş provincial. În primul rînd fiindcă-i place lumina. Pe omul oraşelor mari îl poţi identifica prin faptul că nu face economii nici cu lumina, nici cu săpunul. Chiar şi în vreme de pace existau oraşe maghiare care s-au privat în primul rînd de lumină. Deasupra mesei din sufrageria familiilor bogate pîlpîia cîte un bec roşietic, nenorocit. În acest oraş chiar şi acum e mai multă lumină. Oamenii mai bine n-ar mînca decît să stingă lumina.

Şi nicăieri nu vezi pantaloni roşi. Ritmul vieţii e alert, asemenea rîuleţului care, îmboldit de podul de fier, împarte oraşul în două. Distanţele sunt destul de mici, totuşi orădenii umblă la fel de repede ca şi cei din Budapesta sau Viena. Chiar şi tramvaiul fuge cu exces de zel dintr-o stradă într-alta. Şi în ziua de azi piaţa Bémer este Forum Romanum al oraşului. Româncele oferă la vînzare gîşte şi pui, dar aici se află şi piaţa ideilor culturale, literare, artistice şi ştiinţifice. Între două cafenele se duce lupta ideologiilor. Cîndva, înainte de război, Orăzii i se spunea Parisul de pe Criş. În orice caz are şi un cartier ca Montmartre-ul. La „bodegă” a chefuit cîndva tînăra literatură budapestană de azi. De oricare colţ al localului se leagă cîte o amintire livrescă. La această masă, pe aceste scări a stat într-o dimineaţă de demult tînărul Ady Endre. Un bărbat cu ochelari negri cîntă în mijlocul localului, cu vioara în mînă, dar parcă ar fi violoncel. Cîntă poezii de Ady, în stil semipopular-semidivertisment: „Deasupra oraşul s-adună-n nori sîngele fostei mele tinereţi...” Mai încolo Pisica albastră, cuibuşorul de nebunii al lui Juhász Gyula, Somlyó Zoltán, Emőd Tamás. De aici a pornit şi Biró Lajos şi Nagy Endre, colaborator neplătit, volonteur al unui ziar local. Orădenii vorbesc cu drag despre articolele sale de începător. Dutka Ákos trăieşte şi azi aici, poetul fin al acestui oraş şi al acestei epoci, dealtminteri conţopist la inspectoratul şcolar.

Vremurile revoluţionare ale antologiei Holnap au trecut de mult. Acum, în al treilea an al războiului mondial, fiorii unei febre noi trec prin acest oraş, care niciodată nu se astîmpără, tot timpul parcă ar fi un leagăn fierbinte, tot timpul vrea cîte ceva. Momentan ne face impresia evului mediu. Cam de o lună profesorul academiei de drept, Dr.Ágoston Péter, a publicat o carte voluminoasă, editată de societatea de ştiinţe sociale, sub titlul  Drumul evreilor. Atacă pe un ton vehement evreimea, ajungînd la concluzia finală că evreii maghiari trebuie să dispară ca entitate separată, deoarece nu au altă sarcină decît să-şi piardă specificul nedovedit în mod ştiinţific şi să se asimileze. Mulţi au considerat cartea drept un atac antisemit. În profesorul liber cugetător au regăsit un fel de urmaş întîrziat al lui Verhovay, Istóczy şi Ónody. În primele zile după apariţie, acest mic oraş mare de-a dreptul fierbea. Se formau grupuri pe stradă şi citeau cartea. În cafenele tonul disputelor a fost atît de ridicat încît nu s-a auzit nici muzica ţiganilor. În fiecare zi apăreau atacuri în ziarele locale. „Ceva de groază” strigau. Peste o săptămînă a apărut şi primul pamflet, cu copertă albastră: Ágoston cel rătăcit. După care: Dezvoltarea maghiară şi evreimea, de Székely János. În curînd s-a epuizat caieţelul ieftin, care combătea  pe bază marxistă lucrarea profesorului. Urma un alt pamflet, cu coperţică movulie: Viitorul evreimii maghiare sau Răspuns lui dr.Ágoston Péter, profesor de drept din Oradea, de Antal Sándor. (Primele două mii de exemplare, în ediţia autorului, preţul două coroane.) Acest pamflet, care este agăţat în vitrina fiecărei tutungerii, dezbate problema mai pe larg, dar pe un ton la fel de pasionat. Învelit în hîrtie roşie pe care se pot citi subtitluri, semne de întrebare şi exclamaţie, precum În ce constă greşeala lui Ágoston? etc, etc ( „Sfîntul Augustin” l-au poreclit adversarii.) În ziua cînd apare, autorul nu poate trece piaţa Bémer, lumea îl înconjoară, îl ovaţionează, necunoscuţi îi ridică osanale. De fapt agitaţia începe să se stingă. Doar că seara, la teatru, se joacă o operetă de autori locali. Actorii încep să facă referiri la cartea lui Ágoston Péter. „Eşti izraelit; Ai citit Ágoston? Asimilează-te!” În sală rîsete, aplauze, huiduieli. Doar evul mediu putea fi asemănător, sau epoca reformei, cînd organizau dispute predicatorii renumiţi, sau mai degrabă vremurile recatolicizării, cînd apăreau fel de fel de pamflete usturătoare şi se-ncăierau iezuiţii, calviniştii, luteranii, unitarienii.

Dr. Ágoston Péter poate fi văzut des pe stradă, cu fruntea sa înaltă, umerii bărbăteşti, cu ochii vioi şi strălucitori şi barba roşie tip Boulanger. Ascultă zîmbind acuzaţiile aduse. E drept, a luptat decenii întregi la extrema stîngă a radicalilor. Ba chiar aparţinea ultramontanilor. Purta cu plăcere şepcuţa frigiană a revoluţionarilor. Să ne aducem aminte cînd s-a produs ruptura între sociologii din Budapesta: progresiştii şi moderaţii, internaţionaliştii şi naţionaliştii s-au despărţit ca apa de foc. În sală a izbucnit uraganul. Dar vocea lui Ágoston Péter s-a dovedit mai tare ca uraganul, cînd, înroşit foc, enervat, a strigat spre moderaţii care vorbeau de naţionalismul lor: „oameni suntem”. S-a tot ridicat şi s-a aşezat, bătea în masă. Cu scrierile sale apărute mai toate în Világ a bătut la poarta vremurilor noi. Aristocraţii din vîrful ţării l-au apreciat şi l-au iubit. Care o fi cauza părerii sale actuale, nu ştim. Deocamdată cartea lui  este chiar un mister şi aşteptăm clarificarea ştiinţifică.

Unora le-a plăcut să vorbească despre Oradea ca despre un fel de dependinţă modes­tă a Budapestei. N-au dreptate. Acest oraş îşi are propria sa viaţă, e drept, ciudată. Tot timpul o frămîntă curiozitatea febrilă. Chiar şi acum se citeşte pe stradă şi în cafenele Corriere della Sera, La Stampa, Le Matin, L’Illustration, Illustrated Lond News, Times. Numărul locuitorilor s-a dublat în timpul războiului. În vreme de pace oraşul număra 60 000 de suflete, azi are 110 000, refugiaţii din Ardeal, care s-au adăpostit în capitala Bihorului, n-au mai putut merge mai departe, aici au rămas. Mica nobilime, care a stat retrasă în vechiul cuib de vulturi, a fost nevoită să se amestece în viata clocotită a oraşului. Oare disputa amintită încotro o să se-ndrepte mîine sau poimîine? Nu ştim. Fiindcă Oradea se schimbă din oră în oră. Societatea Szigligeti, această asociaţie a literaturii conservatoare a primit între rîndurile sale scriitorii literaturii noi. Fiecare orădean seamănă puţin cu eroul dramaturgului local, Szigligeti Ede, cu Liliomfi, care îşi schimbă cu uşurinţă hainele, peruca sau masca. Aici totul fierbe, clocoteşte, trăieşte şi această trăire a vieţii este simpatică.

Mă trezesc brusc la realitate cînd pe stradă apar soldaţii cu baionete, cu puşti, soldaţii cehi, în uniforma lor cu revere galbene.

József Jolán

Aşa un succes n-a mai fost

nici aici, în Oradea...

Sunt prima oară în Oradea. Şi prima oară simt la fiecare om acea ardoare a unei sete sufleteşti , ceea ce în alte oraşe e caracteristic doar tinerilor. Nicăieri nu este iubită poezia atîta evlavie ca aici şi nicăieri nu se uită la poeţii noştri ca la nişte ferestre deschise spre viitor. Îmi sunt încă necunoscute străzile întortocheate ale oraşului, dar recunosc deja bătăile inimii efervescenţei orădenilor. Mi se pare că tot oraşul se pregăteşte pentru audierea poeziilor scrise de cinci poeţi, de cinci nemuritori.

Mă-ntîlnesc cu oameni disperaţi care n-au mai găsit bilete la spectacol. Alţii plătesc cu drag suprapreţ speculanţilor doar să poată asculta versurile lui Ady, Babits, Juhász Gyula, Kosztolányi, József Attila.

Pe ploaia torenţială oamenii se-ndreaptă în rîndduri compacte spre palatul cultural al reformaţilor. În sala de spectacole nu sunt decît patrusutecincizeci de locuri, dar mai mult de două mii de oameni mişună la intrare, pe scări, majoritatea pe strada umedă. Spectacolul anunţat la opt şi jumătate nu putea fi început decît la nouă şi jumătate, atît a ţinut asediul perseverent şi fără speranţă contra caseriei, contra organizatorilor, contra poliţistului de la intrare şi contra plasatorilor. Pe la nouă şi jummătate aproape două mii de oameni fac cale întoarsă dezamăgiţi. După nouă şi jumătate, cînd în sală se aude deja cuvîntul de deschidere al lui Dutka Ákos, se goleşte strada, doar două tinere mai zăbovesc în noroiul dinafară. Se tot roagă de poliţist să fie lăsate înăuntru, vor sta oriunde, se vor adăposti nevăzute. Nici nu vor să vadă nimic, doar să audă, să audă. Se tot roagă de omul de ordine, pînă ce acesta le lasă să intre. Atunci urcă în fugă scările şi se strecoară fără zgomot, ca nişte şoricei, în sala ticsită.

Făcînd parte şi eu din program, stau pe scenă, deci nu văd publicul decît pe lîngă cortină, la marginea scenei. E o linişte atît de desăvîrşită în sală, încît parcă se aud bătăile inimilor. Ochii strălucesc, pe feţele oamenilor e o aşteptare evlavioasă. În primul rînd stă prefectul, Hlatky Endre. E prezent şi primarul, dr. Soós István. Printre spectatori sunt ofiţeri, oameni în vîrstă, venerabili, femei, fete, elevi şi copii. Pe un scaun, un băieţel, cu ochii larg deschişi, strălucitori. El este cel care a fost adus în braţe şi se va întoarce acasă la fel, are picioruşele paralizate. Sufleţelul lui zboară acum fericit.

După recitalul frumos şi grav al lui Kovács Imre, ropote de aplauze. Cu entuziasm necontenit este ovaţionat Brassai Viktor, pe care nu demult l-am ascultat şi la Budapesta şi care este un oaspete totdeauna binevenit la Oradea. Nagykovácsy Ilona este prima dată în faţa publicului.

Nici nu ştiu pe cine să laud, pentru cine să am cuvinte mai înflăcărate, pentru recitatori sau pentru public. Se potriveau de minune, au slujit cu toţii poezia, şi de aceea au făcut treabă bună. Cei care au fost prezenţi în seara aceea n-au venit să înveţe ceva minunat, ci pentru a fi înflăcăraţi de vorbele poeţilor spre tot ce e mai bun şi mai frumos. Şi că totul s-a-ntîmplat aşa cum am scris e dovedit de entuziasmul necontenit  generat de poezii; o dovedesc lacrimile din colţul ochilor...

 Selecţie şi traducere

din limba maghiară de

Molnár Judit şi Traian Ştef