BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

EDITORIAL

de

Traian ȘTEF

Oradea cu scriitori maghiari și români

Scriitorii maghiari au iubit Oradea Mare ca pe o amantă frumoasă, rîvnind, în același timp, la mîna Capitalei. Glasul lor se putea auzi de aici pînă la Budapesta, dar acolo era adevărata viață literară, adevărata boemă, adevăratul loc al consacrării.

Publicăm în acest număr cîteva mărturii ale unor scriitori și jurnaliști maghiari despre orașul nostru, o culegere fragmentară, în proză, în proza noastră cea de toate zilele în care se amestecă mărturia, mărturisirea, povestirea, epica și jurnalistica, fragmente din construcții mai mari sau bucăți din presa vremurilor. De aceea i-am și dat secvenței  numele de Istorii orădene. Despre Oradea s-au scris istorii și în limba română și în limba maghiară. Dar nu despre acele istorii este vorba aici. Am ales acest termen pentru plurisemantismul lui: istorii  – pentru că se povestesc întîmplări care au avut loc în diverse momente ale istoriei orădene, dar și istorii în sensul de istorisire a unui fapt trăit. 

Textele alese nu au nimic convențional. Nu sînt nici ocazionale, nici fragmente epopeice. Ele evocă pur și simplu momente trăite la Oradea, întîmplări într-o notă serioasă, dar și întîmplări care țin de boema și farsele scriitoricești.

Portretul Orașului se poate citi mai degrabă în fundal. Unul cosmopolit, amestec de maghiari, evrei și români, fără o comunicare deosebită între ei, fără prea multe trimiteri spre români, proiecție a idealismului tinerilor maghiari care căutau aici o Capitală alternativă, loc al civilizației care nu face economie la săpun și electricitate, dar și spațiu de trecere, de lansare, de încercare pentru valurile budapestane ale Dunării, sau chiar mai puțin, într-o privire ironică, oximoronică (Parisul de pe Peța), un spațiu burghez, monden, provincial, cu fanfare de promenadă, întîlniri literare vetuste și demagogice sau cu primiri triumfale pentru personalitățile renumite, implicîndu-se oficialitățile în ceremonii, făcînd risipă de șampanie din cea mai bună, dar trăgîndu-se mai la o parte cînd era vorba să cumpere un tablou.

Să nu se aștepte cititorii români la o Oradea Mare românească. Scriitorii maghiari, Ady Endre însuși, ar fi dorit să găsească aici sîmburele sau sîngele pur al maghiarismului, neafectate de politicianism și clericalism, un liberalism ideal, presupunînd în primul rînd ideea de libertate, fără vreun discernămînt etnic sau confesional. N-a fost să fie, însă, tocmai așa. Secvența de față ne dezvăluie o lume care trăiește normal, fiecare în propriile date sau în ritmurile istoriei.

Scriitori maghiari din Ungaria nu mai vin astăzi pe la Oradea. În primul rînd pentru că Oradea nu mai e în Ungaria, în al doilea rînd pentru că scriitorii maghiari orădeni preferă să treacă ei granița, deși n-aș putea exemplifica foarte bogat, iar în al treilea rînd, pentru că viața literară maghiară de la Oradea nu e deloc spumantă. Boemii foarte talentați s-au consumat sau au murit, oamenii serioși s-au sufocat între șpalturile ziarelor, iar dintre tineri nu vin mari declarații de dragoste pentru literatură. Nici n-au avut, mai ales după 1990, un spațiu instituționalizat unde să se afirme. Nici cei „bătrîni” n-au avut un loc unde să-i adune. Cele cîteva încercări de a înființa reviste literare au eșuat și doar din acest an „Varad” – o revistă bine construită și arătoasă, are același finanțator cu „Familia”, Consiliul Județean.

În ce privește „apropierea” noastră, adică a scriitorilor români și maghiari, convenția aceasta nu există. Există doar relațiile personale. Îm place foarte mult să dau mîna cu Gittai, are o palmă grozavă cu care nu cred să fi lovit pe cineva, regret moartea brutală a lui Imi Fabian cu care aveam ceva proiecte și care mi-a tradus multe poeme și mi-a editat cartea de proză în limba maghiară, pe fratele său, Sandor, îl văd foarte rar, aș sta mai mult la o pipă cu secuiul Denes Loați (îi transcriu și eu numele cum o face Daniel Vighi în proza sa central-europeană), nu mai știu ce scrie Szücs Loați, pe Kinde Annamaria o aștept pentru niște traduceri și pe amîndoi cu dosarele pentru Uniunea Scriitorilor, Gabi Varga, prozatorul lor foarte bun, stă mai mult la București, în funcții, și s-a apucat să scrie în limba română. Dar unde le sînt istoricii, criticii? Cu siguranță, viața literară maghiară va cîștiga în efervescență odată cu noile universități înființate la Oradea. Depinde, însă, și asta, de mentalitatea tot mai pragmatică a tinerei generații și de mentori.

Dacă mă întreabă cineva de ce-mi fac eu atîtea probleme pentru unguri, răspunsul e foarte simplu: mă simt bine la o masă cu ei și parcă mi-ar părea rău să lase locul gol.