Nr. 4 (485) aprilie 2006

Proza ca exces necesar.

Nostalgiile memorialisticii

Dan C. Mihăilescu

Literatura românã în postceauşism II. Proza. Prezentul ca dezumanizare, Editura Polirom, Colecţia „Collegium“, Iaşi, 2006

Când vine vorba de proză, pe „scriitorincul” nostru îl cam irită câteva lucruri: lipsa de material existenţialist revelator din romanul postdecembrist, deriziunea creaţiei prozatorilor şaizecişti după 1989 şi inexistenţa informaţiilor despre autori, supărătoare atunci când încerci să scrii despre cărţi de debut. Da-i trece repede. Atât cât a apucat să comenteze, fără tragere de inimă, vom vedea, din apariţiile noastre prozastice, a adunat în al doilea volum al Literaturii române în postceauşism. Dan C. Mihăilescu mărturiseşte sincer în capitolul introductiv depărtarea de proză în favoarea poeziei şi a memorialisticii. Explicaţiile sunt dintre cele mai amăgitoare.

Mâhnit din cauza sentimentului prelungit de neîmplinire emanat de proza noastră, cârcotaşul-care-aduce-cartea se pune pe explicaţii: „Critic de poezie fiind, impresionist incurabil şi cu fobia teoriei literare, socotelile mele cu proza s-au rezumat întotdeauna la psihologia personajelor, şi nu la fabulaţie. La sociologie, nu la naratologie. La reflexivitatea scri­iturii, şi nu la tehnici de compoziţie polifonică. La atmosferă şi la mistica naturii şi prea puţin la ‹‹frescă ››. La densitatea lirismului şi mai puţin la suspans, labirintică textualizantă şi, în genere, la tot ce face deliciul amatorilor de Genette, Derrida, James Joyce& Co”. Fascinat pe de-o parte de Márquez, Sábato, Cortázar, Süskind, Gogol, Bulgakov, Yourcenar, Murakami, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade plictisit, pe de alta, de proza lui Mishima, Beckett, Cehov, Turgheniev, Goncearov, Faulkner, Dos Passos, Hemingway, Steinbeck, Proust, Flaubert, Anton Holban, Ivasiuc. Adoră pe Junger, în timp ce Thomas Mann îl „lasă rece”. Din tinereţe nu a mai avut momente revelatorii legate de proză, excepţie făcând Jünger, Yourcenar şi Sábato. „Restul mi le-a adus poezia, filozofia (...), iar acum, spre bătrâneţe, revenirea la Filocallia, Pateric, isihasm ori sufism”, se confesează autoironic. Ne spune toate astea ca să ştim „cu cine staţi de vorbă (...). Ca să-i relaxez pe scriitorii prezenţi în sumar în faţa nepriceperilor mele analitice. Şi ca să-i detensionez (dezamorsez?) pe prozatorii absenţi: nu au pierdut nimic prin absentare. După 1989 n-am mai putu citi poezie şi n-am mai scris ani buni, nimic în domeniu (...). În rest, memorialistică, eseistică, proză, adică triunghiul care a dominat peisajul literar”. Există în aceste explicaţii un fel de a fugi de responsabilitate, mascat de stilul jucăuş, care te fură prin artisticul cu care ne-a obişnuit deja: „Sunt conştient că toată această evoluţie este foarte palid redată (cel mult indirect) în cele ce urmează”. E o afirmaţie cât se poate de adevărată. Probabil în această sinteză proiectată în cinci volume, cel despre proză va fi „călcâiul” fragil pentru Dan C. Mihăilescu. Din păcate nu anunţă vreo revenire la proză, nici o rediscutare a situaţiei romanului postdecembrist. Scriind mult sub presiunea momentului şi al redacţiilor, cu depărtarea de roman tot mai evidentă, odată cu acest volum se simte „achitat de obligaţia cronicarului care-şi respectă meseria de a recenza constant şi simpatetic un gen care, în fapt, i se pare inadecvat fiinţei, pregătirilor şi aşteptărilor sale”. E limpede: Dan C. Mihăilescu nu e un adept al revizuirilor, deşi s-ar putea spune că vocaţia lovinescianismului nu-i e străină.

Dincolo de discuţiile pe care le-ar dicta cele trei compartimentări propuse  în carte (I. Semne din alte vremi. Parabole, fabulos, calofilie, II. Realismul apocaliptic şi deriziunea. Umorul bonom sau monstruos. Viziunea crudă. Cinismul, III. Ego-grafia ca provocare. Triumf narcisiac sau nevroză? Autoscopia exuberantă şi melancolia neputinţei ficţionale. Romanul de gaşcă&sictir ), corecte, de altfel, ceea ce surprinde e „lista” de scriitori analizaţi. De departe cel mai avantajat e şi cel mai productiv dintre scriitorii noştri actuali, Dan Stanca. Nu totdeauna susţinut, ignorat aproape de cronicarii de profesie, autorul Apocalipsului amânat e reabilitat de Dan C. Mihăilescu, deşi s-ar zice, citind cronicile consecutive, că avem o saga romancier-critic. De la cronica vivace la Aripile Arhanghelului Mihail, unde comentatorul, ardent peste poate, abia aşteaptă romanele următoare - unele deja predate editurilor, la finalul resemnat la Pasărea orbilor, D.C.M. are mare răbdare cu Stanca. Estomparea se produce în celelalte analize la romanele apărute în valuri ale aceluiaşi, până ajunge să exclame: „L-am citit şi era să cad la fandacsie: totul mi s-a părut déjà vu (lu)!” scrie la cronica succintă şi plictisită despre Ultimul om. Astfel că celelalte romane aproape le expediază, deznădăjduit, pentru a găsi un moment de sinceritate, ca şi cum şi-ar trage sufletul: „Poate că dacă Dan Stanca ar accepta să-şi amendeze ritmul editorial de-o carte pe an, luându-şi un răgaz serios pentru închegarea unei texturi epice de realism fabulos pe măsura temelor sale, opera lui ar căpăta acea forţă de impact copleşitoare pe care tipul său de reflecţie narativă, evident, îl merită”. Nu trece mult că apare Drumul spre piatră. Ce spune cronicarul? „Când colo, hop, Dan Stanca ne turteşte mintea cu încă o fantasmagorie de aproape 300 de pagini...”. Iată şi riscul unei culegeri de articole dispuse cronologic: criticul şi prozatorul ajung să semene cu două personaje, relaţia lor se ficţionalizează, creând, cum e cazul aici, un soi de comic involuntar, în care criticul pare părintele răbdător, iar prozatorul — copilul care face năzbâtie după năzbâtie. Ruptura e inevitabilă (ca să nu spun bătaia moralizatoare). 

Întreg volumul se scaldă în aceleaşi fraze delicioase purtând marca D.C.M. cu care ne-a încântat şi în tomul despre Memorialistică. Diferenţa stă în arderea mică a stilului exuberant de aici, semn că autorul se mişcă greoi, oarecum forţat, într-un teritoriu care nu-l mulţumeşte şi faţă de care se simte înstrăinat. Că nu rezistă şugubăţul nostru scriitorinc relaţionărilor cu non-ficţiunea e un fapt ştiut. Ispita memorialisticii e prea mare.Vom sesiza, de aceea, dispuse ca nişte supape de supravieţuire, numeroase trimiteri către generaţia ’27 şi spre jurnale. Astfel, apar obositoare uneori comparaţiile insistente cu proza lui Eliade, imaginarul matein şi angoasele cioraniene în comentariile asupra prozei contemporane. La fel, Parfumul lui Süskind, prin reluările sistematice, ne încredinţează că l-a impresionat profund. De exemplu, Mihail Villara şi romanul său Frunzele nu mai sunt aceleaşi îi oferă circumstanţele pentru a recurge la generaţia ’27. Prin urmare romanul lui Villara e captivant prin „aliajul dandysmului de tip matein cu proza neliniştii, existenţialismul specific Generaţiei ’27”; mai mult, în carte există un amestec „eliadesc” care încântă cronicarul. Sedus de Ferestrele zidite ale lui Vona, D.C.M. identifică matein în scriere „un roman cu blazon”. Între o „singurătate gâlgâind de năluci a Personajului” şi în „absenţa demonicului” rezidă farmecul matein al romanului lui Vona, observă el încă o dată. Cronica e, în parte, şi un pretext pentru reactualizări mateine. De altfel, concluzia reia o întreagă frază mateină. Comentând Lupul şi catedrala face referiri de substanţă la Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, iar în romanul lui Villara întrevede o „deghizare a jurnalului de studenţie” etc.

Remarcabile rămân în acest volum portretele şi analizele spectaculare. Iată câteva mostre savuroase, garnisite cu umor, ironie şi francheţe plastică: Lupul şi catedrala „este feeria unei recluziuni dialogale cu final sacrificial (...) şi mesaj extenuat prin supralicitare”; Patmile Sfântului Tommaso a lui Alex Mihai Stoenescu e „o carte de brainstorming” şi „un debut literar strălucitor ca performanţă stilistică, dar cu o structură de rezistenţă putredă, lugubră şi descentrată, de cinism fabulatoriu diversionist. O viziune de carnasier lenevind luxuriant şi cu ochi plin de cruzime ironică printre miasmele Istoriei subterane” sau „nu mi l-aş dori în ruptul capului pe A.M.S. ca anchetator (e o simplă ipoteză). Prefer tipul boxer, trudind în cultul vânătăii şi-al sacului de nisip, şi nicidecum lentoarea savantă a lamei care-ţi taie cu tandreţe curioasă şi o pleoapă, admirând morbid în tăcere meandrele sângelui pe obraz. Or, exact asta face scrisul lui A.M.S.”. Concluzia: „Este debutul confuz (voit?) – şi la limită: pernicios – al unui autor – aici e necazul: de indiscutabil talent!”, „A-i cere criticului literar să analizeze Quo vadis, Domine? Exclusiv din unghi literar e o perversiune”, cartea  „e eşecul lamentabil, ratarea cumplită a unui subiect extraordinar de generos”, „Stelian Tănase e un amestec enervant (dar şi înduioşător) de cultură şi carierism, de epicureism aristocratic şi activism debusolant, de americanism mercantil şi tacla levantină, de principii sever liberaliste şi utopii social-democrate. E dictatorial şi falimentar, năvalnic, proteic şi poltron la o adică. Nu-i cinic, e sentimental”,  în Pupa russa descoperă o „armonie devastatoare”; „Agopian este o lume cu sunet absolut aparte, astfel încât nu cantitatea sau numărul volumelor contează în cazul său, ci viziunea”, despre Groşan: „Vânos, caustic, arhiparodic din descendenţă postmodernă, echinoxist ludic pe linia Vartic, epicureu cu nostalgii de suflet rus”; „Daniel Bănulescu se vrea un dur, un macho fioros, dar cu naturelul simţitor. Coleric orgolios, clocotind de vitalitate şi afişând o virilitate pentru care boema (mai mult sau mai puţin alcoolică) e câmp heraldic şi aprigă nevoie de solidaritate”; „Radu Aldulescu este cel mai puternic scriitor debutant după 1989 în proza românească”, „este cel mai coios prozator de la noi după 1989”; „...atunci când e vorba, la români, de isteria securistică şi de mania conspiraţiei ma­sonic-universale, Ivanciuc are o coastă de drac în plus”; „Cătălin Mihuleac este un hâtru blând şi autoironic, ispitit de satira urzicantă, răzbunătoare, dar prea încărcat de hedonism sau melancolii şi prea dedat la narcisiace ghiduşii stilistice pentru a da frâu liber acizilor”; „Om de poantă fină, politicos, dar maliţios, cu un ce macqueur în zâmbet, gestică şi atitudini, Zarojanu este pufos la fire, dar iute, şfichiuitor la o adică”; „Închipuiţi-vă un motor de avion supersonic ataşat de o bicicletă şi veţi înţelege ce mare deserviciu îi face Mircea Cărtărescu lui Cezar Paul-Bădescu supralicitând fabulos un mic exerciţiu stilistic şi afectiv, de recuperat o adolescenţă cât se poate de banală şi standardizată”, „Cum bine ştim, unitatea de măsură a Prozatorului e testiculul” etc. Enumerarea, desigur, poate continua, deşi volumul nu e chiar doldora de afirmaţii parfumate când provocator, când discret, cum ne obişnuisem în volumul dedicat memorialisticii. Nu lipsesc concluziile ademenitoare. Un exemplu: „Şi aşa deci cu lupul. Fie că a coborât  prea devreme în istorie, fie c-o fi venit prea târziu, a fost împuşcat, concluzia concluziilor fiind, vorba paracliserului ieşind din catedrală: ‹‹Trebuie să anunţăm miliţia››”.

Există multe contextualizări, reluate în câteva rânduri, la începutul unor cronici. D.C.M. are acea insistenţă fină a criticului care-ţi impune cu stil o ierarhie. Niciodată supărător, doar în câteva rânduri expeditiv (vezi cronicile despre Nedelciu şi Stelian Ţurlea) ştie să zvâcnească imediat expansiv - cum îl citim în cronica despre Horia Pătraşcu. Alteori pare lipsit de idei. Scriind despre Legăturile bolnăvicioase ale Ceciliei Ştefănescu, D.C.M. face o cronică aparte, una croită din alte cronici; pare dezarmat de-a dreptul şi lipsit de imaginaţie că tot ce-ar fi vrut să spună s-a zis deja. De necrezut, la o asemenea imaginaţie. Plictiseala? Rutina?

D.C.M. e un nostalgic după desantul optzecist, devenit deja reper personal şi pentru prefacerile prozastice de după Revoluţie. Speră ca debutanţii postdecembrişti să fie primiţi cu braţele deschise, când colo receptarea a fost mai degrabă precaută, astfel, „chiar cei preocupaţi de impunerea noilor nume o fac punând mereu un bemol la cheie”, spune resemnat undeva. Ar vrea să creadă că există un desant ’98, ori câte unul în orice an cu apariţii plăcute şi promiţătoare. 

În Literatura română în postceauşism II. Proza. Prezentul ca dezumanizare, Dan C. Mihăilescu face o radiografie a evenimentului prozastic de după 1989 mizând, pentru prima dată într-o sinteză importantă, pe literatura generaţiei tinere. În nicio altă sinteză procentul tinerilor nu e copleşitor, cum e aici, nici lipsa scriitorilor şaizecişti nu e mai evidentă. Comentând proză, critica lui D.C.M. e una impresionist-simpatetică, proteic-dezinhibată, gata să muşte din carnea textului nu înainte de-a pregăti festinul cum se cade: citând larg - dând, altfel spus, şansa autorului şi textului (uneori ultima şansă) şi luând în seamă părerile colegilor de breaslă. E printre puţinii critici cu autoritate care-şi citează confraţii tineri, cu încredere şi consideraţie. Volumul despre proză al lui D.C.M. - deşi incomplet şi fără speranţă de reconstruire – oferă o bună ocazie de introducere în proza postdecembristă. Sunt de luat în seamă contextualizările şi ierarhiile propuse aici, imposibil de ignorat într-o viitoare sinteză dedicată prozei contemporane.