Nr. 4 (485) aprilie 2006

Inutilităţile delicate şi bunul simţ

Ion Davideanu

De ce iubim piatra, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2005

Nouă poeme inedite cuprinde noua carte de versuri a lui Ion Davideanu. Restul, peste 80, sunt readuse în atenţia cititorului din cărţi anterioare, dar numai din cele apărute din 2000 până azi: Ruginile de pe jos (2000), Singura mea lunetă (2003).  Şi cele nouă noi şi celelalte, restul, sunt însă tot literatură. Ion Davideanu la cei îndată 70 de ani este un poet cu spirit liric viu, nervul ludic, cheful ambiguităţii şi al balansului „de-a râsu-plânsu” (aşa se subnumeşte şi scurta, vesel-trista Precuvântare a autorului) asigurând unei eventuale relecturi delicii reale. „Poezia – zice autoriul în amintita Precuvântare – fiind precum argintul viu, umblă şi înainte şi îndărăt... Şi la stânga, şi la dreapta...” La Ion Davideanu mersul poeziei, oricât de imprevizibil, va da, într-un fel sau altul, de persoana poetului şi acestei întâlniri nu-i va lipsi niciodată o atmosferă de jucăuş ritual, de mică bucurie, suportabilă, poetul nerăbdând o gravitate morocănoasă. El preferă ipostazele umane „nesolemne”, ale firescului cotidian, lucrurile grave ştiind a le învălui în aparenţe umile: „Pe podul de fier, atunci,/ agasat de cerşetorul fals,/ cu fine metafore,/ cu bucăţi de covrig,/ am scris nişte versuri în aer/ împreună cu pescăruşii,/ dar cine să le citească,// nerăbdare, frig, nepăsare...” (Împreună cu pescăruşii).

Înţelepciunea vârstei nu-l acreşte pe Ion Davideanu, ironia şi mai des autoironia îi afânează gândirea lirică, dintr-o situaţie clar dramatică scoate, nu fără plăcerea paradoxului, o promisiune de bunăstare emoţională, din coaja uscată a unui mit înţelesul înnoit al altei creşteri, dintr-o nostalgie o vorbă de duh, dintr-o întristare un prilej de „surâsuri peste jale”.

Poemele sunt scurte, nişte poezioare, dar rareori nu conţin în ghiocul lor un miez rotund, plăcut la gust, aromind a seve proaspete. Farmacistul care, profesional, a fost Ion Davideanu şi-a translat ştiinţa măsurii şi combinării în aceste „pilule” poetice pe care, dacă bine voieşti a le lua, bine te vei simţi. Iată De ce iubim piatra : „Adierile se retrag când nu gândeşti,// mergem în holde de suflet/ şi arăm şi grăpăm cu scule nemţeşti,// de ce ni se spune şi credem,/ spusă apăsată,/ ora aceasta nu va osteni,/ căci nu va mai fi/ niciodată,// de ce ne cred cretini, nene,/ de ce zilelor li se zic/ poşirci, hamacuri oligofrene,/ de ce eşti tu dusă, duioasă/ şi treci, stafideşti ca adierea retrasă,/ de ce iubim piatra şi nu facem casă,// adierile, deci, se retrag,/ lipseşte o uşă, o cleampă, un prag...”

*^**

Marin Chelu

Zidiri (Din neliniştile juneţii). Versuri – selecţie 1969-1977, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2006

 „Neliniştile juneţii” la care se referă versurile lui Marin Chelu şi-au găsit exprimarea poetică la timpul potrivit, dar abia acum, la vremea neliniştilor târzii şi a melancoliilor regresive autorul orădean a găsit de cuviinţă să le adune între coperţile unei cărţi intitulate, previzibil, Zidiri. Sunt 55 de poezii selectate de autor din cele publicate prin periodice între anii 1969-1977. E un gest de relevanţă intimă şi un fel de autocadou  la împlinirea vârstei cu aceeaşi cifră octanică cu a poemelor selectate. Asta, după ce Marin Chelu s-a exersat în ultimii ani ca istoric literar, îngrijind şi prefaţând şase cărţi ale unor „familişti” trecuţi în lumea umbrelor (Alexandru Andriţoiu, Radu Enescu, Vasile Spoială).

Primul poem din volum e cel al debutului în „Familia” din ianuarie 1969, Aripi crescute invers. El vorbeşte limpede despre „o nelinişte crescândă”  provocând „răscoliri de noapte” şi zguduiri ale cuvintelor, construcţii ale sensului, fragile şi pure, edificând o „libertate dificilă” (sintagma fusese lansată mult înainte de francezul René Char) a conştiinţei că „Eşti doar o parte dintr-o/ ştafetă: /la capătul cursei tale/ se va găsi cineva care să alerge mai/ departe...”. „Alergarea” lirică a lui Marin Chelu n-a fost una fără obstacole, dar nici una fără talent. Poezia tinereţii sale e una a emoţiei filtrate de un intelect interogativ pentru care miza se punea pe „sedimentarea fină” a emoţiilor şi experienţelor sentimentale, urmărind rezonanţa acestora într-un mediu reflexiv-abstract, cu extensii simbolice.

„Izvoarele inimii” şi „izvoarele visului” produc, alimentează, procură materia delicată a unei înfiorări pe care poetul o converteşte, de regulă, în emblematic. Cele patru secvenţe ale cărţii – Sonuri tandre, Tristeţi erotice, Efemeride în vagă manieră haiku, Insomnii fără apărare – vorbesc încă din titluri despre natura afectivă şi despre maniera formală ale poeziilor lui Marin Chelu.

„Inima îndestulată” a poetului dublată de un spirit insomniac au suficientă tandreţe ca să suporte „strălucirea indiferentă” a preajmei, tânărul de atunci având o reală capacitate de a transcrie poetic prospeţimea mereu reînnoită a lumii, „risipirea luminii peste tâmple”, dar şi tristeţea fanării realiilor: „dispar florărese în după-amieze/ contorsionate strâmte scurte/ (paşnică şi moale tristeţe?)”. „Dorinţa de a vibra”, de a se bucura („o bucurie sălbatică, fără motiv”) de „relieful luminos” al vieţii au prezidat la naşterea poemelor lui Marin Chelu. Cartea de faţă este expresia dorului după acele bucurii de odinioară.