Nr. 4 (485) aprilie 2006

Metafora în scriptura

lui Gheorghe Schwartz

Ideea romanului în serie, Cei o sută de Gheorghe Scwartz, s-a înfiripat acum 20 de ani. Impulsul de a parcurge, printr-o epică de largi dimensiuni, timpul a două milenii şi jumătate de istorie a omenirii, prin o sută de generaţii, poartă un sâmbure catartic. Dezamăgirea, durerea, desperarea personală în faţa lipsei de orizont spiritual al epocii totalitariste, l-au determinat pe artist să-şi descătuşeze energiile creatoare într-o lume-refugiu a marilor civilizaţii ale omenirii. Capacitatea de obiectivare a stărilor interioare în personaje nonistorice, implicarea psihologică în construirea acestora, vor contribui la depăşirea suferinţei imediate şi, mai ales, la înţelegerea superioară a propriului timp şi spaţiu existenţial. Ca urmare, după trei ani de la generarea vastului plan al creaţiei, apare volumul I, Anabasis. După alţi 5 ani, vede lumina tiparului volumul al doilea, Ecce homo. Până în septembrie 2005 vor fi puse la dispoziţia cititorilor încă patru volume: Oul de aur, Mâna albă, Vara rece şi Axa lumii, iar fluxul creativ continuă.

Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de volumul al doilea, Ecce homo. Titlul face o trimitere concretă. Istoria Romei, şi a extinderii imperiului până la dimensiunile maxime din timpul lui Traian, include perioada de naştere a creştinismului. Pornind de la o stare de iluminare interioară a omului, noua religie va dobândi marca universalităţii. Formula lui Pontius Pilatus, „Ecce homo”, inconştient definitorie pentru personalitatea lui Iisus Christos, va fi preluată de scriitor spre a pune în valoare problema relaţiei între temeinic şi trecător, esenţial şi iluzorii.

Cele 12 povestiri (şi cele două anexe) se înscriu firesc în epica schwartizană a cultivării parabolei. Fără să schimbe tonalitatea fundamentală de povestitor ce vrăjeşte cu vorba, autorul realizează destinul celor 12 personaje, fiecare purtând un nume simbolic: Baziliscul, Iustitius, Sardus, Marius M(endax), Ultimus, Grifonul, Gallus, Postumus, Felix, „Magister morum”, Canis, Collatinus. Veritabile pilde, povestirile activează gândirea cititorului. Jocul nuanţat subiectiv-obiectiv al naraţiunii, imprimat de prezenţa personajului „scrib”, „eu”, conştiinţa a contemporaneităţii noastre, conferă adâncime personajelor arhetipale.

Literatura lui Gheorghe Schwartz ajută, printr-un proces de anamneză, „mintea muritorilor... prea scurtă” să înţeleagă adevărul că „istoria n-are cum născoci la infinit noi şi noi destine”, cu rezerva că „repetiţiile sunt înşelătoare”. Oglindirea prezentului în epoci revolute, fie fidelă, fie deformată, uneori exagerată, alteori avertizatoare, trebuie supusă unei decodări. Cheia înţelegerii acestui fel de literatură o găsim în capitolul dedicat lui Gallus, dublul spiritual al „divinului Caesar”. Omul de carte, sacrificat în favoarea faptelor, gustă înainte de moarte bucuria decriptării unui text, ale cărui semnificaţii nu pot fi revelate decât prin parcurgerea unui drum iniţiatic. O primă treaptă a înţelegerii este cea de suprafaţă, care ademeneşte, prin farmecul relatării, un lector comod, superficial. A doua treaptă este falsă, înşelătoare, deoarece receptorul poate considera textul tendenţios, cu trimitere spre aspecte uşor de recunoscut  în existenţa reală. Acest mod de interpretare, ce implică mimetismul, opturează înţelegerea profundă a comunicării. Adevăratul mesaj poate fi decodat numai de iniţiaţi, întrucât orice moment trebuie înţeles doar ca un crâmpei al unui întreg, ca un fragment al unui ansamblu, în cadrul căruia tendinţele contradictorii se anulează reciproc. Dar întregul, conform ideii lui Nietzsche, nu poate fi cunoscut, ci presimţit. Aşadar volumul Ecce homo trebuie interpretat ca o căutare, o coborâre spre fondul nostru comun, o întuire a inconştientului. Înţelegerea adâncului conferă măreţie omului, îl înzestrează cu virtutea răbdării, îi dă puterea de îndurare a suferinţei, chiar de acceptare a sacrificiului, de conţtientizare că întâmplarea este doar o aparenţă, supusă contradicţiilor şi repetării. Cele 12 povestiri reprezintă nenumăratele feţe ale adevăralui fragmentat.

Semantica textului se sprijină pe o ţesătură flexibilă de metafore. Exemplificăm câteva, „pustiul”, „focul”, „cercul”, a căror relevanţă polarizează semnificaţiile.

Metafora pustiului revine frecvent în primele două volume, Deşertul, în volumul secund, primeşte conotaţiile de căutare oarbă, pericol neidentificat cu mijloacele proprii omului comun, derută sufletească, uniformizare, moarte.

Aceste sensuri converg spre viziunea terifiantă din Anabasis: pustiul este cel mai cumplit labirint, tot e ls fel, nici un loc nu seamănă cu altul”. În câmpul semantic al acestei metafore se înscrie, în primul rând, Bazilescul, Chip al Fiare, Chip al Morţii, Christ negativ ce ademeneşte mulţimea, dar nu înalţă fiinţa umană, ci, răpindu-i orice reper, o înjoseşte prin jertfe inutile, Alături pot fi amintite numele lui Ultimus şi Postumus. Complexele de inferioritate ale primului, convingerea superiorităţii prin naştere şi relaţii a celui de al doilea detonează energii devastatoare până la autorisipire. Interiorizarea de gol, de Augustus, încrezător că legile pot reface vechile virtuţii romane. Pitorescul personaj, scamator, iluzionist, fascinează publicul şi îl domină prin puterea jocului său. Curând va descoperi că spectacolele lui, precum şi speranţa de a schimba lumea, de a modifica istoria, nu sunt decât deşertăciuni. Caligula ori Claudiu? o mască este înlocuită cu altă mască. Iluzionistul renunţă în final la puterea sa şi acceptă durerea şi moartea, având ca exemplu un grup de creştini, care preferă supliciul oricărei salvări, convinşi că „nu există fericire fără suferinţă prealabilă”.

Metafora focului, element prim al genezei, are menirea de a pregăti ivirea unui personaj messianic, Grifonul. Existenţa lui stranie, capacitatea ubicuităţii, puterea evadării din timp, miracolele înfăptuite, sunt receptate în cele mai diferite culturi şi epoci. Personalitatea lui misterioasă, înspăimântătoare dar şi mântuitoare, invocată şi aşteptată îndeosebi în epoci istorice tulburi, rezumă visuri utopice ale umanităţii. Lumea a aspirat dintotdeauna spre „tărâmul unei vieţi veşnice şi fericite” spre care să fie condusă de o personalitate înzestrată cu puteri fabuloase. Imposibilitatea acestei înfăptuiri, precum şi moartea reală a eroului dezamăgeşte mulţimea. Doar legendele mai păstrează vii năzuinţele omenirii. Felix, derivat parcă din Grifon, multilat de întâmplările crâncene ale existenţei sale, este personajul care îşi plimbă spectrul prin lume şi provoacă spaimă, dar şi relaxare, precedând fantoma Cvalerului Tristei Figuri.

Cercul, a treia metaforă la care ne oprim, poate fi interpretat diferit. I-am putea da, în primul rând, valoarea de limitare, de mărginire, în care se zbate sau se complace o fiinţă umană. Iustitius, om al dreptăţii, cum îi arată numele, judecă faptele potrivit ideii de superioritate indiscutabilă a românilor în faţa oricărui alt popore. Personajul doreşte obsesiv pedepsirea oricărui duşman declarat ori prezumtiv. orice alt considerent este fie respins, fie ocolit. Fiul lui, Sardus, se simte continuu înfăşurat în propriile-i iluzii clădite prin vorbe, fără a înţelege că nu există cale concretă spre himerele sale. În al doilea rând, cercul poate semnifica tendinţa depăşirii limitelor. Poveştile fanteziste ale lui Caius M(endax)” lasă amintiri tulburătoare”, neancorate în timpul istoric dominat de spaime. „Minciunile” sale nu sunt altceva decât frenetica dezlănţuire a vieţii însăşi, dincolo de legi, precepte sau orori. Tocmai de aceea snoavele eliberează râsul purificator al auditoriului. Tendinţa depăşirii limitelor, dar şi a echilibrării contradicţiilor, este evidentă prin personajul Canis. Soldatul roman, cuprins în inelul iubirii, apără, cu riscul vieţii, templul din Ierusalim împotriva conaţionalilor săi. Valoarea supremă a cercului este cea a perfecţiunii. Cercul poate fi semn al legii supreme de rotire cosmică. Centrul lui misterios şi insondabil oglindeşte succesiunea mişcărilor de revoluţie de pe bolta cerească. Legea rotirii şi a succesiunii se reflectă şi în adâncul sufletului uman. Personajul ce încheie seria celor doisprezece din volumul al doilea caută zadarnic, în afara lui, comoara neştiută, „ostrovul de vis”. Situaţia limită îl va apropia de un anahoret dac, de la care primeşte iniţierea, nu prin cuvânt, ci prin întoarcere spre sine, prin anularea aparenţelor. Collatinus înţelege că nimic nu poate distruge viaţa veşnică, ale cărei cercuri se închid spre a se deschide iar.

Ece homo este romanul care nu se preocupă de figura concretă a întemeietorului religiei creştine, ci de forţele latente existente în orice fiinţă umană, capabilă de a-şi depăşi prezentul prin fapte ce poartă pecetea veşniciei.