BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (484) martie 2006

SOLILOCVIUL LUI ODISEU

de

Traian ȘTEF

Ironia sorții ca lege românească

Două mi se par puterile cele mari cărora li se supune omul: mintea și soarta. Ele nu supun doar individul, ci și specia. Opinia comună este că mintea e în posesia noastră, că o adăpostim în diverse locuri ale corpului nostru, mai ales în creier, iar soarta e în afara noastră, sinonimă cu destinul, în mîinile lui Dumnezeu, deși uneori se adminte că și omul își poate lua soarta în mîini, sau că în gene am avea înscris tot cursul vieții.

Mai întîi, să spun că soarta și destinul nu sînt sinonime. Pentru că soarta este o ființă (cu gen feminin), iar destinul (cu gen neutru) este o abstracțiune culturală. Soarta are sentimente, este jucăușă, iubitoare sau răzbunătoare, în timp ce destinul este un dat implacabil ca o plasă de sîrmă cu ochiurile egale cărora le este perfect egal. Soarta este soră cu mintea. Și mintea este deasupra noastră, dar nu considerîndu-ne ca întreg, pentru că ea conduce funcțiile noastre. Și ea este la fel de jucăușă, iubitoare sau răzbunătoare. Sînt două fete ale regelui, una veghind asupra vieții, cealaltă asupra corpului.

Soarta dă viață, te aduce într-o situație, te înalță, te coboară, te ridiculizează, iar mintea conduce viața, te încurcă și descurcă. Soarta este ironică, detașată, ea pune sforile, urzeala, iar mintea le trage, duce suveica, ne programează mișcările știute, regulate, și pe cele care par accidentale, în spațiul arbitrarului.

Mintea este la cap, de unde se conduc toate, ea cuprinde tot, ea știe, ea ține tot codul nostru, a ține minte înseamnă a păstra în memorie,  mintea este aceea care te duce, unii sînt mai strîmți la minte, au minte de găină, se zice, dar mintea e una la toți, însă nu toate mințile sînt la fel de harnice, unele minți sînt sucite, altele se frămîntă mai mult, altele își ies din țîțîni și omul face lucruri neobișnuite, uneori mintea îl părăsește pe om și atunci e în pragul morții și moare dacă nu îi vine la loc, alteori încearcă să se distreze dînd comenzi aiuristice, îl întoarce spre copilărie, că nu mai știe omul ce face și ce vorbește, iar celelalte minți stau ca la spectacol sau sînt afectate și ele. În general, locuțiunile care au mintea în centrul lor par a spune că omul e stăpînul, că el, la o adică, își poate bea mințile, dar e o maliție a lui asta, un reflex al complexului de inferioritate, pentru că, de fapt, mintea cîntă iar el joacă. Omul crede că el e stăpînul pentru că, de fapt, mintea este omul și ea vorbește. Mintea se mai și strică, de aceea spunem despre cineva că este stricat la cap, pentru că și ea face parte din corp, chiar dacă este partea superioară a lui, și ea moare odată cu noi. Mintea nu este perfectă, dar este perfect umană pentru că poate greși. Există mintea ca întreg și există mințile ca funcții particulare. Mințile se strică una cîte una, una sau alta. Ea are și o componentă etică în verbul „a minți”. Dar nu este preocupată de etic. 

Nu același lucru se întîmplă cu soarta. Aici omul își recunoaște dependența. El își duce soarta, se lasă bătut de soartă, deși uneori are orgoliul de a și-o lua în propriile mîini, atunci cînd se simte părăsit, se supune ironiei sorții. Nici soarta nu pune întotdeauna sare în bucate, și ea încearcă și mierea, și zăhărelul, și pelinul, și otrava. Și soarta are un plural care trimite spre relativizare, “sorți”, un omonim care este mai mult un antonim și care trimite la ideea de întîmplare. Dar sorții sînt schimbători și în sensul de a aduce la loc mîine ce ai dislocat astăzi pentru că nu multe sînt combinațiile lor posibile și acestea nu trec de condiția umană.

 

Dar care e legătura între minte și soartă. Soarta e sora mai mare care dobîndește prima cunoștința, iar mintea e sora mai mică, aceea pricepută la toate. Soarta e partitura, iar mintea e dirijorul. Nu pot fi perfecte nici partitura, nici dirijoratul, nici interpretarea, pot greși puțin, se pot lovi de marginile exigențelor. Dar fiecare se distrează pe seama celui mai slab. Aici e ironia lor și chiar lupta lor adeseori. Soarta se distrează de cele mai multe ori cu cîte o cădere. Căderea e ridicolă prin definiție, dar cu atîta este mai hazoasă cu cît mersul este mai majestuos, cu cît este închipuirea mai grandioasă. Mintea i se opune de multe ori și atunci ceea ce era pe punctul de a cădea în ridicol se transformă miraculos într-o izbîndă.

Mintea cea de pe urmă e mai tare decît sorții. Ea îi spune surorii mai mari gata cu joaca, să nu sărim peste cal, să restabilim adevărul, să potrivim lucrurile. Ea apare la disperare, cînd sora mai mare o îmbrățișează și protejează pe cea mică. Și atunci, miraculoasa și instantaneea schimbare arată ca o nouă ironie a sorții, una bună, o întoarcere, parcă, de la capătul drumului și al nopții spre un început ciclic. Toate aceste sînt doar fețe, nu evoluții organice. Unii au parte de organicitate, alții de schimbări caleidoscopice.