Nr. 3 (484) martie 2006

Ironia sorţii ca lege românească

Două mi se par puterile cele mari cărora li se supune omul: mintea şi soarta. Ele nu supun doar individul, ci şi specia. Opinia comună este că mintea e în posesia noastră, că o adăpostim în diverse locuri ale corpului nostru, mai ales în creier, iar soarta e în afara noastră, sinonimă cu destinul, în mîinile lui Dumnezeu, deşi uneori se adminte că şi omul îşi poate lua soarta în mîini, sau că în gene am avea înscris tot cursul vieţii.

Mai întîi, să spun că soarta şi destinul nu sînt sinonime. Pentru că soarta este o fiinţă (cu gen feminin), iar destinul (cu gen neutru) este o abstracţiune culturală. Soarta are sentimente, este jucăuşă, iubitoare sau răzbunătoare, în timp ce destinul este un dat implacabil ca o plasă de sîrmă cu ochiurile egale cărora le este perfect egal. Soarta este soră cu mintea. Şi mintea este deasupra noastră, dar nu considerîndu-ne ca întreg, pentru că ea conduce funcţiile noastre. Şi ea este la fel de jucăuşă, iubitoare sau răzbunătoare. Sînt două fete ale regelui, una veghind asupra vieţii, cealaltă asupra corpului.

Soarta dă viaţă, te aduce într-o situaţie, te înalţă, te coboară, te ridiculizează, iar mintea conduce viaţa, te încurcă şi descurcă. Soarta este ironică, detaşată, ea pune sforile, urzeala, iar mintea le trage, duce suveica, ne programează mişcările ştiute, regulate, şi pe cele care par accidentale, în spaţiul arbitrarului.

Mintea este la cap, de unde se conduc toate, ea cuprinde tot, ea ştie, ea ţine tot codul nostru, a ţine minte înseamnă a păstra în memorie,  mintea este aceea care te duce, unii sînt mai strîmţi la minte, au minte de găină, se zice, dar mintea e una la toţi, însă nu toate minţile sînt la fel de harnice, unele minţi sînt sucite, altele se frămîntă mai mult, altele îşi ies din ţîţîni şi omul face lucruri neobişnuite, uneori mintea îl părăseşte pe om şi atunci e în pragul morţii şi moare dacă nu îi vine la loc, alteori încearcă să se distreze dînd comenzi aiuristice, îl întoarce spre copilărie, că nu mai ştie omul ce face şi ce vorbeşte, iar celelalte minţi stau ca la spectacol sau sînt afectate şi ele. În general, locuţiunile care au mintea în centrul lor par a spune că omul e stăpînul, că el, la o adică, îşi poate bea minţile, dar e o maliţie a lui asta, un reflex al complexului de inferioritate, pentru că, de fapt, mintea cîntă iar el joacă. Omul crede că el e stăpînul pentru că, de fapt, mintea este omul şi ea vorbeşte. Mintea se mai şi strică, de aceea spunem despre cineva că este stricat la cap, pentru că şi ea face parte din corp, chiar dacă este partea superioară a lui, şi ea moare odată cu noi. Mintea nu este perfectă, dar este perfect umană pentru că poate greşi. Există mintea ca întreg şi există minţile ca funcţii particulare. Minţile se strică una cîte una, una sau alta. Ea are şi o componentă etică în verbul „a minţi”. Dar nu este preocupată de etic. 

Nu acelaşi lucru se întîmplă cu soarta. Aici omul îşi recunoaşte dependenţa. El îşi duce soarta, se lasă bătut de soartă, deşi uneori are orgoliul de a şi-o lua în propriile mîini, atunci cînd se simte părăsit, se supune ironiei sorţii. Nici soarta nu pune întotdeauna sare în bucate, şi ea încearcă şi mierea, şi zăhărelul, şi pelinul, şi otrava. Şi soarta are un plural care trimite spre relativizare, “sorţi”, un omonim care este mai mult un antonim şi care trimite la ideea de întîmplare. Dar sorţii sînt schimbători şi în sensul de a aduce la loc mîine ce ai dislocat astăzi pentru că nu multe sînt combinaţiile lor posibile şi acestea nu trec de condiţia umană.

Dar care e legătura între minte şi soartă. Soarta e sora mai mare care dobîndeşte prima cunoştinţa, iar mintea e sora mai mică, aceea pricepută la toate. Soarta e partitura, iar mintea e dirijorul. Nu pot fi perfecte nici partitura, nici dirijoratul, nici interpretarea, pot greşi puţin, se pot lovi de marginile exigenţelor. Dar fiecare se distrează pe seama celui mai slab. Aici e ironia lor şi chiar lupta lor adeseori. Soarta se distrează de cele mai multe ori cu cîte o cădere. Căderea e ridicolă prin definiţie, dar cu atîta este mai hazoasă cu cît mersul este mai majestuos, cu cît este închipuirea mai grandioasă. Mintea i se opune de multe ori şi atunci ceea ce era pe punctul de a cădea în ridicol se transformă miraculos într-o izbîndă.

Mintea cea de pe urmă e mai tare decît sorţii. Ea îi spune surorii mai mari gata cu joaca, să nu sărim peste cal, să restabilim adevărul, să potrivim lucrurile. Ea apare la disperare, cînd sora mai mare o îmbrăţişează şi protejează pe cea mică. Şi atunci, miraculoasa şi instantaneea schimbare arată ca o nouă ironie a sorţii, una bună, o întoarcere, parcă, de la capătul drumului şi al nopţii spre un început ciclic. Toate aceste sînt doar feţe, nu evoluţii organice. Unii au parte de organicitate, alţii de schimbări caleidoscopice.