Nr. 3 (484) martie 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

VII. Sentimentul înstrăinării

Leon Volovici: Unii eroi ai romanelor tale, deşi poartă nume româneşti, se simt străini, privesc lumea din jur cu ochii intrusului. Sînt numai oameni dilematici, prea sensibili, greu adoptabili sau postura ascunde şi antecedente „evreieşti”? Mandelstam, deşi voia să scape de „haosul iudaic” avea, totuşi, spunea, „amintiri” mediteraneene, vechi de două mii de ani. Sentimentul că, deşi poet rus, el este în Rusia un străin i s-a accentuat tot mai mult. Crezi că e un sentiment „cultural”, „poetic”, dobîndit deci, sau ascunde cu adevărat o realitate „atavică”?

 Norman Manea: „Viaţa noastră e un dialog”, spune Ortega y Gasset, în care „individul nu reprezintă decît unul din interlocutori. Celălalt este peisajul, tot ceea ce ne înconjoară.” Chiar cînd poate fi încadrat într-o familie universală de spirite înrudite, depăşind astfel simpla condiţionare a mediului din care provine, scriitorul rămîne, totuşi, în măsura în care opera sa rămîne, o apariţie inconfundabilă, singulară. Ceea ce nu înseamnă deloc anularea ră­dicinilor (native) dar nici a tulpinei (sociale).

Sentimentul înstrăinării este, de asemeni, produsul unei reacţii greu, dacă nu imposibil, de separat în componente.

Cînd Mandelstam suporta tot mai greu acuitatea unui mereu accentuat sentiment de înstrăinare, sîntem obligaţi să ne amintim epoca pe care a străbătut-o ţara în care trăia. În 1919, arestat de agenţii lui Vranghel, era băunit că simulează nebunia pentru a-şi ascunde acţiunile. La interogatoriu, l-a întrebat la un moment dat pe judecătorul de instrucţie: „spuneţi-mi mai bine, celor nevinovaţi le daţi drumul?”. Îşi pleda cauza, dar voia să ştie dacă măcar merită să răspundă. Deşi ar fi vrut să scape, îşi ştia fragilitatea şi spusese gardianului că „nu e făcut să stea la închisoare”. Deportat de Stalin departe de casă, bolnav, cu puţin înaintea morţii, încălzindu-se la cîteva vreascuri aprinse, citea din Petrarca... În Enciclopedia literară din 1938, un tînăr critic care, se pare, îl admira mult (dar în taină!) pe poet, nu ezita să scrie: „creaţia lui Mandelstam este expresia poetică a conştiinţei marii burghezii în epoca dintre revoluţii”... O consacrare ideologică extrem de „sublimată” şi de încifrată a capitalismului şi a culturii sale. Nu se pot omite toate acestea.

Se întîmplă – mi s-a întîmplat adesea, mai demult şi de curînd — să simt că nu mi se acceptă „binele”. Nu defectele, cîte or fi, ci calităţile îmi sînt suspectate, respinse. „ Ce se bagă ăsta în treburile noastre?”, par a gîndi unii. „Ăsta” înseamnă (pentru indulgenţi) „străinul”, iar pentru antisemiţi „jidanul”. Pentru confraţii de scris „ăsta” înseamnă, pur şi simplu, scriitorul care nu trebuie să se bage în treburi sociale, vulgare şi încurcate. Dinspre ghettoul evreiesc se aude adesea: „Noi avem o situaţie specială. Nu noi trebuie să-i învăţăm pe alţii să fie fericiţi. Sînt acasă la ei. E treaba lor”...

Pulsaţia freatică există, cu siguranţă, în orice individ, demersul creator rezonează cu un anume tip de sensibilitate şi interogaţie. În Atrium, dar şi în alte cărţi, dinamica tulbure a epicului stă sub „calendarul lunar”... referire iudaică destul de apăsată, dar trimitere şi la nocturnul trăirii dilematice, în genere, la tensiunea solitudinii, a spiritului exilat, interogativ, de veghe. În Octombrie, ora opt sînt secvenţe ce ţin de problematica specific evreiască, dar şi acestea cuprind, sper, o mai amplă punere în chestiune a existenţei, cum sînt şi destule secţiuni prin realitatea contemporană românească, cu emisiile ei conflictuale.

Dacă mă simt străin printre „autohtoni”, cum spui... Acum vreo lună, un amic scriitor îmi oferea amare decupaje din biografia sa de evreu de „stînga”. „Nu avem de aşteptat nimic. Nici nu trebuie, din cauza asta, să disperăm. Fără speranţe şi fără resentimente. Să ne scriem cărţile”, încheiase pedagogic, retrospectiva. Cărţile şi chiar viaţa multora dintre noi probează, în moduri foarte diferite, o încercare mereu obturată de înfăptuire într-o lume care nu te prea vrea, o lume pe care o excedezi, s-ar zice, o stînjeneşti, o uimeşti şi o iriţi prin bizara ta stăruinţă. Dar parcă în cazul unui artist nu este tot aşa? Să ne plîngem pentru „adaosul” care ne diferenţiază?

Situaţia se exacerbează, uneori, de la sine. Sartre susţine, cum ştii, că ceilalţi îl fac pe evreu să devină, cu adevărat, „evreul”... să devină străin. Accentele de înstrăinare, duse pînă la presimţirea primejdiei, sînt mai acute pentru „minoritar”, cînd în întreaga societate şi pentru toţi se instalează marasmul. Deruta, abandonul, disperarea, înstrăinarea de tot şi de sine... Impulsul degradării, ura generalizată sînt puse în stare activă de acel firesc şi nefast „instinct de conservare”. Chiar şi cu preţul maxim, al anulării însăşi condiţiei de om.

Este umilitor ca abia asemenea prăbuşiri generale ale mediului să-ţi revele, implacabil, apartenenţa... Tocmai în clipa în care i se cere omului doar partea sa de întuneric, drept cotă obligatorie supravieţuirii?

Sînt momente cînd domneşte tirania sumară, separarea abuzivă şi strivitoare. Să-ţi descoperi „apartenenţa” tocmai atunci? Tocmai cînd se refuză nuanţa, diferenţa, dilema? N-ai decît să-ţi aminteşti că acestea sînt chiar premisele creaţiei.

VIII. Ierusalimul fictiv, Ierusalimul real

leon Volovici: Ştiu că ai fost în Israel. A fost, într-adevăr, cum bănuiesc, şi o călătorie „iniţiatică”, un şoc? Dar Ierusalimul? Cum a fost întîlnirea, ce trasee ai avut acolo? Ce-ai căutat şi ce-ai găsit?

Norman Manea: De prin 1970 am făcut repetate încercări de a obţine aprobarea pentru o vizită în Israel. Am multe rude în Israel. Dar „dosarul” meu nu inspira, se pare, încredere. Au trebuit să treacă 6 ani pînă am izbutit, după multe insistenţe şi iritări, să plec: în septembrie 1976.

Înainte de a fi „iniţiatică”, călătoria a însemnat şocul primei ieşiri dincolo de „cortină”. La 40 de ani!... ieşirea din ţarc. Cu tot ce reprezintă: emoţia şi confuzia cetăţeanului din Est după primirea paşaportului, cînd norocul i se pare neverosimil, oricînd anulabil. Ar vrea, cumva, să-i diminueze importanţa, să nu vorbească nimănui despre întîmplare. Interlocutorii sînt toţi suspecţi şi măruntele întîmplări ale zilei ar putea clătina incertul eveniment, care şi rămîne, astfel, nesigur, pînă în ultimul moment. Şi în avion continui încă să te uiţi în jur, să zîmbeşti tîmp, să încerci a ghici cine este, de fapt, cel ce ţi se adresează, unde este adevăratul urmăritor.

Chiar şi la a doua călătorie, poate şi la următoarele, „reflexele condiţionate” nu dispar cu totul. În nuvela mea Kinderland, care reia motivul din Moartea la Veneţia, în condiţiile violent diferite ale noilor orînduiri şi noilor vremuri, sînt sugerate, cred, asemenea stări de pendulant „tanzit”, ca şi reacţiile la primul contact cu normalitatea unei lumi care pare idioată şi puerilă doar fiindcă e normală.

Şocul eliberătiri de inhibiţiile sucite şi stratificate devine teribil, durează şi după coborîrea din avion.

Iniţiatică, da, călătoria...dublă iniţiere. Evreul din Est întîlneşte „libertatea” în prima sa călătorie nu în Suedia sau Spania, ci tocmai în Israel.

Aşa se întîmplă mai totdeauna. Nu sîntem singurii „aleşi” pentru probe violente şi revelatoare. Doar că, de obicei, nouă ni se mai adaugă un „ce” în plus... Acum cîţiva ani, un prieten, admirabil scriitor, neevreu (dar exilat de o grea boală în casă, împiedicat  de multă vreme să ducă viaţa socială la care de altfel n-a contenit să tînjească), vorbindu-mi despre strategiile criticii noastre literare şi jocul ierarhiilor administrative, îmi spunea: „ce să-i faci, dumneata nu vezi? Ca să intre la circ, unuia i se cere obişnuitul bilet de 10 lei. Altuia nu i se dă drumul decît cu tichet special, de 25 sau chiar 100 lei. Noi sîntem dintr-ăştia. N-avem altă soluţie decît să putem plăti oricît se cere”.

Evreii repetă de mii de ani în rugăciunile lor: „de te voi uita, Ierusalime. să mi se usuce dreapta”. Ierusalimul nu mai este, în acest caz, numele unui oraş cu magazine, baruri şi cinematografe, ci un simbol. Urarea frecventă la mai toate sărbătorile: „la anul la Ierusalim” nu obligă, cum bine se ştie, şi la acţiune imediată. Se repetă şi în anul următor, şi din nou şi din nou...

În scandaloasa prefaţă a lui Nae Ionescu la cartea lui Sebastian (De două mii de ani) se susţine că păcatul fundamental al evreilor ar fi că nu l-au recunoscut pe coreligionarul lor Isus drept Mesia. O asemenea recunoaştere le-ar fi asigurat înglobarea în lumea creştină, deci acceptarea generală. Sînt destule cazurile de evrei trecuţi la creştinism, unii chiar fervenţi ortodocşi sau catolici şi care, în cele din urmă, n-au fost acceptaţi în noua comunitate. De fapt, un asemenea argument cu amprentă antisemită dar şi „totalitară” nici n-ar merita luat în discuţie; nu poţi obiecta cuiva că este altfel decît ai dori, ci trebuie să-l accepţi, să-i asiguri dreptul de a fi aşa cum este.

Mesianismul a individualizat gîndirea religioasă iudaică de cea a Orientului antic printr-o viziune spre viitor, în care nu se mai celebrează moartea, iar catarsisul este produs prin purificare morală. Mesia a rămas himera absolutului neîncarnat, care există, obscur, în fiecare individ, nu doar pentru popoare.

Ierusalimul ca un cod, o monadă? Un sigiliu de spiritualitate, înainte de a fi numele unei localităţi de pe glob. Este periculos să supui o întruchipare vizionară unei confruntări în imediat. Asemenea încercări au sfîrşit, de obicei, pentru ideologii şi religii, cu o dramtică umilire.

Viaţa se dovedeşte, din fericire, mai simplă şi mai complexă decît o poate fixa mesianismul. Nu îmi pare deloc blamabil faptul că individul se arată, în cele din urmă şi, de fapt, la fiecare pas, prea puţin dotat a împlini norma de desăvîrşire ce i-o cere un statut de partid sau o religie. Un tulbure amestec de dorinţe şi neputinţă, aceasta este expresia omenescului. Omenescul ireductibil.

Nu este lipsit de semnificaţie faptul că la vechii evrei „religia poporului nu este religia statului”. Mai mult chiar, spre deosebire de creştinism, nici măcar poporul nu este absolut necesar... Să reţinem opinia unui orientalist că „Israelul antic, cu toată respectabilitatea religioasă şi morală, prezintă un stadiu mai înapoiat în privinţa societăţii, în comparaţie cu popoarele cu îndelungată cultură sedentară”.

Ştiam acestea înainte de a ajunge la Ierusalim. Nu aveam de gînd să compar un oraş cu o legendă sau cu un simbol religios. Întîlnirea m-a tulburat profund şi n-am uitat-o.

Într-un interviu acordat în 1980 scriitorului Mihai Sin şi care a apărut în Echinox, se aflau iniţial cîteva fraze la care am renunţat, dar care ar putea, totuşi, spune ceva despre cel angajat în dialogul de acum. În 1966, Miron R. Paraschivescu, cerîndu-mi date biobibliografice pentru a mă lansa în micuţa şi strălucita sa revistă, mă avertiza: „pot fi şi fictive, de vreme ce le semnaţi”.

În 1980, gîndindu-mă la datele „fictive” pe care le-aş semna, am aşternut, spontan, pe hîrtie aceste rînduri: „Să zicem că războiul ar fi întrerupt iniţierea cărturarului precoce la un seminar din Vilna, pe care ar fi continuat-o, în primii tulburi ani de pace, la Ierusalim, pentru a urma, apoi, studii matematice în Statele Unite, psihologia la Viena şi Amsterdam, literatura şi artele la Londra sau Florenţa. Un scurt popas în România, în drumul spre Leningrad, mi-ar fi dăruit, brusc, promisiunea „dragostei fericite” (despre care Geo Bogza spunea că ar forma, împreună cu necesara „dragoste nefericită), ucenicia obligatorie a unui scriitor)”. Am suprimat din interviu acest fragment.

Un Ierusalim fictiv, un eu virtual şi un Ierusalim real, un Israel concret, un eu autentic...

Am plecat din Bucureşti în 14 septembrie 1976, la ora 15,40, cu avionul Tarom care face cursa spre Lod (Tel-Aviv). Deşi nu este un avion supramodern, lunga pasăre metalică asigură o călătorie aproape perfectă, ca într-un autobuz comod. După emoţia de la urcare (spaima de avion, amintirea cîtorva zboruri din ţară...) şi după prima jumătate de oră de aşteptare a catastrofei, m-am obişnuit. Am îndrăznit să privesc pe fereastră, anxietatea s-a diluat. Mă simţeam bine. Îmi dădeam seama că dacă avionul ar exploda, n-ar fi, în definitiv, o moarte chiar groaznică, de vreme ce ne găsea (şi mă găsea) într-o stare de calm şi împăcare, iar spulberearea avea să fie instantanee.

Modul de viaţă modern : funcţionare perfectă dar conţinînd catastrofa...existentă, cumva, în înseşi premisele de calcul, în jocul probabilităţilor asumate de proiect, printre datele „convenţionale” ale posibilului. Cînd se produce, explozia anulează totul. Pînă la defecţiunea fatală, funcţionarea părea fără greş. De fapt, însă, există, din start, şi „cutia neagră”.

Epoca actuală a făcut mai palpabilă o astfel de situaţie. Avionul nu se mai leagănă, fragil, scîrţîind din încheieturi, pierzînd întîi un motor, apoi o aripă, să-ţi poţi vedea „moartea cu ochii”, cum se spune. Mecanismul pluteşte lin, toarce egal, înaintează uniform. Pasagerul se află, comod, instalat în carcasa impersonală care, dintr-o dată, se face ţăndări. N-ai timp nici să-ţi deschei nasturele de la guler...

Chiar şi după înapoierea din Israel am evitat, pe cît posibil, călătoriile cu avionul. Cînd, în 1978, am plecat la Moscova, am preferat drumul lung şi obositor cu trenul.

În ultimii ani s-a accentuat impasul vital în România. Apăsare, derută, anihilare — tot mai aproape de însuşi centrul vital al existenţei. Nu doar frica şi mizeria îţi ajung în casă, ci ceea ce am numit, într-o nuvelă, „sindromul lehamite”... Efect al unei vieţi larvare, fără speranţă, fără soluţie. Apare, în cele din urmă, în toate, nepăsarea. Un soi de cinic instinct al autodistrugerii. Expunere voită la primejdii, la distrugere? Iată nu-mi mai e frică de avion! Mi-e indiferent, deja, cu ce călătoresc. Pînă şi în deplasările frec vente, la Suceava, la părinţi, am folosit în ultimul an avionul.

Am ajuns la aeroportul Lod la ora 18. Mă aşteptau rude şi prieteni. Pe la ora 21, eram la Ierusalim. Am ieşit, împreună cu gazdele mele, în oraşul vechi, la „Zidul Plîngerii”.

Frustrare, întîrziere iremediabilă? Să mă fi născut, să fi trăit acolo, la Ierusalim?... N-ai cum să mai prinzi din urmă timpul Condamnat, poate şi izbăvit, de a fi ratat şansa. De a fi trăit departe, undeva, neştiut, livrat unei bizare vocaţii. Conştient că există, totuşi, fantasma altei realităţi.

În acelaşi timp, o regăsire. De parcă ai fi fost dintotdeauna acolo, oricît ai rătăcit, între timp. Ambiguitatea aceasta m-a stăpînit pe toată perioada vizitei în Israel. Regăsire şi pierdere, întîrziere şi impact, aderenţă şi frustrată retragere, elan şi respingere.

Israelul fictiv, ca proiecţie interioară şi Israelul concret, imediat, divers, contradictoriu. Atracţie puternică; respingere, uneori, la fel de puternică. Nu curge nici lapte, nici miere, nu l-am întîlnit pe Mesia nici în clipele de entuziasm, dar Israelul este altceva decît Birobidjan, asta înţelege oricine.

Întemeirea acestui stat, complicată şi incompletă cum a fost, rămîne un eveniment dintre cele mai tulburătoare ale veacului. Formidabilă, reîntîlnirea unui popor, după mii de ani de rătăciri şi extraordinare experienţe. Reunire între oameni, de fapt, diferiţi. Elementul iudaic-pivot convoacă oare, aici, toate popoarele lumii? O confruntare în care întreaga lume s-ar putea privi, pentru a-şi înţelege diferenţele şi asemănările.

Se pare că evreii vechi nu aveau o vocaţie deosebită a statului. Coeziunea civică reapărea uneori prea tîrziu, doar în tragice momente de primejdie. Acum, în Israel, condiţiile geo-politice ale unui mic stat de imigranţi, înconjurat din toate părţile de ostilitate şi primejdii, sînt complicate. Acţiunile acestui stat nu apar totdeauna în consens cu idealul: blocada Beirutului sporea zilnic numărul victimelor nevinovate.

Nu este întîmplător că israelienii au dezvoltat pînă la supremaţie două îndeletniciri în care evreii n-aveu nici prea mare experienţă şi nici prea mare înzestrare, s-ar zice: agricultura şi armata. Pentru a face faţă dezavantajelor teritoriului arid şi unei lumi vrăjmaşe. N-ar fi de sperat decît că cine ştie, într-un viitor nu prea depărtat, israelienii vor putea consacra mai mult forţei lor spirituale în care evreii dintotdeauna au excelat şi în care continuă şi azi să dea valori deosebire.

În prima seară, neputînd adormi, am luat în mînă ce am găsit pe noptieră: o revistă de sexualitate, apoi cartea de memorii publicată de Esther Markiş, soţia celebrului poet idiş rus. Foarte diferite, aceste texte... solicitînd, fiecare în alt fel, interesul unui cititor din Est.

În săptămînile următoare am vizitat Tel-Avivul, Cesareea. Am fost la Yad-Vashem şi Memorialul Herzl, la mormîntul lui Jabotinski şi la mormîntul lui Rahel. Am ajuns la Roş Hanikra şi la Ţvat, orăşeul pictorilor. Am trecut prin Naţeret (Nazaret) şi Naharia, prin Haifa, am fost la Massada, vechea cetate iudaică, la Iericho, în Deşertul Iudeii, la Kineret, la Bethleem, la Natania, la Ramat Hagolan, la Banias, lîngă graniţa libaneză.

Am văzut multe locuri, am întîlnit oameni foarte diferiţi. Am citit cărţi, am văzut filme, am audiat concerte la care aici, în ţară, n-aş avea acces.

Mi-am reîntîlnit foşti colegi, prieteni, numeroase rude. Am descoperit rude pe care nu le cunoşteam. Un unchi ţăran, care dimineaţa este pe tractor (înarmat cu o puşcă, căci locuieşte la graniţa libaneză) iar după amiaza întreţine corespondenţa, în engleză, cu filatelişti din toată lumea. Un alt unchi, care a făcut războiul în Armata Roşie şi este acum un fel de mic antreprenor de case; cu acest bărbat vital şi deschis discutam pînă în zori, la un pahar de vodcă, despre Faulkner, despre Babel, despre Malraux, Dostoievski şi Jabotinski.

O verişoară din Haifa mi-a povestit despre munca ei voluntară la Clubul orbilor, despre neîncrederea acestor infirmi faţă de oameni, despre ciudata senzaţie de extindere a tim­pului pe care o au cînd dorm şi li se pare că au trecut ore cînd, de fapt, dormiseră doar vreo 20 minute sau cum susţin că îşi amintesc culorile (?), totdeauna roşul, niciodată culori ca bleu, bordo, portocaliu, despre care par să nu fi auzit. Vor să meargă la cinema (!), se aşează în faţă să „audă” mai bine (să audă epicul, oare?) se înghesuie la excursii , pipăie locurile, susţinînd că le-au recunoscut. Ciudate aspecte ale activităţii pe care tînăra femeie, o redescoperită rudă, o depunea, cu zel caritabil şi fără plată, zilnic.

Am vizitat un impresionant Kibuţ, înecat  în verdeaţă şi linişte. Într-o vilă modestă, dar seducătoare, m-a primit un personaj interesant. Un sionist „de stînga”, cu perceptibile reminiscenţe staliniste. Un luptător dar şi un cărturar stimabil. Ultima sa carte, apărută la Londra, purta pe banderolă, cu litere mari, anunţul: „cel mai mare specialist în probleme arabe”... După ce mi-a descris viaţa de pionierat, cînd lucra ca simplu salahor, apoi extraordinarele rezultate actuale ale Kibuţului, după ce mi-a vorbit despre fondul conflictului israelo-arab, pe care îl considera rezolvabil prin cooperare şi înţelegere mutuală, după ce m-a însoţit prin Kibuţ, explicîndu-mi organizarea, regulamentele, spiritul de perfectă egalitate, mi-a relatat şi cîteva concise fragmente ale vieţii sale. „Am scos clandestin evrei din Rusia şi din Iran, din România şi din Bulgaria. Din multe ţări. Am fost de cîteva ori condamnat la moarte în diverse ţări, dar n-am fost prins. Singurul loc în care am făcut închisoare a fost Israelul!”. Alarmate de întrevederea pe care o programasem cu suspectul personaj, rudele la care locuiam îmi dăduseră să citesc, înainte de întîlnire, o carte despre cîteva senzaţionale procese de spionaj pro-sovietic, de prin anii '50-'60. Găsisem printre alte marcante personalităţi sioniste implicate, şi pe viitorul meu interlocutor: deputat în primul parlament israelian. Un sionist convins, se pare, că „soluţia” israeliană trebuie căutată în amiciţia cu URSS. Judecat într-un zgomotos proces, în care nu i se putuse demonstra nici o culpă concretă şi în care apăruseră ca martori ai apărării numeroşi intelectuali de prestigiu, printre care şi Buber, stîngistul fusese condamnat, în cele din urmă, la mai multe luni de închisoare. Datorită, se pare, insistenţelor personale ale lui Ben Gurion, al cărui adversar era!

Un inginer mi-a făcut, într-o seară, tabloul critic al administraţiei israeliene, vorbindu-mi despre deficienţele învăţămîntului şi culturii, despre proasta organizare profesională, despre consecinţele educării tineretului într-un spirit cu precădere destructiv, agresiv.

Mi-aduc aminte de o vizită la Knesset. Am trecut şi eu, ca şi ceilalţi vizitatori ce-şi aşteptau rîndul, prin faţa preşedintelui Katzir care dădea mîna cu fiecare şi unora le adresa cîteva cuvinte. Mi-aduc aminte discuţiile avute într-un somptuos apartament din Ierusalim cu un medic originar din Africa de Sud. Adevărat englez, democrat, stilat, inteligent, profund revoltat de cruzimea apartheidului. Mi-aduc aminte de silueta unui preot tailandez dintr-o biserică ortodoxă şi de frumuseţea unei tinere femei elegante, originare din Maroc, cu numele de Dalia. Mi-aduc aminte de zilele de Iom-Kipur, cînd am privit de pe o terasă spectacolul oraşului stopat din activitate, sute de automobile blocate, numeroase grupuri de copii pe trotuare, pe care le umpleau cu desene colorate. Mi-aduc aminte de teroarea dintr-un autobuz de noapte, aproape gol, în care s-au urcat trei tineri arabi cu ţigările aprinse şi priviri provocatoare, liniştea crispată care a domnit pînă au coborît. Mi-aduc aminte particulara vibraţie a auditoriului în marea sală de concerte în care am ascultat o magnifică interpretare a concertului 4 pentru pian de Beethoven.

Mi-aduc aminte şi de convorbirea cu un scriitor român stabilit în Israel, care îmi pledase îndelung, cu argumente convingătoare, pentru venirea în Israel. Văzînd că perseverez în tăcere, a rotunjit, surprinzător, confesiunea, prin justificări mai modeste: „Crezi că mie mi-a fost uşor să renunţ la literatură? Dar înnebunisem atunci după o femeie, o baschetbalistă. Aveam 40 ani. Trebuie să înnebuneşti măcar o dată. Am venit după ea. A fost, dacă mă gîndesc, un an cu adevărat mişto”...

O tînără studentă venită din America mi-a explicat în ce fel „modul de viaţă american” a îndepărtat-o de părinţi şi a însingurat-o, ce anume i-a oferit Israelul ca solidaritate şi angajare existenţială.

Nodul iradiant al amintirilor rămîne Ierusalimul. Am stat 3 săptămîni în Ierusalim şi încă vreo 3 săptămîni în alte locuri. Dacă aş fi pus astăzi să-mi alcătuiesc programul unei vizite de 6 săptămîni, n-aş rezerva decît vreo 2-3 zile în afara Ierusalimului...

Oraşul apare într-un crem-gri aparte al zidurilor şi o lumină incomparabilă.

Cu puţin înainte de amurg pulsează, parcă, o oră sfîntă. Seninătate, reculegere. Parcă înţelegi de ce din acest loc au pornit mari întrebări ale spiritului, religii care au tulburat lumea. La fiecare pas, trecutul pare să răsară, brusc. Ca şi cum totul s-ar fi petrecut ieri...

Înfruntarea romanilor, patetismul profeţilor, supliciul lui Isus... Rezultatul unei bune puneri în valoare turistică? Efectul emoţional pentru un turist din Est rămîne puternic. Porţile oraşului şi cea prin care urma să vină Mesia!... Lîngă Zidul Plîngerii, marea moschee. Te plimbi prin Bethleem, treci prin zumzetul bazarului, revii la Muntele Măslinilor, treci prin Grădina Getsemani, ajungi la Biserica Lacrimei, la Biserica Rusească, apoi prin Mea Şearim, cartierul religioşilor, cu tineri băieţi subţiri, îmbrăcaţi în negru, şi fete de o sticloasă paloare, vezi serbările explozive de Simhat Tova, ajungi şi în cartierul armenesc. Succesiunea populaţiilor apare de o ameţitoare concreteţe, mormîntul lui Rahel în cartier arab, apoi o biserică protestantă şi una catolică şi una ortodoxă grecească. Muzeul islamic, cu colecţia de ceasuri, Spitatul Hadassa, vitraliile lui Chagall, campusul universităţii, satele arabe din jurul oraşului. Nicăieri industrie. Doar biserici, moschei, temple, muzee, spitale, biblioteci, fundaţii culturale, institute de cercetare.

M-am gîndit, cutreierînd Ierusalimul, că ar merita lucrat 20 ani la un roman, în felul Cuartetului Alexandria, care să stratifice istoria, tăcerea, muzica, patima, amurgul, ficţiunea, ambiguizînd realul în plină ficţiune Fişe biografice ale locuitorilor – personaje de demult şi de acum (ruşi, italieni, marocani, yemeniţi – şi mai ales yemenite, superbele tinere yemenite, de o frumuseţe melodiaosă, fragilă, tainică – americani, arabi, englezi, armeni, turci, francezi, negustori, militari, medici, prostituate, rabini, actriţe, ingineri, şoferi, muzicieni. Inserţii documentare, care să materializeze dar şi să relativizeze epicul epopeic, circular, al istoriei, al zidurilor şi visului. Fastuoasă, contrapunctică simfonie a existenţei, colorată, mitică, aspră, misterioasă, fluidă... crescînd cu însăşi creşterea cărţii în ebraica veche-nouă a unui loc de începuturi mereu reluate şi a unui narator reînviind odată cu limba pe care o deprinde şi în care în­cepe să se înţeleagă, altfel, pe sine.

Nicăieri nu mi-a apărut mai fantastică încercarea de a renaşte. Patetismul unei „încăpăţînări” în re-înălţare? Tocmai în epoca atîtor căderi şi catastrofe, cînd ameninţarea sfîrşitului pare a veni de peste tot şi în fiecare clipă?

Am citit acum vreun an cartea lui Bellow To Jerusalem and back. L-am văzut pe autor la întîlnirea de la Uniunea Scriitorilor acum cîţiva ani, cînd a fost în România. Apariţie oarecare, într-un context convenţional. Am aflat de curînd că sesizase, totuşi, „substratul” întîlnirii şi conotaţiile ei, deşi dădea impresia de oboseală şi plictisit. A scris, se pare, apoi, un roman de mare violenţă despre realitatea României actuale.

Am regăsit, în cartea lui Bellow despre vizita sa în Israel, emoţii comune. Evocîndu-l pe Bashevis Singer, Bellow scrie că simte, ca şi acesta. „Lumina Ierusalimului, purificatoare, are puterea de a filtra sîngele şi gîndirea”... Să adăugăm, iarăşi, un semn de întrebare? Are lumina Ierusalimului această putere, oare?

Contactele lui Bellow în Israel au avut altă anvergură, desigur. Tipul pelerinajului era, de asemeni, mult diferit. Ca şi modul de a se gîndi, la întoarcerea acasă... „Sînt incapabil să-l pun pe Homer înaintea îngrijorărilor pe care mi le inspiră Israelul”... Asemenea afirmaţie poate fi, probabil, valabilă şi la Chicago, nu doar la Ierusalim, dar este cu totul altceva să te gîndeşti, în Ierusalim fiind, la revenirea în strîmtoarea Estului!

Are dreptate Bellow cînd crede că „cea mai mică reapariţie a frumuseţii ne obligă să luăm cunoştinţă de gravitatea rănilor noastre sociale, de dezolarea în care ne aruncă necesitatea de a nu gîndi decît la agresiune, la terorism, la război¨.

Cu atît mai mult, cînd „rănile sociale” şi „dezolarea” se articulează într-un Herzog sau un Humboldt trăind, nu în America, ci în Estul socialist.

Cît de edificatoare ar fi o replică „estică” la problematica lui Bellow, a lui Roth, a lui Malamud?... De ce n-o scriem? Enormele dificultăţi de a cuprinde multistratificarea mizeră şi totuşi atît de vie a cotidianului? Bruiajul atîtor tainice şi terifice pulsaţii?

Fiinţa suspendată în oroarea exteriorului.