BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (484) martie 2006

FELURI DE TEATRU, FELURI DE CRITICĂ

 

Oltița CÎNTEC

Post- sau neo- cu iz de -isme

Definibilă, pe liniile ei majore, prin sufixele post- sau neo-, perioada postbelică și-a asumat ca dimensiune identitară polimorfismul spiritual. Panoramați, ultimii 60 de ani arată ca un peisaj caleidoscopic, surprinzator și provocator tocmai prin marea lui varietate, prin toleranța care face posibilă coabitarea atîtor curente, multe, evident contrastante. Postmodernismul (unii vorbesc deja despre un succesor: post-postmodernismul) și-a elasticizat într-atît aria terminologică (chiar si acum, cînd curentul e pe cale să devină istorie, noțiunea care-l desemnează e încă destul de imprecisă, dar pîna și indeterminarea asumată face parte din brand) încît în ea își gasesc loc cele mai felurite tendințe. Variantele pure nu mai sînt suficiente, hibridizările devenind modalițăti de proliferare estetică. Revitalizarea se face prin împrumuturi, prin transformări “genetice”, umblînd, adică, la genotipul fiecarui gen.

Totul este artă, totul este permis, proclamau, încă de-acum o sută de ani, avangardiștii europeni, operînd o prețioasă diseminare a artisticului, imersîndu-l în faptele de viață. Dacă modernitatea a adus cu sine noutatea radicală ca atitudine, postmodernismul a favorizat revizitările, reinterpretările, iar din punct de vedere formal, variațiunile, eclectismul, preferința pentru fragment în raport cu întregul. În cîmp axiologic, postmodernismul comprima duratele. Proba timpului devine compresibilă, consacrarea arde etape: artiștii trec direct din galerie în muzee, din scenă în enciclopedii. Repoziționarea față de trecut e completată printr-o suprapunere de epoci, prin anacronisme intenționate, altădată inacceptabile. Jocul cu istoria, inter-temporalitatea, ignorarea periodizării au devenit practici frecvente. Jonglarea cu timpurile istorice este operată în numele unei ludicităti asumate, a dorinței de rescriere. Demitizarile, citările, parodicul devin mijloace privilegiate, acționînd în numele unei logici non- sau chiar anti-aristotelice, contradictorie, repetitive. 

Richard Schechner, exponent al experimentalismului american, de cîțiva ani profesor la New York University, considera că avangarda istorică s-a clasicizat. Contestatarii au trecut, în numai cîteva decenii, în categoria ”previzibililor”. Astăzi toată lumea știe la ce să se aștepte de la Richard Foreman, Robert Wilson, Robert Lepage, Peter Sellars. Din punctul de vedere al universitarului american care a fondat disciplina Performance Studies și departamentul în cadrul căruia e studiată la nivel academic, nou înseamnă, spre exemplu, să privești un personaj, o situație arhetipală din perspective surprinzătoare. Așa a montat Trei surori de Cehov, lucrînd fiecare act într-un alt stil. Unul dintre proiectele cele mai recente și-a propus să repare nedreptatea pe care tragediografii antici i-au făcut-o mamei lui Oedipe. Cele două piese, YocastaS (2003) si Yocasta Redux (2005), scrise într-un work-in-progress în colaborare cu Saviana Stănescu, multiplică personajul în patru Iocaste aflate la vîrste diferite, cu personalități diferite, evoluînd în contexte diferite. Scopul estetic imediat este portretizarea din cît mai multe unghiuri. Scopul estetic general este revizitarea, rescrierea, amestecul epocilor.  

* * *

În entropia criticii contemporane, ”tiparul” este... lipsa de tipar. În istoria recentă a ideilor conviețuiesc o puzderie de paradigme, analiștii dispunînd de libertatea de a se plasa pe peronul de care se simt mai apropiați. În acord cu cadrele elastice postmoderne, la anumite peroane mijlocul de transport vine la timp, la unele, întîrzie, iar la altele nu mai vine deloc. Și asta face parte din trend. Ce-i ramîne atunci de făcut bietului exeget? ”Doar” să-și pună inteligența critică și instrumentarul metodologic la treabă, facîndu-se mesagerul vremurilor sale spirituale. Axioma noii ”doctrine” critice este liberalismul viziunii. Nu normativism, ca-n canonul clasic, ci flexibilitate, deschidere spre neo- si -isme. Identificarea și conservarea cîștigului estetic rămîn regula de aur. Nu concesii în dauna beneficiului artistic, ci doar fuga de standardele rigide.

Ca stil, ocolirea ermetismului, a încifrării. Codarea criticii devine paguboasă, în contextul în care efortul critic înseamnă și travaliu hermeneutic, interpretare (nu neapărat în sensul pe care i-l da critica ”textualistă”), iar o ”decodare codat㔠ar deveni un nonsens. Dacă accepți critica printre formele de literatură, ca un act de creație specific, atunci intervine o nouă variabilă: talentul. Și criticul are muza lui, dar estetismul e contraindicat; egolatria are ca revers un narcisism auto-devorator, prin care personalitatea analistului se substituie aceleia a artiștilor și operelor radiografiate.

Exercitiul de asezare valorica, tipic modernilor, nu mai e acum ierarhizare piramidala, ci seamăna mai mult cu o plasare în context cultural. Ținta deliberării e teatralitatea. Noțiunea de teatralitate îsi largeste continutul prin aditionari, se ajusteaza prin regîndirea textului, a spatiului, a rostului actorului, a plasticii și sonorităților. Teatrul a (re)descoperit și exploatează corporalitatea, gestualitatea, obiectualitatea, vizualitatea, străvechile practici spectaculare. Arta scenică ni se adresează nu numai pe căile raționalității, ale afectivității, ci pune la treabă și visceralitatea, subconștientul, intuiția. Exercițiul critic trebuie exersat cu o unitate de măsură adecvată. Etalonul fundamental e, în același spirit al vremii, reînnoirea. Idealul e ca istoria artei teatrale să se suprapună în cît mai mare măsură pe critica teatrală. Aceasta e, în continuare, proba de valoare pentru fiecare teoretician: puterea de a anticipa instanța timpului, așa comprimată cum e ea.

Lectura critică e o interfață cu duble datorii profesionale: nu numai față de creatori, ci și față de public. Și unuia și altuia trebuie să le devii ghid. Contemporaneitatea e invadată de spectacular, care a cuprins  cele mai neobișnuite domenii. Trăim în zodia show-ului, a unui hedonism care caută să transforme totul într-o reprezentație, propovăduind agreabilul. Orientarea spectatorului către valorosul estetic face și ea parte din atribuțiile exegezei. Evitînd virusarea judecății critice, trebuie să te plasezi pe aceeași lungime de undă cu audiența. Altfel, rămîi în eter, fără să te recepționeze cineva.

Critica postmodernă are și ea aerul unui hibrid: e și psihanalitică, și impresionistă, și narativă, și textuală, fără a fi în mod expres vreuna dintre ele, dar fiind mai mult decît fiecare în parte. În sincronie cu reperele postmoderne (sau post-postmoderne?).