Nr. 3 (484) martie 2006

Post- sau neo- cu iz de -isme

Definibilă, pe liniile ei majore, prin sufixele post- sau neo-, perioada postbelică şi-a asumat ca dimensiune identitară polimorfismul spiritual. Panoramaţi, ultimii 60 de ani arată ca un peisaj caleidoscopic, surprinzator şi provocator tocmai prin marea lui varietate, prin toleranţa care face posibilă coabitarea atîtor curente, multe, evident contrastante. Postmodernismul (unii vorbesc deja despre un succesor: post-postmodernismul) şi-a elasticizat într-atît aria terminologică (chiar si acum, cînd curentul e pe cale să devină istorie, noţiunea care-l desemnează e încă destul de imprecisă, dar pîna şi indeterminarea asumată face parte din brand) încît în ea îşi gasesc loc cele mai felurite tendinţe. Variantele pure nu mai sînt suficiente, hibridizările devenind modaliţăti de proliferare estetică. Revitalizarea se face prin împrumuturi, prin transformări “genetice”, umblînd, adică, la genotipul fiecarui gen.

Totul este artă, totul este permis, proclamau, încă de-acum o sută de ani, avangardiştii europeni, operînd o preţioasă diseminare a artisticului, imersîndu-l în faptele de viaţă. Dacă modernitatea a adus cu sine noutatea radicală ca atitudine, postmodernismul a favorizat revizitările, reinterpretările, iar din punct de vedere formal, variaţiunile, eclectismul, preferinţa pentru fragment în raport cu întregul. În cîmp axiologic, postmodernismul comprima duratele. Proba timpului devine compresibilă, consacrarea arde etape: artiştii trec direct din galerie în muzee, din scenă în enciclopedii. Repoziţionarea faţă de trecut e completată printr-o suprapunere de epoci, prin anacronisme intenţionate, altădată inacceptabile. Jocul cu istoria, inter-temporalitatea, ignorarea periodizării au devenit practici frecvente. Jonglarea cu timpurile istorice este operată în numele unei ludicităti asumate, a dorinţei de rescriere. Demitizarile, citările, parodicul devin mijloace privilegiate, acţionînd în numele unei logici non- sau chiar anti-aristotelice, contradictorie, repetitive. 

Richard Schechner, exponent al experimentalismului american, de cîţiva ani profesor la New York University, considera că avangarda istorică s-a clasicizat. Contestatarii au trecut, în numai cîteva decenii, în categoria ”previzibililor”. Astăzi toată lumea ştie la ce să se aştepte de la Richard Foreman, Robert Wilson, Robert Lepage, Peter Sellars. Din punctul de vedere al universitarului american care a fondat disciplina Performance Studies şi departamentul în cadrul căruia e studiată la nivel academic, nou înseamnă, spre exemplu, să priveşti un personaj, o situaţie arhetipală din perspective surprinzătoare. Aşa a montat Trei surori de Cehov, lucrînd fiecare act într-un alt stil. Unul dintre proiectele cele mai recente şi-a propus să repare nedreptatea pe care tragediografii antici i-au făcut-o mamei lui Oedipe. Cele două piese, YocastaS (2003) si Yocasta Redux (2005), scrise într-un work-in-progress în colaborare cu Saviana Stănescu, multiplică personajul în patru Iocaste aflate la vîrste diferite, cu personalităţi diferite, evoluînd în contexte diferite. Scopul estetic imediat este portretizarea din cît mai multe unghiuri. Scopul estetic general este revizitarea, rescrierea, amestecul epocilor.  

* ^* *

În entropia criticii contemporane, ”tiparul” este... lipsa de tipar. În istoria recentă a ideilor convieţuiesc o puzderie de paradigme, analiştii dispunînd de libertatea de a se plasa pe peronul de care se simt mai apropiaţi. În acord cu cadrele elastice postmoderne, la anumite peroane mijlocul de transport vine la timp, la unele, întîrzie, iar la altele nu mai vine deloc. Şi asta face parte din trend. Ce-i ramîne atunci de făcut bietului exeget? ”Doar” să-şi pună inteligenţa critică şi instrumentarul metodologic la treabă, facîndu-se mesagerul vremurilor sale spirituale. Axioma noii ”doctrine” critice este liberalismul viziunii. Nu normativism, ca-n canonul clasic, ci flexibilitate, deschidere spre neo- si -isme. Identificarea şi conservarea cîştigului estetic rămîn regula de aur. Nu concesii în dauna beneficiului artistic, ci doar fuga de standardele rigide.

Ca stil, ocolirea ermetismului, a încifrării. Codarea criticii devine paguboasă, în contextul în care efortul critic înseamnă şi travaliu hermeneutic, interpretare (nu neapărat în sensul pe care i-l da critica ”textualistă”), iar o ”decodare codată” ar deveni un nonsens. Dacă accepţi critica printre formele de literatură, ca un act de creaţie specific, atunci intervine o nouă variabilă: talentul. Şi criticul are muza lui, dar estetismul e contraindicat; egolatria are ca revers un narcisism auto-devorator, prin care personalitatea analistului se substituie aceleia a artiştilor şi operelor radiografiate.

Exercitiul de asezare valorica, tipic modernilor, nu mai e acum ierarhizare piramidala, ci seamăna mai mult cu o plasare în context cultural. Ţinta deliberării e teatralitatea. Noţiunea de teatralitate îsi largeste continutul prin aditionari, se ajusteaza prin regîndirea textului, a spatiului, a rostului actorului, a plasticii şi sonorităţilor. Teatrul a (re)descoperit şi exploatează corporalitatea, gestualitatea, obiectualitatea, vizualitatea, străvechile practici spectaculare. Arta scenică ni se adresează nu numai pe căile raţionalităţii, ale afectivităţii, ci pune la treabă şi visceralitatea, subconştientul, intuiţia. Exerciţiul critic trebuie exersat cu o unitate de măsură adecvată. Etalonul fundamental e, în acelaşi spirit al vremii, reînnoirea. Idealul e ca istoria artei teatrale să se suprapună în cît mai mare măsură pe critica teatrală. Aceasta e, în continuare, proba de valoare pentru fiecare teoretician: puterea de a anticipa instanţa timpului, aşa comprimată cum e ea.

Lectura critică e o interfaţă cu duble datorii profesionale: nu numai faţă de creatori, ci şi faţă de public. Şi unuia şi altuia trebuie să le devii ghid. Contemporaneitatea e invadată de spectacular, care a cuprins  cele mai neobişnuite domenii. Trăim în zodia show-ului, a unui hedonism care caută să transforme totul într-o reprezentaţie, propovăduind agreabilul. Orientarea spectatorului către valorosul estetic face şi ea parte din atribuţiile exegezei. Evitînd virusarea judecăţii critice, trebuie să te plasezi pe aceeaşi lungime de undă cu audienţa. Altfel, rămîi în eter, fără să te recepţioneze cineva.

Critica postmodernă are şi ea aerul unui hibrid: e şi psihanalitică, şi impresionistă, şi narativă, şi textuală, fără a fi în mod expres vreuna dintre ele, dar fiind mai mult decît fiecare în parte. În sincronie cu reperele postmoderne (sau post-postmoderne?).