Nr. 3 (484) martie 2006

Critică nouă şi reflexe mai vechi

În urmă cu câţiva ani – pe când abia mă familiarizam cu această activitate căreia nici acum nu-mi vine să-i spun „critică teatrală”, pentru că de multe ori e consemnare pur rutinieră şi prea puţin decriptare participativ-creatoare a fenomenului teatral –, mă încăpăţânam să înving rigorile cronicii de spectacol, o specie prea inerţială, prescriptivă şi limitativă, după gustul meu. Mi se părea imposibil să captez în acest „reţetar” o realitate atât de bogată, imaginativă şi inventivă, pe scurt, o formă a libertăţii.

Acum încep să îmi dau seama că, la drept vorbind, nici lumea scenei nu o ducea prea bi­ne în acei ani. Euforia integrării noastre prin teatru (turnee fulminante, prezenţe susţinute în circuitul internaţional, coproducţii) se stinsese, furia alternativilor se dovedea apă de ploaie, stagiunile se înşirau una după alta ca nişte mărgele fără strălucire, singura constantă în acest peisaj rămânând lamentaţia cvasi-unanimă: unde ne sunt criticii de altădată? Dar cei tineri? Unde ne sunt noii dramaturgi, regizorii de mâine?

Nu se ştie cum, prin eforturile uneori penibile ale unor independenţi, disidenţi ai sistemului (Green Hours, Teatrul ACT, nucleul târgumureşean, prin Alina Nelega, sau cel clujean, animat de m.chris.nedeea, Miruna Runcan şi C.C. Buricea-Mlinarcic) sau prin iniţiativa unor profesori de la UNATC (Valeriu Moisescu şi Nicolae Mandea), lucrurile au început să se mişte. Traducerile din dramaturgia contemporană a unor spaţii culturale încă ignorate (Germania, Elveţia, Suedia, Irlanda) au antrenat câteva promoţii de absolvenţi ai secţiilor de regie, actorie, scenografie. Au prins cheag echipe, altele s-au destrămat, tinerii au dat tonul mobilităţii, al aventurii, al competiţiei.

Reflexul cel mai interesant al acestei forfote, totuşi, încă răzleţe, aerul cel mai proaspăt vine, însă, după părerea mea, dintr-o altă zonă ce părea până nu demult fixată în clişee, prejudecăţi, parti-pris-uri, arunci când nu era vorba de-a dreptul despre ignoranţă şi dezinteres. Ei bine, mă gândesc la colegii mei de generaţie, jurnalişti, absolvenţi de teatrologie ori filologie (nu voi cădea din nou în capcana acestor delimitări arbitrare, din moment ce se presupune că mă refer la oameni cu o brumă de talent, care de cele mai multe ori şi-au „făcut mâna” din mers, pe cont propriu, căci modelele, aşa puţine cum erau ele, fie nu aveau disponibilitatea dialogului, fie nu aveau har pedagogic). Aceşti tineri nu au reuşit doar să coboare media de vârstă într-o breaslă în care valoarea şi autoritatea ţin cont şi de numărul anilor, ci au îmbogăţit, au diversificat până la o ameţitoare confuzie specia comentariului teatral. Confuzia, să ne înţelegem, nu mai trebuie considerată nici ea o trăsătură neapărat negativă a peisajului cultural de astăzi. Cei care mai invocă aşa-zisa scară de valori, unică şi imuabilă, indispensabilă artistului contemporan, se înşală amarnic. Cât despre teatru, s-ar putea să mai invocăm mult şi bine figura tutelară a unui critic de anvergura şi influenţa unui Valentin Silvestru. Mai degrabă, eu cred că viitorul cronicarilor sau, cum se numesc ei mai nou, al jurnaliştilor culturali specializaţi în comentariul artelor performative, este rezervat idolilor de nişă, celor pregătiţi să-şi asume, fără crize de identitate şi conştiinţă, condiţia minoritară. Semnele se văd deja cu ochiul liber. Cei care scriu despre teatru din pasiune frecventează cu predilecţie anumite cercuri de creatori, anumite genuri de spectacol, experimentează riscurile limitelor şi ale interferenţei. Cei care scriu despre producţiile teatrelor naţionale, să spunem, se „aruncă” mai rar – sau, atunci când o fac, stângăciile sunt evidente – în zona exerciţiilor underground. Cât despre responsabilii paginilor de cultură, orientarea lor este transparentă şi de multe ori previzibilă. Oricât ar paria pe imparţialitate, în nume unei Valori generice, opţiunile lor antrenează cercuri strict delimitate, un set aproape normativ de atitudini estetice. Şi totuşi, chiar de aici se pot desprinde câteva concluzii interesante. Multiplicarea nişelor, pe de o parte, precaritatatea financiară a condiţiei de cronicar, obligând la o continuă migraţie între posturi fixe şi colaborări, de cealaltă parte, creează impresia unui mediu mult mai efervescent, stimulează inventivitatea şi obligă la mobilitate stilistică. Doar dacă vrem să privim jumătatea goală a paharului, vom spune că, dimpotrivă, taberele regrupându-se continuu, nu au sorţi de izbândă decât cei care muşcă mai vârtos şi mai spectaculos, cei abili în a provoca şi întreţine scandaluri, în a alimenta polemici şi pescui din culise iluzorii seminţe de scandal.

În orice caz, chiar şi cei care deplângeau până în urmă cu doi-trei ani „ghetoizarea” criticii teatrale (v. subcapitolul „Cronica şi critica teatrală” din volumul lui Marian Popescu, Scenele teatrului românesc, Ed. UNITEXT, Bucureşti, 2004), vor trebui să admită că ne aflăm astăzi în faţa unui domeniu mult mai flexibil, nevoit şi pregătit să absoarbă oameni cu cele mai variate specializări culturale. „Piaţa” revistelor de gen e în permanent proces de reconfigurare (titluri apar şi dispar; publicaţiile electronice ridică ştacheta, în ciuda tuturor dificultăţilor economice). Fapt care presupune, implicit, nuanţarea tipurilor de discurs şi adecvarea lor la publicuri-ţintă. Cronicheta de întâmpinare din cotidian se desparte din ce în ce mai firesc de eseul pretenţios destinat unui săptămânal sau revistelor de critică propriu-zisă (Okean, Teatrul azi, Man.In.Fest). Într-un fel se scrie despre (un anumit fel de) teatru la 24 – FUN, şi în alt fel (despre acelaşi fel de teatru) în Teatrul azi. Zonele de graniţă, interdisciplinaritatea, tehnicile interactive şi multimedia, tot mai frecventate şi la noi în artele spectacolului, încep să-şi pună amprenta şi asupra receptării critice, influenţând terminologia, împrospătând-o sau poate doar reciclând-o (un exemplu în acest sens este rubrica „Teatru la rotisor”, ţinută de Mihaela Michailov în Suplimentul de cultură). Din nou, avantajul ar fi acela că, deşi oferta revistelor de critică specializată este cum nu se poate mai limitată (din pricina publicului restrâns şi a efortului necesar pentru susţinerea financiară a acestor proiecte), informaţia teatrală, adnotată sau nu, comentată sau nu la modul critic, începe să fie diseminată tot mai eficient, în medii tot mai largi, graţie apariţiei revistelor-barometru sau a celor de ghidaj cultural, aşa cum este şi recent-importatul Time Out. Este clar că, în aceste condiţii, viitorul pare să-i aparţină criticii de susţinere, în detrimentul celei de direcţie (şi situaţia se va menţine, atâta timp cât mediile universitare, greu puse la încercare, dezorientate şi în deficit de profesionişti, vor funcţiona autist, păstrând o tăcere desăvârşită asupra contribuţiilor teoretice valoroase pe care – oare? – le mai produc).

Dintre toate maladiile care ne mai chinuie încă, de departe cea mai periculoasă – pentru că speranţa unui tratament nu se întrevede defel, în ciuda retoricelor noastre apeluri la solidaritate în slujba unor idei, valori şi beneficii culturale comune – rămâne dezinteresul faţă de recuperarea, organizarea şi administrarea fărâmelor care mai supravieţuiesc din istoria, să zicem încă recentă, a teatrului românesc. Se pare că ne lipseşte cu totul predispoziţia la eforturi obstinate, pe termen lung, vocaţia construcţiei utopice. Trăim exclusiv  în prezent, ne cheltuim acum şi aici, cu frenezie, fără rest, dar şi fără rost. Să recunoaştem, însă: obsedantul refren al ultimilor ani, imperativul „astăzi” („dramaturgie de azi”, „teatru nou, ancorat în lumea de azi”) va începe curând să răsune în gol, atâta timp cât nu vom avea în spate instituţii solide, cărţi de căpătâi, ediţii de referinţă.

Suntem tot mai mult asemenea copacului din recentul Godot reinventat de Purcărete pe scena teatrului sibian: cu rădăcinile suspendate în aer, atât de neroditori, încât frunza ivită mi­raculos printre crengi ne sfidează şi ea ca o amarnică ironie. Un exemplu cât de poate de potrivit pentru a ilustra graba cu care înţeleg să se adapteze vremurilor chiar şi instituţiile socotite la noi, până nu demult, conservatoare (promovând o accepţiune anacronică a tradiţiei), este şi activitatea recent-înfiinţatului Fond Cultural Naţional, instrument autonom, desprins de Ministerul Culturii şi Cultelor, dar preluându-i atribuţiile într-un mod destul de confuz. Rezultatele sesiunii-pilot vor stârni, nu mă îndoiesc, destule controverse şi contestaţii. Sigur că e mult mai comod şi aparent mai „creativ” să concepi proiecte a căror spumă se risipeşte odată cu decontarea sumelor cheltuite, în timp ce proiectul înfiinţării unui Institut de studii teatrale (cu o arhivă şi un centru de documentare concepute la standarde occidentale) e pasată ca o castană fierbinte dintr-o mână într-alta. Fără să punem la îndoială profesionalismul proiectelor câştigătoare, nu putem să nu remarcăm că pentru membrii comisiei de selecţie (secretă, aşa cum pretinde, fireşte, statutul de funcţionare al unui organism public) vântul pare să bată dintr-o singură parte. Dintre cele nouă programe anunţate, cinci sunt, de fapt, mai vechi sau mai noi festivaluri de teatru. Or, după cum ştie orice jurnalist de cultură şi orice critic de teatru, în România, nimic nu mobilizează mai rapid energiile, nimic nu exprimă mai bine frenezia heirupismului nostru nativ, satisfacţia de a ne epuiza pe iluzii, aşa cum o face instituţia festivalului, această artă de a prepara adevărate precipitate ale bucuriei trecătoare.