bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (484) martie 2006

FELURI DE TEATRU, FELURI DE CRITICĂ

 

Cristina MODREANU

Liste paralele, spectacole-tabu

și nici un fel de dialog

Și în teatru, ca în orice ființă vie, se duce dintotdeauna o luptă între nevoia de a fi conectat la realitatea imediată și cealaltă nevoie, la fel de pregnantă, de a te rupe de contingent pentru a te dedica unei alte realități, mai subtile, unei chemări spre absolut atât de ușor de ironizat, dar care pentru unii e singura voce demnă de a fi ascultată. Sigur, cum puțini sunt adevărații aleși, drumul cel mai sigur, mai de impact, care produce efecte vizibile și determină succese imediate (sau aproape), în orice caz pe timpul unei vieți de om, este cel al „artei implicate” ca să evităm termenul „angajat”, imediat producător de repulsie pentru aceia care au simțit pe pielea lor efectele acesteia în timpul comunismului. Fapt este că e nevoie de mai multe feluri de teatru, și asta nu de ieri de azi, după cum se observă cu ochiul liber cercetând istoria modernă a artei teatrale. Problemele intervin numai într-un spațiu teatral contaminat, dintr-un motiv sau altul de intoleranță. Și mai ales atunci când  alergia la diversitate, de care eu una cred că suferă teatrul românesc în acest moment, e provocată exact de cei care ar trebui să lupte pentru această diversitate, respectiv „criticii de teatru”.

Apărând cu ghearele și cu dinții un anume fel de teatru, majoritatea vocilor ce se fac auzite pe diferite canale,  la etajul teoretic al teatrului de la noi, tinde să excludă orice manifestare teatrală înscrisă sub alt „drapel” decât acela pe care îl flutură. Altfel spus, îi susținem pe tinerii creatori (indiferent ce ar însemna asta, fiindcă aici e o altă discuție), atunci afară cu regizorii sau dramaturgii consacrați. Îi admirăm pe „marii artiști”, cu un alt clișeu prea repede aruncat în discuție, atunci picăm de acord că tinerii sau cei care nu au atins acea consacrare ce corespunde standardelor generale dintr-o societate, nu fac doi bani. Dacă nu ne miroase bine decât experimentul, atunci orice nu intră în acest perimetru nu mai merită nici o atenție. Și invers, ca să scurtăm.

Așa am ajuns să avem liste paralele de nume de creatori și uneori chiar de spectacole – tabu, în legătură cu care, deși nu s-a vorbit niciodată public, cu argumente pro și contra, s-au dat deja „sentințe” definitive.

După modelul criticilor literari care au afirmat că nu pun mâna, respectiv ochiul, pe cărțile unor Coelho sau Dan Brown, fiindcă au un succes suspect, tot așa în teatru dacă spui cumva c㠄Take, Ianke și Cadâr”, de exemplu, nu e un spectacol chiar rău devii instantaneu „persona non grata”, nu pentru public, fiindcă el se bate pe bilete la acest spectacol, deși se joacă de câțiva ani buni, ci pentru „elita” din care faci parte. Care nu admite că ar trebui să-și pună măcar pentru o clipă problema „ce anume aduce succesul unui asemenea spectacol?” Așa cum nu se întreabă, ca să mai dau un exemplu, de ce a fost receptat atât de diferit „O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu”, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul Mic. Când un spectacol stârnește reacții atât de vehemente, ba mai provoacă și procese penale, având, în același timp, „fani” pasionați, nu poți să nu te miri că existența lui în teatrul românesc nu a stârnit o dezbatere publică despre „cât Ceaușescu mai avem în noi și sub ce formă?”. Dialo­gul real, de profunzime, ne lipsește cu desăvârșire, iar lipsa lui cronicizată creează un mediu perfect pentru intoleranța de care vorbeam mai sus.

Un alt exemplu: recent, cu ocazia ultimei ediții a Festivalului Național de Teatru, am aflat, citind intervențiile câtorva „voci noi” din critica teatrală că un regizor ca Mihai Măniuțiu nu  mai „corespunde”, deși n-am reușit să înțeleg încă după ce criterii a fost „elaborat㔠judecata cu pricina. Nici nu e de înțeles cine se împiedică de anumite spectacole sau de anumiți regizori și cum anume ar putea frâna succesul unora reușita altora, când în orice piață din lume – indiferent de specificul ei, economic ori cultural – legile competiției produc o adevărată întrecere între oferte, ca să continuăm o paralelă respinsă de obicei cu vehemență de lumea culturală. Probleme de înțelegere stârnesc, din păcate, chiar textele acestor persoane care vor, chipurile, înoirea teatrului românesc, dar prin excludere, nu prin adăugare, de parcă am avea un număr fix de locuri pe scara de valori teatrale. O altă temă de dezbatere.

Și asta n-ar fi nimic, dar „pegra” listelor paralele se întinde, așa încât nimeni nu mai înțelege nimic când citește top-urile din ziare și reviste în care aceiași autori și spectacole apar în lista de „cele mai bune” recomandate de un critic, dar sunt considerate de altul „cele mai slabe”. Cum să mai țină cont un om normal de asemenea „sfaturi”, când singura explicație logică a „fenomenului” e că interesele personale dictează aceste alegeri? Așa se erodează o profesie în loc să-și întărească rolul în lumea artistică, cum se întâmplă în alte părți ale lumii. Așa își pierde critica de teatru de la noi orice prestigiu în ochii artiștilor ale căror opere le „judecă”.

Intoleranța cultivată de criticii de teatru români, cu foarte puține excepții, mi se pare semn de boală, una pe cât de periculoasă pe atât de ridicolă (iar ridicolul nu omoară, dar durează) și care nu face altceva decât să țină în loc acest domeniu, atât de viu  în alte părți. Asta nu înseamnă că nu se întâmplă destule lucruri bune în teatrul românesc – slavă Domnului! – dar ele sunt meritul creatorilor și numai al lor. Până și Colocviul criticilor de teatru a fost organizat la inițiativa unui teatru, Naționalul din Cluj.

Cunosc un singur critic care a abandonat scrisul pentru a se implica direct în construirea unui proiect independent (Teatrul Arca), asta după ce hrănise ani de zile cu traduceri de piese noi teatrele din România, Victor Scoradeț. Nu spun că acesta e drumul pe care ar trebui să meargă toți teoreticienii de la noi, dar sunt sigură că sunt multe căi prin intermediul cărora ei pot ajuta la afirmarea teatrului. Numai că  afirmația se regăsește mult mai puțin decât negația în discursul teoretic de la noi – mult, puțin, bun sau prost, oricum ar fi el. Ne repezim prea repede să contrazicem și mult mai greu ne este să susținem, cu armele specifice, demersurile bune, să le ajutăm să capete amploare și, mai ales, consistență.

Da, sunt, din fericire, mai multe feluri de teatru pe scenele românești și pe cele ale lumii. În ceea ce mă privește, unele nu îmi plac deloc, dar nu uit niciodată că n-am dreptul să le ocolesc, nici să le neg utilitatea, pot numai să pretind în scris ca fiecare tip de spectacol să fie cât se poate de bine făcut, în limitele impuse de genul respectiv, fie că e vorba de teatru bulevardier, de noua dramaturgie, de reinterpretarea clasicilor sau de experimentul multimedia. Iar de fiecare dată când descopăr ceva nou și, poate – de ce nu? –, de neînțeles pentru mine, e firesc să mă întreb, să cercetez și să le povestesc și altora ce am aflat. Deși toate astea sunt, ce-i drept, mult mai complicate decât respingerea fenomenului cu pricina din start.