BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (484) martie 2006

FELURI DE TEATRU, FELURI DE CRITICĂ

 

Alice GEORGESCU

Teatru în ring

Fără îndoială, cel mai lesnicios – și, în esență, cel mai exact – răspuns la tema de discuție lansată de redacție („Feluri de teatru, feluri de critică”) ar fi acela că și teatrul, și critica nu pot fi decât de (sau în) două feluri: felul bun și felul prost. Felul bun, în cazul teatrului, presupune soliditate, limpezime, expresivitate, emoție; în cazul criticii, felul bun își păstrează primele trei caracteristici, înlocuind-o pe cea de-a patra cu... De aici încolo, opiniile se pot deosebi la nesfârșit și, trebuie să recunosc, propria mea opinie pune în spațiul celor trei puncte când o vorbă, când alta: obiectivitate, corectitudine, bun-gust, fler, adecvare, empatie sau chiar (ei, da) iubire; iubire pentru teatru, evident. În ceea ce privește felul prost, acesta este, atât în teatru, cât și în critică, infinit mai complicat (ba chiar mai complex), mai nuanțat și... mai bogat. Încerc, în continuare, o schiță topografică a domeniului, fără să am nicidecum pretenția sau ambiția de a epuiza un așa de vast subiect, care ar putea lesne oferi material pentru o cărțulie de teorie lunguiață sau pentru o teză de doctorat lătăreață. (Sau pentru ambele, simultan, dat fiind că, de la o vreme, cele două activități merg mână în mână, invadând cu vigoare nu doar câmpul criticii, dar și ogorul teatrului.) Pentru un spor de interes al descrierii, voi recurge la terminologia sportivă, mai precis la aceea pugilistică, spre a păstra principalele date – spectacol mediatic, rivalitate, interes comun, miză substanțială ori, dimpotrivă, pur sentimental㠖 ale ecuației profesionale și competiționale în care sunt închiși, fără putință de scăpare, creatorii (pentru simplificare, îl vom lua ca reprezentant al lor pe regizor) și criticii de teatru. 

Categoria grea. Protagoniștii acestui meci amical sunt, în colțul roșu, regizorul cu nume și, în colțul albastru, criticul cu rubrică. De regulă, meciul e strict demonstrativ: când se duce la un spectacol semnat de un regizor cu nume, criticul cu rubrică știe dinainte că acesta nu are cum să fie prost (spectacolul, adică) - doar regizorul și-a făcut numele și „pe mâna” criticului, care (ca să alunecăm ușor în volei) i-a ridicat la plasă cât a putut. Prin urmare, mai ales dacă e vorba despre un autor antic, despre Shakespeare ori despre un text din dramaturgia absurdului (iar un regizor cu nume asta pune în scenă în mod obișnuit), greșelile sunt excluse, pentru că toate acestea se pretează foarte ușor la combinări, permutări, rafistolări. De pildă, dintr-un text de Euripide pot rămâne la dispoziția ascultătorului doar trei replici, restul fiind suplinit de muzică, lumini, coregrafie, costume frapante, decor fistichiu. Căci predilecția netă a regizorului cu nume este somptuozitatea vizuală și sonoră,  menită să acopere pe cât cu putință deficiențele grave ale actorilor tineri, pe care artistul greu nu are timp să-i antreneze, să-i școlească, să-i perfecționeze etc., abia apucând el să-i așeze în vreun „cor”, iar în rolurile cu vorbe (reduse, pentru ocazie, la minimul posibil) apar oricum cei doi-trei actori adevărați care mai supraviețuiesc prin teatru și pe care nu are sens să-i bată prea mult la cap, că știu ei și singuri ce au de făcut. Fiindcă regizorul cu nume se grăbește: e chemat să monteze (tocmai pentru că are nume) în opt-nouă teatre deodată și... timpul este bani. Afară de asta, partenerul său credincios, criticul cu rubrică, e acolo, vizavi, gata să-l înțeleagă și să-l laude. Căci criticul cu rubrică de-aia are rubrică:  pentru că înțelege și apreciază orice operă a regizorului cu nume, chiar dacă lumea proastă din sală (care dă bani pe bilet) nu pricepe de ce, venind să vadă, spre exemplu, Hamlet, se pomenește în față cu un balet modern prin care se târăște șchiopătând Richard al III-lea. Și, așa, criticul cu rubrică scrie în acea rubrică despre forța imaginativă și puterea asociativă a regizorului cu nume, elogiindu-i, în treacăt, consecvența în a tăia scurt basmele dramaturgului, precum și ingeniozitatea în a-și pune la muncă scenograful, compozitorul și coregraful în timp ce el, regizorul, taie deja în grabă la următorul text pentru următorul spectacol din următorul teatru. Partenerii de meci au, ambii, un frumos joc de picioare (li-l admiră, uneori, și străinătatea, unde boxează amical în continuare) și chiar dacă, din greșeală, își mai scapă unul altuia câte un upercut, finalul îi prinde îmbrățișați. Dansul lor erotic e urmărit cu invidie, din colțuri, de către performerii care-și așteaptă rândul la ring și care, în răstimpuri, încearcă să facă pe arbitrii, numărându-i ori încercând să-i despartă din înlănțuire cu un avertisment. Arbitrii-judecători plătesc și aplaudă sărind din scaune de încântare.

Categoria cocoș-muscă-țânțar. Așa vine la rând, prin schimbul firesc de generații, următoarea pereche de combatanți: regizorul cu idei, în colțul galben, și criticul cu revistă, în colțul verde. Culoarea colțurilor (și a colților) lor derivă, firește, din sentimentele pe care le poartă premergătorilor din categoria anterioară, fără deosebire de vârstă, sex, religie și specialitate profesională, aceia fiind taxați, expeditiv și la grămadă, drept învechiți, depășiți, fumați. Regizorul cu idei și criticul cu revistă sunt, în general, de-un leat (spre deosebire de înaintași, unde se înregistrează denivelări) și de-un gând: să ajungă în locul celorlalți. Astfel, regizorul se supraalimentează (cu junk food) montând pe rupte spectacole prin pivnițe, cafenele, cluburi, sălițe, parcuri ș.a.m.d., botezate pompos „spații neconvenționale” și care sunt, în realitate, spații re-convențional(izat)e, adică învestite cu o la fel de rigidă configurare a relației dintre artiști și public ca și cele mai establishment-ate teatre de pe marile bulevarde. (Întru păstrarea veridicității, în descrierea acestei categorii vor apărea frecvent cuvinte englezești – sorry for the outsiders!) Este vorba despre interactivitatea obligatorie din spectacolele oricărui regizor cu idei, concept a cărui punere în practică îl obligă pe spectator să ia parte la reprezentație mai mult decât își dorește, pe post de sparing-partner al artiștilor; cum ar veni, ca sac de box: e bătut pe umăr, chestionat direct, adus, mai de bunăvoie, mai cu forța, pe scenă. Ce-i drept, specia dramaturgică predilectă a acestei categorii fiind piesa-nouă-despre-adevăratele-probleme-ale-tineretului, adică piesa cu și despre droguri, prostituție, familie neînțelegătoare, societate castratoare, juni merituoși și tați incestuoși, spectatorul poate avea parte de-aproape de bucurii negândite, precum vorbe fără perdea și trupuri fără haine. Regizorul cu idei devine, din cocoș, muscă sau țânțar ori de câte ori intră în discuție obligația tuturor (organisme, organe și organizații ale statului, societate civilă, simpli cetățeni) de a-l sprijini pe el cu bani, în virtutea premisei de genialitate, fie și încă nedeclarată. Aici intervine puternic criticul cu revistă, care socotește – și, evident, scrie – că tot ce face r.-c. este perfect, superb, cool, pentru că, la rândul lui, c.r. luptă pentru vizibilitate maximă, care se poate obține prin: 1. diagnostice șocante; 2. solidaritate de gașcă la bine (întotdeauna) și la rău (de nevoie). La întrebarea legitimă și semnalând o aparentă lipsă de logic㠄De ce îl paște criticul cu revistă pe criticul cu rubrică, aspirând să-i ia locul?”, răspunsul este simplu: pentru că, de regulă, revista e necitită și prost plătită, pe când rubrica, dimpotrivă.

Categoria semigrea-semiușoară. Este, poate, cel mai greu definibilă, întrucât e fluctuantă și plină de surprize. Aici evoluează, prin colțuri, regizorul cu speranțe și criticul cu tupeu (uneori, atributele se pot schimba între ele), care visează la gloria primei categorii, dar nu au tenacitatea celei de a doua. Regizorul cu speranțe, mai tinerel sau mai bătrâior, umblă de colo-colo prin teatre, încercând să împuște ba un „proiect”, ba un anagajament în regulă și fiind gata oricând să-și adapteze „concepția”, preferințele și stilul la gustul comanditarului. Dacă la cutare Teatru Național se cere o montare mega-tradiționalistă, el e gata la datorie; dacă în cutare subsol teatral se dorește un spectacolaș mini-(post)modernist, el îl execută fără ezitare. Tot ce vrea este un loc sub soarele reflectoarelor. Îi servește de partener criticul cu tupeu, care bate, la rândul lui, redacțiile și capetele posibililor furnizori de comenzi și care obține astfel ba o pagină prin ediția duminicală a vreunui cotidian de provincie, ba o rubricuță în vreo revistă de cercetări piscicole. Căci tot ce vrea este ca lumea (teatrală) să știe că are și el opinii. Desigur, asta îl face să-i deteste în mod egal pe criticii din celelalte două categorii, dar zâmbindu-le dulce tuturor și bârfindu-i, pentru orice eventualitate, pe unii, altora. Necazul, atât pentru regizorul cu speranțe cât și pentru criticul cu tupeu, este că nu se cunosc, până în prezent, cazuri de ieșire cu succes din categoria lor.

Cam acestea ar fi, în linii mari, tipurile de artist și de critic pe care le cunosc eu înăuntrul felului de teatru prost. Felul bun este bun, pur și simplu.