Nr. 3 (484) martie 2006

Teatru în ring

Fără îndoială, cel mai lesnicios – şi, în esenţă, cel mai exact – răspuns la tema de discuţie lansată de redacţie („Feluri de teatru, feluri de critică”) ar fi acela că şi teatrul, şi critica nu pot fi decât de (sau în) două feluri: felul bun şi felul prost. Felul bun, în cazul teatrului, presupune soliditate, limpezime, expresivitate, emoţie; în cazul criticii, felul bun îşi păstrează primele trei caracteristici, înlocuind-o pe cea de-a patra cu... De aici încolo, opiniile se pot deosebi la nesfârşit şi, trebuie să recunosc, propria mea opinie pune în spaţiul celor trei puncte când o vorbă, când alta: obiectivitate, corectitudine, bun-gust, fler, adecvare, empatie sau chiar (ei, da) iubire; iubire pentru teatru, evident. În ceea ce priveşte felul prost, acesta este, atât în teatru, cât şi în critică, infinit mai complicat (ba chiar mai complex), mai nuanţat şi... mai bogat. Încerc, în continuare, o schiţă topografică a domeniului, fără să am nicidecum pretenţia sau ambiţia de a epuiza un aşa de vast subiect, care ar putea lesne oferi material pentru o cărţulie de teorie lunguiaţă sau pentru o teză de doctorat lătăreaţă. (Sau pentru ambele, simultan, dat fiind că, de la o vreme, cele două activităţi merg mână în mână, invadând cu vigoare nu doar câmpul criticii, dar şi ogorul teatrului.) Pentru un spor de interes al descrierii, voi recurge la terminologia sportivă, mai precis la aceea pugilistică, spre a păstra principalele date – spectacol mediatic, rivalitate, interes comun, miză substanţială ori, dimpotrivă, pur sentimentală – ale ecuaţiei profesionale şi competiţionale în care sunt închişi, fără putinţă de scăpare, creatorii (pentru simplificare, îl vom lua ca reprezentant al lor pe regizor) şi criticii de teatru. 

Categoria grea. Protagoniştii acestui meci amical sunt, în colţul roşu, regizorul cu nume şi, în colţul albastru, criticul cu rubrică. De regulă, meciul e strict demonstrativ: când se duce la un spectacol semnat de un regizor cu nume, criticul cu rubrică ştie dinainte că acesta nu are cum să fie prost (spectacolul, adică) - doar regizorul şi-a făcut numele şi „pe mâna” criticului, care (ca să alunecăm uşor în volei) i-a ridicat la plasă cât a putut. Prin urmare, mai ales dacă e vorba despre un autor antic, despre Shakespeare ori despre un text din dramaturgia absurdului (iar un regizor cu nume asta pune în scenă în mod obişnuit), greşelile sunt excluse, pentru că toate acestea se pretează foarte uşor la combinări, permutări, rafistolări. De pildă, dintr-un text de Euripide pot rămâne la dispoziţia ascultătorului doar trei replici, restul fiind suplinit de muzică, lumini, coregrafie, costume frapante, decor fistichiu. Căci predilecţia netă a regizorului cu nume este somptuozitatea vizuală şi sonoră,  menită să acopere pe cât cu putinţă deficienţele grave ale actorilor tineri, pe care artistul greu nu are timp să-i antreneze, să-i şcolească, să-i perfecţioneze etc., abia apucând el să-i aşeze în vreun „cor”, iar în rolurile cu vorbe (reduse, pentru ocazie, la minimul posibil) apar oricum cei doi-trei actori adevăraţi care mai supravieţuiesc prin teatru şi pe care nu are sens să-i bată prea mult la cap, că ştiu ei şi singuri ce au de făcut. Fiindcă regizorul cu nume se grăbeşte: e chemat să monteze (tocmai pentru că are nume) în opt-nouă teatre deodată şi... timpul este bani. Afară de asta, partenerul său credincios, criticul cu rubrică, e acolo, vizavi, gata să-l înţeleagă şi să-l laude. Căci criticul cu rubrică de-aia are rubrică:  pentru că înţelege şi apreciază orice operă a regizorului cu nume, chiar dacă lumea proastă din sală (care dă bani pe bilet) nu pricepe de ce, venind să vadă, spre exemplu, Hamlet, se pomeneşte în faţă cu un balet modern prin care se târăşte şchiopătând Richard al III-lea. Şi, aşa, criticul cu rubrică scrie în acea rubrică despre forţa imaginativă şi puterea asociativă a regizorului cu nume, elogiindu-i, în treacăt, consecvenţa în a tăia scurt basmele dramaturgului, precum şi ingeniozitatea în a-şi pune la muncă scenograful, compozitorul şi coregraful în timp ce el, regizorul, taie deja în grabă la următorul text pentru următorul spectacol din următorul teatru. Partenerii de meci au, ambii, un frumos joc de picioare (li-l admiră, uneori, şi străinătatea, unde boxează amical în continuare) şi chiar dacă, din greşeală, îşi mai scapă unul altuia câte un upercut, finalul îi prinde îmbrăţişaţi. Dansul lor erotic e urmărit cu invidie, din colţuri, de către performerii care-şi aşteaptă rândul la ring şi care, în răstimpuri, încearcă să facă pe arbitrii, numărându-i ori încercând să-i despartă din înlănţuire cu un avertisment. Arbitrii-judecători plătesc şi aplaudă sărind din scaune de încântare.

Categoria cocoş-muscă-ţânţar. Aşa vine la rând, prin schimbul firesc de generaţii, următoarea pereche de combatanţi: regizorul cu idei, în colţul galben, şi criticul cu revistă, în colţul verde. Culoarea colţurilor (şi a colţilor) lor derivă, fireşte, din sentimentele pe care le poartă premergătorilor din categoria anterioară, fără deosebire de vârstă, sex, religie şi specialitate profesională, aceia fiind taxaţi, expeditiv şi la grămadă, drept învechiţi, depăşiţi, fumaţi. Regizorul cu idei şi criticul cu revistă sunt, în general, de-un leat (spre deosebire de înaintaşi, unde se înregistrează denivelări) şi de-un gând: să ajungă în locul celorlalţi. Astfel, regizorul se supraalimentează (cu junk food) montând pe rupte spectacole prin pivniţe, cafenele, cluburi, săliţe, parcuri ş.a.m.d., botezate pompos „spaţii neconvenţionale” şi care sunt, în realitate, spaţii re-convenţional(izat)e, adică învestite cu o la fel de rigidă configurare a relaţiei dintre artişti şi public ca şi cele mai establishment-ate teatre de pe marile bulevarde. (Întru păstrarea veridicităţii, în descrierea acestei categorii vor apărea frecvent cuvinte englezeşti – sorry for the outsiders!) Este vorba despre interactivitatea obligatorie din spectacolele oricărui regizor cu idei, concept a cărui punere în practică îl obligă pe spectator să ia parte la reprezentaţie mai mult decât îşi doreşte, pe post de sparing-partner al artiştilor; cum ar veni, ca sac de box: e bătut pe umăr, chestionat direct, adus, mai de bunăvoie, mai cu forţa, pe scenă. Ce-i drept, specia dramaturgică predilectă a acestei categorii fiind piesa-nouă-despre-adevăratele-probleme-ale-tineretului, adică piesa cu şi despre droguri, prostituţie, familie neînţelegătoare, societate castratoare, juni merituoşi şi taţi incestuoşi, spectatorul poate avea parte de-aproape de bucurii negândite, precum vorbe fără perdea şi trupuri fără haine. Regizorul cu idei devine, din cocoş, muscă sau ţânţar ori de câte ori intră în discuţie obligaţia tuturor (organisme, organe şi organizaţii ale statului, societate civilă, simpli cetăţeni) de a-l sprijini pe el cu bani, în virtutea premisei de genialitate, fie şi încă nedeclarată. Aici intervine puternic criticul cu revistă, care socoteşte – şi, evident, scrie – că tot ce face r.-c. este perfect, superb, cool, pentru că, la rândul lui, c.r. luptă pentru vizibilitate maximă, care se poate obţine prin: 1. diagnostice şocante; 2. solidaritate de gaşcă la bine (întotdeauna) şi la rău (de nevoie). La întrebarea legitimă şi semnalând o aparentă lipsă de logică „De ce îl paşte criticul cu revistă pe criticul cu rubrică, aspirând să-i ia locul?”, răspunsul este simplu: pentru că, de regulă, revista e necitită şi prost plătită, pe când rubrica, dimpotrivă.

Categoria semigrea-semiuşoară. Este, poate, cel mai greu definibilă, întrucât e fluctuantă şi plină de surprize. Aici evoluează, prin colţuri, regizorul cu speranţe şi criticul cu tupeu (uneori, atributele se pot schimba între ele), care visează la gloria primei categorii, dar nu au tenacitatea celei de a doua. Regizorul cu speranţe, mai tinerel sau mai bătrâior, umblă de colo-colo prin teatre, încercând să împuşte ba un „proiect”, ba un anagajament în regulă şi fiind gata oricând să-şi adapteze „concepţia”, preferinţele şi stilul la gustul comanditarului. Dacă la cutare Teatru Naţional se cere o montare mega-tradiţionalistă, el e gata la datorie; dacă în cutare subsol teatral se doreşte un spectacolaş mini-(post)modernist, el îl execută fără ezitare. Tot ce vrea este un loc sub soarele reflectoarelor. Îi serveşte de partener criticul cu tupeu, care bate, la rândul lui, redacţiile şi capetele posibililor furnizori de comenzi şi care obţine astfel ba o pagină prin ediţia duminicală a vreunui cotidian de provincie, ba o rubricuţă în vreo revistă de cercetări piscicole. Căci tot ce vrea este ca lumea (teatrală) să ştie că are şi el opinii. Desigur, asta îl face să-i deteste în mod egal pe criticii din celelalte două categorii, dar zâmbindu-le dulce tuturor şi bârfindu-i, pentru orice eventualitate, pe unii, altora. Necazul, atât pentru regizorul cu speranţe cât şi pentru criticul cu tupeu, este că nu se cunosc, până în prezent, cazuri de ieşire cu succes din categoria lor.

Cam acestea ar fi, în linii mari, tipurile de artist şi de critic pe care le cunosc eu înăuntrul felului de teatru prost. Felul bun este bun, pur şi simplu.