Critica teatrală şi contextul ei
Contextul criticii teatrale
româneşti este teatrul românesc. În conştiinţa criticii este neavenită şi
neprofesionistă orice discuţie despre legislaţia teatrelor sau despre
funcţionarea culturii într-o guvernare sau alta, despre teatrul românesc şi
problemele politice naţionale sau mondiale. Teatrul românesc e ca o navă cosmică
independentă de contactele cu laboratoarele de la sol, navigând însă – după
părerea mea – numai pe rute programate. De câteva stagiuni încoace teatrul
românesc a intrat într-un soi de rutină în care regizorii buni fac spectacole
bune, iar cei proşti – proaste; critica teatrală, mai bine zis cronica teatrală,
nu face decât să înregistreze aceste realităţi. E adevărat, nu aceiaşi regizori
sunt buni pentru toţi criticii şi topurile abundente din unele publicaţii
oglindesc o mare diversitate a gusturilor, dar ar fi destul de dificil de
formulat principiile de diferenţiere. Din cînd în cînd apar articole polemice
unde câte un critic îşi proclamă adeziunea la tot ce e nou şi anunţă că va lupta
neostenit împotriva criticilor învechiţi. Pledoaria pentru nou se produce de
dragul unor nume (ni se spune ce talentaţi sunt cutare şi cutare) nu al
realizărilor lor, ceea ce mă face să cred că talentul vădit în discuţii
particulare nu îşi găseşte întotdeauna o exprimare armonioasă pe scenă. Orice
cronicar are o scală a valorilor implicită, nivelul aşteptărilor este
determinat de semnăturile autorului şi ale regizorului spectacolului la care se
duce.
În critica teatrală,
şocul întîlnirii şi al diferenţierii generaţiilor e oarecum firesc: pentru
fiecare cronicar cultura spectacolului începe cu primele reprezentaţii văzute de
el, ceea ce a citit despre spectacolele care au definit epocile teatrale
anterioare se ordonează – în cel mai bun caz – în seturi de informaţii, nu în
trăiri comparabile cu cele de acum. Regizorii şi actorii care au făcut gloria
deceniilor anterioare sunt practic necunoscuţi şi abia dacă sunt respectaţi. Din
păcate, aceeaşi ignoranţă se răspândeşte şi asupra dramaturgiei, considerată în
bloc oportunistă ideologic şi compromisă estetic. Ceea ce nu e adevărat şi o
primă consecinţă a acestui neadevăr este sărăcirea repertoriului original: între
dramaturgia interbelică, jucată vetust şi strigătele de revoltă ale
dramaturgilor de azi nu apare nici trăsătură de unire deşi acestea există şi mă
gândesc că personajele din Stop the tempo al Gianinei Cărbunariu se
înrudesc cu „îngerii trişti” ai lui D. R. Popescu mai mult decât le-ar plăcea să
vadă comentatorilor ei entuziaşti. Şi dacă vraja unui spectacol cum a fost
Nepotul lui Rameau, de exemplu, dispare odată cu memoria ultimilor săi
spectatori, textele epocii pot fi recitite cu mai multă înţelegere teatrală
decât a făcut-o Ciprian Şiulea când a scris că dramaturgia lui Teodor Mazilu,
Dumitru Solomon şi D.R. Popescu ar fi cea mai limpede expresie a literaturii de
propagandă comuniste. Nu aşa au fost percepute piesele lor de-a lungul timpului,
cînd tocmai acestea erau cenzurate, suspendate, îndelung vizionate pentru a
ucide adevărul din ele. Am convingerea că acest adevăr poate fi valorificat
scenic de noile generaţii de regizori, în modalităţi care să conecteze
dezbaterea teatrală la frământările din societatea românească: cum am trăit, ce
am acceptat şi de ce am acceptat – sunt câteva întrebări formulate de aceste
texte, în consonanţă cu tulburările din conştiinţa părinţilor şi a bunicilor
tinerilor creatori şi cronicari de teatru. Cred că înnoirea teatrului nu se
poate adresa unei singure generaţii şi dacă e firesc ca publicul tânăr să
recepteze fără probleme tehnologiile noi folosite în arta spectacolului,
cucerirea adeziunii celor care mai cred despre teatru că e o componentă a vieţii
spiritului e absolut necesară. Mie personal mi-e antipatică ideea unui teatru
sectar, oficiat de preoţii unei înţelegeri superioare provocînd extazul
credincioşilor şi plictiseala laicilor.
Polemicile sunt
stârnite de obicei de vreo selecţie – pentru Festivalul naţional, nominalizările
pentru premiile UNITER – şi încep şi sfârşesc prin a critica opţiunile juriului
sau ale selecţionerului, fiecare propunând propriile opţiuni. Opţiuni, nu
criterii. O explicaţie ar putea veni din faptul că mişcarea teatrală nu oferă un
peisaj de bătălie unde să intre în discuţie direcţiile, concepţiile. Regizori
tineri – arareori stabili – trebuie să ţină seama de posibilităţile trupelor cu
care lucrează şi marile decalaje existente sub acest raport în ţara teatrului
modifică nu doar percepţia stilului unui creator, ci şi percepţia talentului
său. Acest tip de oscilaţii nu e de natură să tulbure viaţa relativ liniştită a
criticului care scrie despre ce a văzut, dar produce mari dificultăţi celor ce
se vor critici de întâmpinare sau de direcţie. În condiţiile prezumţiei de
onestitate, ei sunt deseori puşi în situaţia de scrie de rău despre creatorii
susţinuţi neabătut până atunci şi artiştii asimilează luciditatea actului de
trădare. Neputinţa de a coagula un grup sau nucleul unui viitor grup în jurul
unui manifest artistic produce întoarcerea la sursa teatrului pre-modern:
textul. Grupul DramAcum, în diversele sale compoziţii, a înţeles asta şi
combinaţia dintre un grup de regizori şi potenţialii autori dramatici este de
bun augur pentru teatrul românesc. Textele sunt diferite, şi ca sursă de
inspiraţie, şi ca expresivitate. Pe de o parte, un material literar fluid, în
afara logicii dramei, pe de altă parte încercări de construcţie tradiţionale în
care este turnată zeama tulbure a realităţii contemporane. După cum se ştie,
lichidul preia forma vasului.
Când ne referim la
context ar mai trebui amintită o realitate: în condiţiile de libertate a
informaţiei şi a circulaţiei, legăturile teatrului românesc cu actualitatea
definitorie a teatrului mondial sunt aleatorii şi superficiale. Vin persoane
importante din lumea teatrului, stau de vorbă cu persoane importante de pe aici,
văd spectacole, uneori scriu despre ce au văzut. Dacă scriu de bine – rămân
importanţi. Dacă scriu de rău înseamnă că s-au ramolit sau au prejudecăţi
ideologice. Oamenii de teatru români circulă. Unii montează, alţii văd, totul
rămâne o experienţă personală. Circulă şi spectacolele româneşti, după ecourile
ajunse în ţară, toate s-au bucurat de un răsunător succes. Nu ajung în România
spectacolele regizorilor importanţi, nu vin trupe importante; dacă facem
abstracţie de deplasările unor persoane, teatrul ca organism nu profită de pe
urma libertăţii, el trăieşte în autarhia de dinainte de ‘89. De aceea mie mi se
par importante şi utile iniţiativele unor critici de a face cunoscute textele
importante ale dramaturgilor străini contemporani. Victor Scoradeţ a izbutit
chiar mai mult: textele traduse de el sunt jucate – fie şi în spectacole lectură
– şi astfel piese incitante din dramaturgia de limbă germană, deschid orizontul
spre abordarea unei problematici familiare vieţii, dar străine scenei româneşti;
sunt piese care prin scriitura lor impun regizorului alt tip de convenţie
teatrală. Am impresia că asistăm acum la revenirea dramaturgiei ruse pe scenele
experimentului românesc. S-ar putea ca datorită seriei de la Teatrul Act
iniţiate de traducătorii de dramaturgie spaniolă şi piesele iberice să devină o
componentă a repertoriului curent. Cred în necesitatea abordării sistematice de
către echipe omogene a noii dramaturgii şi mă gândesc că „Teatrul Odeon”,
„Teatrul Act” ca şi companiile independente găzduite în sala „Teatrului Foarte
Mic” şi-au impus propriul profil prin acţiuni consecvente de acest fel. Mai mult
sau mai puţin vizibil, cultura şi inteligenţa unor critici a contribuit din plin
la apariţia şi susţinerea acestor spectacole. Ar fi inutil şi lipsit de speranţă
ca după eforturi (care nu se rezumă la divagaţii inteligente ci implică şi
acţiuni administrative, căutare de sponsori etc) să li se mai ceară acestor
critici şi obiectivitate în judecarea rezultatelor. Li se poate cere însă un
anume grad de sinceritate: da, sunt implicat şi pentru că sunt implicat, ştiu ce
greutăţi au fost, cum s-a lucrat, ce a vrut regizorul şi n-a putut actorul (sau
invers) vreau să vă spun de ce cred eu că e frumos şi bun ceea ce aţi văzut sau
vreţi să vă decideţi să vedeţi.
Membrii echipajului
acestei nave, pierdute deocamdată în spaţiu, cum este deocamdată, după părerea
mea, teatrul românesc, ar trebui să se cunoască unul pe altul, să-şi aplice
prezumţia de onestitate şi în aceste condiţii n-ar fi exclus ca planeta
teatrului să se cureţe de impostură şi să devină un plăcut loc de aterizare
pentru toate generaţiile de critici. |