Nr. 3 (484) martie 2006

Argument.

"Vorbeşti, vorbeşti, atâta ştii să faci!"

În urmă cu câteva săptămâni, am revăzut câteva fragmente dintr-un interviu acordat în 1972 de Liviu Ciulei Televiziunii Române. Marele regizor glosa, la un moment dat, pe marginea aplauzelor de la sfârşitul spectacolului. A aplauda – credea Ciulei – poate părea un gest de primitivism. Dar a aplauda, ritul prin care, până la urmă, se marchează ieşirea din joc, înseamnă deopotrivă modalitatea prin care spectatorii îşi mărturisesc solidaritatea cu cei ce le-au dăruit spectacolului, cu făptuitorii lui. Aplauzele – conchidea Liviu Ciulei- sunt expresia necesităţii de a-ţi afirma bucuria pentru o reuşită la care ai fost părtaş. Judecând după faptul că la noi, la mai toate spectacolele se aplaudă însufleţit, sacadat, frenetic, furtunos, într-un ritm  creat de pattern-ul  adunărilor de partid la nivel înalt de odinioară, mai că ai fi tentat să crezi că cerul teatrului românesc e cum nu se poate mai senin, că electrocardiograma acestei arte ar arăta un organism plesnind de sănătate, că evenimentele se ţin lanţ, că ocaziile de bucurie sunt nenumărate. În vreme ce în toată lumea ceea ce se cheamă standing ovations reprezintă o excepţie, în sălile româneşti fenomenul a devenit regulă. Să înţelegem oare că, spre deosebire de restul lumii, pe afişele noastre ar figura doar spectacole excepţionale? Din păcate, lucrurile sunt departe de a sta astfel. De multe ori, ascultând şi simţind fără obiect ropotele în cauză, îmi amintesc de un pasaj din Paradisul pierdut al lui Milton, pasaj ce glăsuieşte „ şi flăcările  acelea nu răspândeau lumină, ci mai curând întuneric vădit”.

Mi-a fost dat, în vremea din urmă, să cutreier mai mult decât de obicei teatrele din ţară, astfel încât socotesc că mă aflu în posesia unei imagini destul de limpezi asupra a ceea ce se întâmplă în teatre. Fenomenul cel mai îngrijorător mi se pare cel al oboselii. O oboseală bătrânicioasă, prematură ce face ca tentativele de înnoire a repertoriului să fie extrem de fragile, în pofida eforturilor trendy  care pe alocuri au reuşit să depăşească faza vocală, ca sintagma regie tânără să pară abuzivă, chiar dacă o nouă generaţie de regizori şi-a propus în chip programatic să reîmprospăteze oferta de piese, ca noile generaţii de actori să se confunde prea adesea nu doar cu mediocritatea, ci cu incapacitatea de a rosti clar un text, de  a se mişca pe scenă firesc, acceptabil, asta cu toate că nu lipsesc meritoriile  excepţii. Sunt voci care vorbesc despre un teatru „nou“ ce seamănă cumva cu copiii atinşi de progerias, boala bătrâneţii timpurii. Instituţionalizat ori alternativ, teatrului românesc parcă îi e teamă să-şi exercite propriul eu în spectacole, nu doar în talk-show-uri şi colocvii ratate, parcă nu ar vrea să vadă în ce măsură e în contact ori sincronie cu lumea.

Amăgit ori îmbălsămat de aplauzele şi ovaţiile prelungite, angrenajul teatral naţional nu prea doreşte aşadar să bage de seamă că funcţionează adesea în răspăr. Traversând cu încetineală timpul, respectivului angrenaj nu îi e la îndemână să deschidă fereastra compartimentului de tren în care s-a autoizolat, să scoată capul pe fereastră spre a privi şi inhala o gură de aer proaspăt. E pericoloso sporgersi! Cred că în ziua de azi există suficiente motive ca teatrul să se pună public în discuţie, să reflecteze asupra propriei stări şi a viitorului său. Dacă va fi mereu  amânată, sufocată de argumentul că Mihai Măniuţiu, Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Alexandru Tocilescu sau Victor Ioan Frunză, ca să citez doar câteva nume de regizori „canonici” pe care o colegă cam pripită i-a considerat a fi „de patrimoniu” ne oferă totuşi spectacole bune şi că lor li se alătură Radu Afrim sau Vlad Massaci, nu e exclus să remarcăm, că la un moment dat călătoria prin timp a teatrului va fi compromisă, va deveni periculoasă atât pentru sine cât şi pentru spectatori, iar trenul va ajunge inevitabil pe linie moartă.

Odinioară, Peter Brook le cerea celor ce fac teatru să deosebească viaţa de moarte. Operăm noi oare acum o astfel de distincţie? Artistul adevărat- credea Brook- e cel ce renaşte în clipa în care sterilitatea dă semne că îl ameninţă. Conştientizăm momentul sterilităţii? Şi tot lui Brook îi plăcea să citeze o frază aparţinându-i  apropiatului său colaborator Gourdjieff, frază ce glăsuieşte „cel care nu înaintează  dă înapoi”. Cum am sentimentul că nu prea înaintăm, spre a-mi verifica impresia m-am gândit să invit o seamă de colegi, critici de teatru, să-şi expună în paginile Familiei punctele de vedere. Sigur, mi se va spune că veşnicului încruntat, eternului cârtitor care e criticul îi e la îndemână să vorbească spre a identifica dezordini, dereglări ori derapaje de tot felul. Că i se potriveşte de minune o exclamaţie din excelentul roman Zazie dans le métro  a lui Raymond Quéneau, „vorbeşti, vorbeşti, doar asta ştii să faci!“. Că nici critica nu stă tocmai bine, că şi ea ar avea nevoie  de niscaiva energizante, fie şi numai pentru motivul că în ultimul timp se cam teme de schimbul de idei aflate în contra­dicţie, lucru care înseamnă cu totul altceva  decât conflictele ori rivalităţile dintre persoane. Aşa încât am socotit util să adiţionez opiniilor despre felurile  şi starea teatrului cele despre fe­lurile şi starea criticii. O fac cu speranţa că discuţia odată începută va genera replici de natură să faciliteze înaintarea. Şi că vorbind, adică scriind, critica de teatru va dovedi că îi stă în putere să construiască. Asemenea teatrului pe care îl acompaniază.