Nr. 3 (484) martie 2006

Cultura şi pelerinajele birocratice

Precaritatea subvenţionării de către stat a revistelor de cultură este un subiect deja vechi. Oricâte eforturi s-au făcut şi – zice-se – se fac, revistele trăiesc la începutul fiecărui an un moment de derută, confuzie şi descurajare când îşi încropesc planul editorial şi constată iarăşi şi iarăşi că, practic, nu au o bază financiară sigură şi că tot ceea ce ar putea înfăptui în plan cultural e proiectat sub semnul nesiguranţei financiare. Suma pe care Ministerul Culturii şi Cultelor o aloca, eventual, uneia sau alteia dintre revistele de cultură, pe lângă faptul că era întotdeauna sub aşteptări, venea mereu târziu şi după îndelungi şi complicate operaţiuni birocratice.

Şi, când  editorii tocmai învăţaseră cât de cât cum să-şi întocmească hârtiile pentru a obţine subvenţia şi pentru a deconta apoi ce trebuia decontat, când tocmai îşi ziceau că în anul acesta vor şti ce trebuie făcut şi toată treaba va merge mai uşor, iată că Ministerul externalizează atribuţiile subvenţionării unui aşa-numit Fond Cultural Naţional care o ia de la început cu toate, de parcă mai aveam nevoie de încă o confirmare a mitului lui Manole meşterul, blestemat să o ia mereu de la capăt. La acest FCN se îndreaptă cu mic cu mare toate proiectele culturale de pe cuprinsul ţării, ca spre o Mecca salvatoare, într-un pelerinaj birocratic în care se amestecă de-a valma instituţii centrale şi provinciale, din toate artele, ONG-uri, fundaţii de toate soiurile, edituri cunoscute şi necunoscute, reviste de tradiţie şi revistuţe ieri înfiinţate în cine ştie ce apartament de bloc etc. etc. Greu de crezut că în haosul de oferte se va putea face o alegere corectă şi decentă.

Revistele ce apar în provincie s-au îndreptat în această situaţie spre resursele locale şi doar astfel au reuşit şi reuşesc să-şi asigure existenţa. „Familia” este, din acest punct de vedere, într-o situaţie fericită. Importanţa ei ca instituţie de cultură e un fapt asumat de adminstraţia locală şi Consiliul judeţean asigură fondurile necesare continuităţii. E şi acesta un exemplu de descentralizare care se dovedeşte viabil. În acest caz, ce rost mai are o asemenea ultracentralizare a distribuirii fondului cultural naţional? Mult mai cinstit ar fi ca fondul respectiv să fie distribuit la nivel judeţean şi proiectele intrate în competiţie să fie selectate la acest nivel. Sau, bine ar fi fost ca subvenţia pentru cultura scrisă să rămână în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor care deja căpătase o experienţă în domeniu. Acum o luăm de la capăt.

 Iosif Vulcan

165 de ani de la naştere

Străbunii lui Vulcan sunt originari din Muntenia, de unde o ramură a lor s-a stabilit în Blaj, iar de acolo străbunicul Petru Vulcan se mută la Şinca-Veche (ţinutul Făgăraş), locul de naştere al lui Gheorghe Şincai. Aici se naşte Nicolae Vulcan, tatăl lui Iosif. Din această familie se trage şi vestitul episcop Samuil Vulcan, unchiul lui Iosif Vulcan, întemeietorul liceului de băieţi din Beiuş, ocrotitorul corifeilor Şcolii Ardelene. După terminarea studiilor făcute la Blaj, Sibiu, Oradea şi Viena, Nicolae Vulcan este hirotonit preot greco-catolic şi numit paroh la Holod. Nicolae Vulcan şi Victoria Iriny (numele de familie era Irimie, de confesie ortodoxă) au avut şase copii, dintre care cinci au murit prematur.

Iosif Vulcan se naşte la 31 martie 1841 în Holod, unul dintre principalele domenii ale episcopiei greco-catolice de Oradea. În 1844, familia Vulcan se mută la Leta-Mare, unde tatăl preoţeşte timp de 36 de ani şi unde viitorul întemeietor al „Familiei” îşi petrece „anii veseli ai prunciei” şi o bună parte a vieţii în mijlocul ţăranilor români şi maghiari. Aici îşi urmează cursurile primare, după care îşi continuă studiile la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratens din Oradea. După absolvirea liceului (1859) Iosif Vulcan se înscrie la facultatea de drept din Budapesta, unde se ocupă însă mai mult de literatură decât de ştiinţele juridice. Tânărul student ardelean ajunge în marele centru cultural la sfârşitul epocii absolutiste şi la începutul erei constituţionale, care a adus o oarecare îmbunătăţire şi în viaţa naţionalităţii române, stimulând forţele creatoare, asigurând posibilităţi mai favorabile de afirmare naţională, mai ales în domeniul învăţământului şi culturii. Climatul politic şi cultural al Capitalei, unde până la această dată se încetăţenise deja o bogată tradiţie a culturii româneşti, a avut o mare şi binefăcătoare influenţă asupra lui Iosif Vulcan, acesta căutând cu o grabă surprinzătoare să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al naţiunii sale.

Intenţia lui Vulcan de a edita o revistă culturală şi literară proprie datează de la începutul activităţii sale gazetăreşti. La vârsta de numai 24 de ani, Iosif Vulcan, la 5 aprilie 1865 se adresează Locotenenţei din Buda cu cererea pentru publicarea  unei reviste literare ce avea să poarte titlul Familia. Numărul de probă, însoţit de o foaie de prenumeraţie apare în 1/13 mai 1865 şi este bine primit de presa vremii. Primul număr apare în 5/17 iunie 1865, Iosif Vulcan mulţumind în paginile sale pentru primirea „călduroasă şi neîndătinată în literatura română” până la acea dată din partea cititorilor.

Am selectat cele de mai sus din excelentul studiu al profesorului Gheorghe Petruşan de la Facultatea de litere din Szeged, intitulat „Iosif Vulcan şi revista Familia”, lucrare din care viaţa şi activitatea lui Iosif Vulcan şi a revistei prin care şi-a asigurat pomenirea culturală peste veac reies cu o pregnanţă şi cu un farmec ce pot face deliciul cititorului de astăzi.