|
Cultura şi pelerinajele birocratice
Precaritatea
subvenţionării de către stat a revistelor de cultură este un subiect deja vechi.
Oricâte eforturi s-au făcut şi – zice-se – se fac, revistele trăiesc la
începutul fiecărui an un moment de derută, confuzie şi descurajare când îşi
încropesc planul editorial şi constată iarăşi şi iarăşi că, practic, nu au o
bază financiară sigură şi că tot ceea ce ar putea înfăptui în plan cultural e
proiectat sub semnul nesiguranţei financiare. Suma pe care Ministerul Culturii
şi Cultelor o aloca, eventual, uneia sau alteia dintre revistele de cultură, pe
lângă faptul că era întotdeauna sub aşteptări, venea mereu târziu şi după
îndelungi şi complicate operaţiuni birocratice.
Şi, când editorii tocmai învăţaseră
cât de cât cum să-şi întocmească hârtiile pentru a obţine subvenţia şi pentru a
deconta apoi ce trebuia decontat, când tocmai îşi ziceau că în anul acesta vor
şti ce trebuie făcut şi toată treaba va merge mai uşor, iată că Ministerul
externalizează atribuţiile subvenţionării unui aşa-numit Fond Cultural Naţional
care o ia de la început cu toate, de parcă mai aveam nevoie de încă o confirmare
a mitului lui Manole meşterul, blestemat să o ia mereu de la capăt. La acest FCN
se îndreaptă cu mic cu mare toate proiectele culturale de pe cuprinsul ţării, ca
spre o Mecca salvatoare, într-un pelerinaj birocratic în care se amestecă de-a
valma instituţii centrale şi provinciale, din toate artele, ONG-uri, fundaţii de
toate soiurile, edituri cunoscute şi necunoscute, reviste de tradiţie şi
revistuţe ieri înfiinţate în cine ştie ce apartament de bloc etc. etc. Greu de
crezut că în haosul de oferte se va putea face o alegere corectă şi decentă.
Revistele ce apar în
provincie s-au îndreptat în această situaţie spre resursele locale şi doar
astfel au reuşit şi reuşesc să-şi asigure existenţa. „Familia” este, din acest
punct de vedere, într-o situaţie fericită. Importanţa ei ca instituţie de
cultură e un fapt asumat de adminstraţia locală şi Consiliul judeţean asigură
fondurile necesare continuităţii. E şi acesta un exemplu de descentralizare care
se dovedeşte viabil. În acest caz, ce rost mai are o asemenea ultracentralizare
a distribuirii fondului cultural naţional? Mult mai cinstit ar fi ca fondul
respectiv să fie distribuit la nivel judeţean şi proiectele intrate în
competiţie să fie selectate la acest nivel. Sau, bine ar fi fost ca subvenţia
pentru cultura scrisă să rămână în administrarea Ministerului Culturii şi
Cultelor care deja căpătase o experienţă în domeniu. Acum o luăm de la capăt.
Iosif
Vulcan
165 de ani de la
naştere
Străbunii lui Vulcan
sunt originari din Muntenia, de unde o ramură a lor s-a stabilit în Blaj, iar de
acolo străbunicul Petru Vulcan se mută la Şinca-Veche (ţinutul Făgăraş), locul
de naştere al lui Gheorghe Şincai. Aici se naşte Nicolae Vulcan, tatăl lui
Iosif. Din această familie se trage şi vestitul episcop Samuil Vulcan, unchiul
lui Iosif Vulcan, întemeietorul liceului de băieţi din Beiuş, ocrotitorul
corifeilor Şcolii Ardelene. După terminarea studiilor făcute la Blaj,
Sibiu, Oradea şi Viena, Nicolae Vulcan este hirotonit preot greco-catolic şi
numit paroh la Holod. Nicolae Vulcan şi Victoria Iriny (numele de familie era
Irimie, de confesie ortodoxă) au avut şase copii, dintre care cinci au murit
prematur.
Iosif Vulcan se naşte
la 31 martie 1841 în Holod, unul dintre principalele domenii ale episcopiei
greco-catolice de Oradea. În 1844, familia Vulcan se mută la Leta-Mare, unde
tatăl preoţeşte timp de 36 de ani şi unde viitorul întemeietor al „Familiei” îşi
petrece „anii veseli ai prunciei” şi o bună parte a vieţii în mijlocul ţăranilor
români şi maghiari. Aici îşi urmează cursurile primare, după care îşi continuă
studiile la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratens din Oradea. După
absolvirea liceului (1859) Iosif Vulcan se înscrie la facultatea de drept din
Budapesta, unde se ocupă însă mai mult de literatură decât de ştiinţele
juridice. Tânărul student ardelean ajunge în marele centru cultural la sfârşitul
epocii absolutiste şi la începutul erei constituţionale, care a adus o oarecare
îmbunătăţire şi în viaţa naţionalităţii române, stimulând forţele creatoare,
asigurând posibilităţi mai favorabile de afirmare naţională, mai ales în
domeniul învăţământului şi culturii. Climatul politic şi cultural al Capitalei,
unde până la această dată se încetăţenise deja o bogată tradiţie a culturii
româneşti, a avut o mare şi binefăcătoare influenţă asupra lui Iosif Vulcan,
acesta căutând cu o grabă surprinzătoare să contribuie la îmbogăţirea
patrimoniului spiritual al naţiunii sale.
Intenţia lui Vulcan de
a edita o revistă culturală şi literară proprie datează de la începutul
activităţii sale gazetăreşti. La vârsta de numai 24 de ani, Iosif Vulcan, la 5
aprilie 1865 se adresează Locotenenţei din Buda cu cererea pentru publicarea
unei reviste literare ce avea să poarte titlul Familia. Numărul de probă,
însoţit de o foaie de prenumeraţie apare în 1/13 mai 1865 şi este bine primit de
presa vremii. Primul număr apare în 5/17 iunie 1865, Iosif Vulcan mulţumind în
paginile sale pentru primirea „călduroasă şi neîndătinată în literatura română”
până la acea dată din partea cititorilor.
Am selectat cele de
mai sus din excelentul studiu al profesorului Gheorghe Petruşan de la Facultatea
de litere din Szeged, intitulat „Iosif Vulcan şi revista Familia”, lucrare din
care viaţa şi activitatea lui Iosif Vulcan şi a revistei prin care şi-a asigurat
pomenirea culturală peste veac reies cu o pregnanţă şi cu un farmec ce pot face
deliciul cititorului de astăzi. |
BluePink 
