Nr. 3 (484) martie 2006

Debutul se amână

Ioana Baetica

Fişă de înregistrare, Editura Polirom, Colecţia "Ego. Proză", Iaşi, 2004

Manifestele fracturiştilor s-au stins deodată cu debuturile lor, dar şi datorită lipsei unui „inamic” de calibru. Editurile i-au publicat, criticii i-au susţinut, poate peste aşteptări. Când apărea Fişa de înregistrare a Ioanei Baetica, atenţia volumului a constituit-o partea întâi a acestuia, microromanul „fracturist” Pulsul lui Pan. Nu a fost decât un foc de artificii, pe care a mizat fără îndoială şi autoarea, din acel jemenfichism specific generaţiei. O asemenea carte-bombă la vremea ei, pare peste puţină vreme o carte obişnuită pentru proza tinerei generaţii, semn că trendul prozastic s-a potolit şi uniformizat.

Spectacularul pornografic al microromanului Pulsul lui Pan nu o reprezintă pe Ioana Baetica. Volumul e chiar schimonosit estetic de această primă parte, în care autoarea mai degrabă s-a irosit decât a excelat artistic. Toată această secţiune a Fişei de înregistrare nu e altceva decât un exerciţiu de proză, marcat de derutele primei tatonări textuale. De aici ezitările începutului şi sfârşitului, indeciziile tramei, tendinţa de a poeticiza totul. În fapt, Pulsul lui Pan e biografia unei poete şi conţine datele esenţiale ale formării ei artistice şi feminine. Talentul Ioanei Baetica – căci el există – nu stă în acest microroman, ci în prozele scurte din secţiunea a doua a volumului. Doar aici vibrează natural o scriitoare tânără din ce în ce mai sigură pe mijloacele sale, doldora de idei şi obsesii pe care le articulează cu pricepere şi entuziasm. Pulsul lui Pan e comparativ cu prozele scurte un fel de hibernare lascivă, în care, deşi naratoarea explodează de sexualitate şi trivialitate, se simte, culmea, o auto-cenzură. E vorba de acea cenzură născută din nesiguranţă, pe care autoarea pornită în campania de scandalizare generaţionistă şi-a asumat-o fără a crede până la capăt.

În mare parte, Pulsul lui Pan urmează reţeta „Ia să-i şochez pe toţi în numele noii direcţii!”. O sumă de comparaţii inutile, tablouri hard-erotice şi obsesii onirice fulgurante face ca totul să pară forţat, iar evidenţa acestei intenţionalităţii e clară. Există şi încercări de normalizare, cum e jocul cărtărescian cu păpuşi. Vlada, eroina, desprinsă parcă din lumea lui Guy Ritchie, o „femeie-container, în care toţi ne-am depus obsesiile personale” e la 23 de ani o bolnavă de veacul ei şi mai ales de ţară („sunt o toaletă”). Se mută cu iubitul artist Mihnea, însă schimbarea aceasta nu modifică cu nimic atmosfera liminară, doar că vrea să fie bărbat şi s-o cheme Craig. Bucureştiul şi viziunile utopice despre destinul naţiunii, tentaţia şi eşecurile poeziei, duc la metamorfoze artistice: „mă las de lirisme şi o să scriu un roman adevărat. O să fie mişto, că am imaginaţie, şi o să se vândă bine de la început”. În roman apar colegii fracturişti, după modelul oniriştilor şi al optzeciştilor, ca şi cum romanul ar fi scris pentru ei. Romanul se risipeşte în fragmente disparate, fără legătură între ele, nişte poeme independente care, numai la un anumit registru stilistic realizează o stranie unitate erotică. Obsedată de Sylvia Plath, îi repugnă literatura română şi urmează de fapt imperativele grupului căruia îi aparţine; îşi tunde părul, vrea să viseze mult, are plăcerea digresiunii şi a monologului, excursurile şi filozofările înlocuiesc bârfa atunci când trăirea nu oferă materie primă de creaţie. În această mare de gânduri, reflecţiile se suprapun şi se înghit, de aceea naratoarea se pierde printre enumerări, visări care sunt în fapt iluziile lirismului funciar din care e alcătuită. Ea scrie roman dar aleargă întotdeauna spre poezie. E prozatoarea cu cea mai mare înclinaţie spre trăirea estetică şi filozofică dintre tinerii prozatori. Intimidată şi neputincioasă într-o Românie care „duhneşte a ură”, această poetesă scrie romanul poeziei sale.

Proza scurtă, începând cu Floarea din zid prezintă cititorului o altă autoare, mult mai sigură pe instrumentele sale şi încrezătoare în statutul auctorial asumat. Eroii sunt personaje peticite livresc, fiecare în parte compunând câte un fel de poem-parabolă, o pildă literară dar nu în sensul nostalgic al naivităţii pierdute, epidermice, cum propunea Iulia Sala, ci modele despre resursele subliminale ale artisticului din înăuntrul fiecăruia. Pornind de la geamănul kafkian, Gregor Ristovski (Floarea din zid) primeşte în povestirea Ioanei Baetica valenţele unui personaj migrator printre alţi eroi livreşti, care suferă din cauza stereotipiei  literare în care a fost încremenit. Personajul poate fi revigorat prin redimensionare în textul altui autor („Ai stat prea mult fără aer, Gregor. Prea singur printre rânduri de carte”). Igor din Planeta do diez încorporează un refuz al lumii redat prin refuzul cuvintelor. Un autodidact genial, Igor descoperă şi pătrunde în singurătate adevărul muzicii, acele „momente cristal” care dau sens vieţii. Dintre povestiri, aceasta s-ar fi putut dezvolta mai mult datorită ideii proaspete asupra actului artistic şi pentru captivarea unui personaj inedit. Singura hibă a povestirii e scrisoarea către mamă, prea doctă şi reverenţios-artistică pentru o persoană faţă de care simte numai frustrare. Tatuaj e REM - ul Ioanei Baetica. Tatuajul misteriosului Yaros şi povestirile fantastice despre istoria acestuia relevă Lettei mistere onirice şi, în cele din urmă, erotice. Ultima povestire, Omul care a terminat-o cu lumea este o rescriere a povestirii cu acelaşi titlu neterminate a lui D. H. Lawrence.  Rezultatul e o parabolă a fericirii şi a identităţii. Deşi par mai mult încercări de la un curs de creative writing, povestirile sunt bine construite şi atent şlefuite. Pe spaţii lungi, un roman interesant şi insolit ar fi, cum spuneam, cel construit pe structura Planetei do diez. Deocamdată Ioana Baetica rămâne profund îndatorată structurii sale poetice, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu Adriana Bărbat şi Ioana Bradea, deşi scriiturile lor sunt personalizate. Ar putea scrie la fel de bine şi proză şi poezie – un specific al generaţiei actuale de prozatori. Talentată, posedând un imaginar sensibil şi complex, Ioana Baetica are multe de spus. Îi lipseşte doar o anumită libertate interioară, mult prea legată embrionar de bravadele fracturiste.

Volumul de debut al Ioanei Baetica este un cv artistic, brodat pe un mesaj prozastic cu efect şocant, care ar fi trebui să revigoreze o literatură adormită. Între manifeste, generaţie şi afirmare, Ioana Baetica are de recuperat literatura personală în care se mişcă natural şi în care crede cu adevărat.