Nr. 3 (484) martie 2006

În căutarea corpului

Ştefania Hănescu

Dumnezeul semnului hoinar, Editura Cronica, Iaşi, 2004

O fişă de prezentare a poetei oferă Cezar Ivănescu pe coperta a patra a cărţii: „Dumnezeul semnului hoinar, cea de-a treia carte de poeme a Ştefaniei Hănescu, marchează clar o evoluţie de la o scriitură abstractă către o scriitură mai senzuală, mai impregnată de concretul existenţei imediate. Cred că poeta este pe cale de a-şi descoperi vocea persoanlă, fragilă uneori, năvalnică şi imperioasă alteori.// Acurateţea stilistică a acestui volum atestă o vocaţie poetică incontestabilă pe care, sperăm, autoarea va şti să şi-o desăvârşească.”

Cartea e împărţită în două: o primă parte cuprinzătoare care dă şi titlul volumului şi o a doua, subţire, de numai câteva pagini, intitulată Arhiva păcatului. Aceasta din urmă pare un atelier de creaţie, poeta transcriind probabil din exerciţii mai lungi doar ceea ce i se pare a conţine energie şi expresivitate lirică. Sunt un fel de „rachete” în care metafora şi cogitaţia pe spaţii restrânse sunt promisiuni ale unor compoziţii probabile ulterioare. Aici „ariditatea semnului”, ca să o cităm pe poetă, e prea compactă şi imaginaţia nu oferă cuvintelor un destin mai liber, o dezvoltare mai bogată.

De altfel, cartea începe tot cu texte scurte, un fel de digitaţii din care pe neaşteptate se aude câte un acord liric: „în valea somnoroasă/ a sângelui”, „ce zvon, ce durere,/ ce moarte subţire”. Un „înger debil şi neajutorat” e simţit de poetă în propria-i fiinţă, mod de a spune că e muncită de dorul de a ieşi din inocenţă ca printr-o nouă naştere. Temele blandiene ale inocenţei infertile şi ale călcâiului vulnerabil vor fi stat cumva în atenţia Ştefaniei Hănescu când a scris poeme precum Zdrelit, călcîiul îngerului, Îngerul din trup, Cuib de scîncet divin, Îngerul fără cuvînt  ş.a.

O primă secvenţă a primei părţi a cărţii e ocupată de astfel de compoziţii care subscriu unui scenariu al căderii din inocenţă, până când poeta din Iaşi ajunge la ceea ce numeşte „carnea pământului” sau „caniculă în sînge” sau „cer de pămînt” etc. Confesiunea e mascată prin transferul subiectivităţii într-un personaj generic, persoana a doua şi a teria împărţindu-şi muzical partitura lirică. Limbajul însuşi e ferit de „noroiul greu al prozei”, ceea ce dă poemelor o imponderabilitate abstractă, poeta sfiindu-se parcă, spre deosebire de tinerele autoare ale zilei, să intre avântat în „albia caldă a trupului”. Un poem precum Ploaie de mîl e în măsură să anunţe intrarea spiritului poetic într-un trup real, poeta tăind astfel cordonul ombilical ce o ţinea legată de „Dumnezeul semnului hoinar” şi anunţând experienţe poetice ţinând de o altă plămadă, dospită bine şi fructificând cu adevărat talentul şi sensibilitatea poetei.

*^**

Rodica Brad Păuna

Pisica oarbă, Editura Scriptorum, Baia Mare, 2005

Al doilea volum de poezii al băimărencei Rodica Brad Păuna confirmă nu numai talentul ci şi maturizarea ca artist a autoarei. Un poem precum Ploaia de duminică, în simplitatea sa liniştită şi răbdătoare, indică timbrul personal al lirismului autoarei: ,, duminică seara când plouă înainte de cină/ vrei să citeşti să-ţi hrăneşti sufletul/ dar cu privirea urci în turnurile ploii/ când te vei întoarce în jurul mesei vezi/ o mulţime de necunoscuţi/ ah răspunsurile şi întrebările/ nu tocmai adevărate nu tocmai uşoare/ – nefericit ce sunt /căci iată câţi au venit să ia cina cu mine/ pe toţi ne udă aceeaşi ploaie/ ah răspunsurile şi întrebările/ şi ploaia de duminică”. Această sensibilitate elegiacă, confesată într-o manieră ambiguă de sinceritate şi ironie dulce-amară, această capacitate de mixaj neostentativ între comunicarea eului şi disimularea vulnerabilităţii sale prin devierea privirii introspective spre realul imediat – acesta devenit, astfel, marcă a emoţiei –, intră, de regulă, în reţeta poemului Rodicăi Brad Păuna.

Tânăra poetă refuză exhibarea, ostentaţia, violenţele de limbaj, atât de la modă în aceste vremuri la poetesele care fac vâlvă mai ales prin natura senzual-sexual-cinică a poeticii lor. Iubirea vulnerabilă, iubirea diminuată, amorul stins insomniile şi melancoliile rezultate din mărturisirea acestui orizont sufletesc adumbrit amorsează poemele din Pisica oarbă. Pulsiunile lirice se exprimă în pagină ca nişte delicate coregrafii de ardori în extincţie pe un fond muzical surdinizat, întristat de ,,o tristeţe până la lună”, într-o atmosferă  de somnie amalgamând cosmicul cu domesticul, fantasmagoricul cu observaţia realistă, metaforicul cu descripţia nudă. Realităţii ,,tari” care îi provoacă inhibiţii, crispări şi degradări (,,un nod/ în gât ţi se pune când nimereşti drept în/ mijlocul realităţii), poeta îi contrapune ,,dezminţirea” prin compoziţiile sale cu funcţie compensatorie. Poemul e construit anume ca  spaţiu ocrotitor, ca loc plăcut, ca timp analgezic.

În acelaşi timp, parcă nemulţumită de propria-i cuminţenie, poeta se răzvrăteşte şi transferă poemului sarcina de a prelua gesturile unei fronde împotriva lucidităţii care, ca un mecanism deja asimilat, îi oferă privirii (şi simţirii) un peisaj comun, anesteziant,  prilej, şi acesta, de intensificare a sentimentului singurătăţii: „am visat cu mult timp în urmă/ locul unde-şi coboară luna singurătatea în ţărână/ de atunci mărturisesc că/ în fiecare dimineaţă/ mă trezesc cu luare-aminte privesc toate/ lucrurile din jur şi ce uşurare/ culorile sunt toate la locul lor/ umbrele unde se cuvine doar sunetele umblă nestingherite/(...) eu însămi/aleg cuvintele/mănânc cuvinte/ mă spăl cu ele/ adorm în braţele lor/ visez cuvinte – sărutări arse/ pentru ca a doua zi să vând cuvinte pentru doi pumni/ de nisip/ ca să vântur cenuşa singurătăţii/ mă răzvrătesc/ îmi duc umbra la plimbare” (mă răzvrătesc). Între aceste două funcţii ale poemului – ca spaţiu ocrotitor şi ca spaţiu al aventurii virtuale – pendulează la această oră poetica Rodicăi Brad Păuna.