Nr. 2 (483) februarie 2006

Sanda Cordoş, Nicoleta Sălcudeanu, Iulian Boldea

I. Dragoste cu discernămînt (şi fără)

La cît e de împrăştiată şi metodic aiurită, nimeni n-ar putea bănui că, de fapt, Sanda Cordoş nu face decît să-şi ascundă tenacitatea sub aere de zăpăceală. În realitate, nimeni nu trebuie să umble cu astfel de presupuneri pentru că toată lumea ştie: Sanda Cordoş nu se lasă abătută de la proiectul ei nici cu o iotă. Cel puţin în cele scrise. Ea lucrează, cu un fel de graţie pragmatică, în interiorul unui program. De unde o stringentă unitate a preocupărilor, care se adaugă unei nu mai puţin stringente unităţi de abordare. Domeniul pe care şi l-a tras şi trasat vede literatura în confruntare: cu sistemele politice, cu ideologiile, cu realităţile. Pentru Sanda Cordoş literatura e, pe scurt spus, caz de eroism, de implicare, nu de strict consum şi pură gratuitate. O pasionează starea participativă, indicele de beligeranţă vizionară, cota de mărturie existenţială, nu jocurile, nu fentele, nu abdicările de la problematică. Preferata ei e o literatură în alertă, sensibilă la condiţia umană, nu sedusă doar de strategiile textuale. Literatura Sandei Cordoş e operă, nu text; ceva, aşadar, ce produce sens, nu doar proliferează text. Dar această preferinţă „fundamentalistă” nu înmoaie criteriile de evaluare; Sanda Cordoş nu e partizanul neabătut al „conţinuturilor” dramatice sau patetice; chiar dacă, fără îndoială, le preferă vidului problematic, ingeniozităţii în sine. Le preferă, însă, „în marginile adevărului” estetic. Judecata de valoare e un punct fix în agenda comentariilor sale. Şi ea e pronunţată – de regulă conclusiv – cu toată casanţa. Oricum ar fi cartea, ea nu lipseşte. Ce-i drept, Sanda Cordoş citeşte rareori cărţi mediocre; citind numai cărţi de vîrf, ea poate fi mereu generoasă. Cel puţin aşa i se întîmplă cu În lumea nouă (Editura Dacia, 2003), unde frecventează regulat capodopere. E o carte cu cărţi alese anume pentru exemplaritatea lor de artă; dar şi pentru exemplaritatea lor problematică. Cursul înalt al literaturii, pasul din capodoperă în capodoperă, e, aşadar, premeditat. Nu-i de mirare, deci, că enunţurile finale se transformă în concluzii extaziate. Toate, fireşte, motivate printr-o anterioară analiză scrupuloasă şi justificate printr-o interpretare care e, în sine, o performance exegetică. Ju­decăţile sînt asumate cu responsabilitate, şi chiar cu o anume plăcere a riscului de diagnos­tic în cazuri mai controversate sau mai incerte. Întotdeauna, însă, ele sînt pronunţate în limi­­tele unei maxime exigenţe. Ţinîndu-se de principiul maiorescian, Sanda Cordoş e generoasă, dar, cum spuneam, numai „în limitele adevărului”. Cînd problema e delicată, ea ştie să fie deopotrivă dreaptă şi tranşantă cu toată lumea. Cum e cazul, mai special, al capitolului dedicat romanului Ostinato, al lui Paul Goma, în care conchide: „din pricina unui exces de talent, şi a unui surplus de personalitate, Paul Goma n-a reuşit să devină un Soljeniţîn al românilor, capabil să ofere o operă literară de mare soliditate, iradiantă prin virtuţile sale artistice” (p. 73). Oricum ar sta lucrurile, Sanda Cordoş spune în clar ceea ce crede despre carte. Şi dă întotdeauna impresia că judecata i-a fost impusă de cartea însăşi. Ceea ce e, desigur, normal, fie cît de excepţie în zilele noastre.

Unitatea de viziune critică dintre În lumea nouă şi Literatura română între revoluţie şi reacţiune, de acum cîţiva ani, se trage, în primul rînd, din stringenţa proiectului. Sanda Cordoş pare a le fi conceput modular, în evidentă complementaritate. Amîndouă volumele urmăresc fenomenul literar cam prin aceeaşi prismă: capacitatea literaturii de a răspunde la somaţiile imediatului. În cartea dedicată proletcultismului imediatul era înţeles cu prioritate în calitatea lui de comandă şi control ideologice. În cea de acum, grila e mai liberă, iar somaţiile imediate nu mai sînt reprezentate de vreo idee represivă, ci de şansa pură a literaturii de a recepta provocările realului; ceea ce o obligă pe Sanda Cordoş să facă şi o schiţă a mutaţiilor extraliterare, un desen de context social. Dar o preselecţie „tematică” a cărţilor tot se face, dublînd selecţia axiologică.

În lumea nouă are o construcţie de tip dramatic: un prolog, patru acte şi un epilog (fals). Prologul e o confesiune, prilej de pietate, pe de o parte, de imn înălţat literaturii, pe de alta; dar mai cu seamă prilej de intrare în direct a „subiectului critic”: dovadă că literatura e asumată personal, nu doar profesional. Sanda Cordoş trăieşte cu cărţile, trăieşte cărţile. Comentariile ei nu sînt simple dări de seamă de expert; ea compătimeşte cu literatura, inima îi bate alături de aceasta. Un subtext afectiv, deşi nu dus pînă la beatitudinea identificării, dă interpretărilor un ton participativ cu totul aparte. Sanda Cordoş chiar vibrează, nu se preface. Din acest punct de vedere, al vibratilităţii, ea e, poate, adevăratul şi singurul urmaş al lui Lucian Raicu. Şi asta cu atît mai mult cu cît şi pe Sanda Cordoş o impresionează fondul de umanitate al operei, iradianţa ei sufletească, nu mofturile şi sofisticăriile. Critica Sandei Cordoş e, deopotrivă, tranşantă şi afectuoasă; iar recunoştinţa faţă de literatură aproape religioasă. Dacă nu de alta, măcar pentru că literatura i-a asigurat „libertatea interioară”; ba chiar i-a „creat-o”, după cum zice ea însăşi. Drept recunoştinţă, Sanda Cordoş îşi propune să vadă „felul în care literatura română face trecerea de la o lume la alta” (p. 9), adică de la comunism la „lumea nouă”.

Primul act (De la o lume la alta) trasează şi consolidează limitele problematice între care vor evolua celelalte trei: literatura ca mărturie, literatura ca rezistenţă; rezistenţă, la rîndul ei, de două feluri: colectivă şi individuală. E capitolul care face legătura imediată cu cartea dinainte, subliniind aproape apăsat continuitatea problematică şi unitatea de abordare. Toate s-au spus despre „rezistenţa prin literatură”, şi bune, şi rele. Nici chiar Sanda Cordoş nu mai are lucruri noi de spus, dar privirea ei limpezeşte, totuşi, peisajul dezbaterii. Şi face credibilă „rezistenţa” prin mărturii scoase din literatura de mărturisire. Cum e vorba de un capitol de încadrare tematică, Sanda Cordoş urmăreşte şi liniile de despărţire de trecut, nu doar mărturiile „trecutului”. Literatura trece epoca eliberîndu-se de „suprasarcina comunitară”, de „atribuţiunile sale istorice, politice şi jurnalistice” (p. 47). Sanda Cordoş nu pare a trece acest proces în contul euforiei, devreme ce crede că literatura „îşi pierde” aceste dimensiuni. Dar, oricum, procesul social i-a impus literaturii o „schimbare /…/ în conţinut, funcţii, struc­tură instituţională” (p. 48). Despre răspunsul dat de literatură acestei schimbări e vorba în capitolele următoare.

Primul dintre ele e, de fapt, un răspuns colateral. Nu e vorba de vreo replică dată de literatură schimbării, ci de o privilegiere a literaturii de către schimbarea în sine. Şi nu, fireşte, a literaturii luate, aşa, în bloc, ci doar a cîtorva cărţi. Schimbarea de regim social a provocat şi o schimbare de regim receptiv; aşteptările literare nu mai sînt cele care au fost. Urmează, probabil, un holocaust al cărţilor de dinainte de ’89, dar cîteva trăiesc zilele fericite ale unei apoteoze subite. Sînt cărţi care, zice Sanda Cordoş, „revin la viaţă” (capitolul însuşi se numeşte Trezirea la viaţă a cărţilor) (p. 58). Nu e o listă lungă: Matei Iliescu, al lui Radu Petrescu, Ostinato, de Paul Goma, Viaţa ca o pradă a lui Marin Preda, Supravieţuirile lui Radu Cosaşu, Dimineaţă pierdută, de Gabriela Adameşteanu, Al doilea mesager, a lui Bujor Nedelcovici şi Prinţul Ghica, al Danei Dumitriu. Nu e, desigur, nici o listă exhaustivă. Dar e o listă care poate fi agreată de toată lumea (cu rezervele cuvenite, fireşte). Mai importante decît lista sînt fineţea analizelor şi inovaţia interpretărilor, linii pe care Sanda Cordoş se mişcă întotdeauna dezinvolt şi erudit.

Cîteva jurnale „exemplare” (N. Steinhardt, Lena Constante, Nicolae Balotă, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Anton Golopenţia, Mircea Zaciu, Mircea Cărtărescu şi Gabriela Melinescu) fac trecerea spre literatura nouă, inspirată chiar din lumea nouă. Capitolul, consistent, despre jurnale îi asigură Sandei Cordoş cea mai adecvată partitură de participare. Solicitudinea ei „sufletească” merge aici mînă în mînă cu detaşarea critică. Sanda Cordoş are acum prilejul să compătimească alături de oameni concreţi; căci pentru suferinţă ea are o coardă în plus.

Epilogul pare să exceadă cadrul problematic: Addenda e rezervată epistolarului Eminescu – Veronica din Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. El nu excede, însă, cadrul „procedural” al Sandei Cordoş: visul de a da peste oameni în spatele autorilor. În cazul ei, misterios e faptul că în spatele unui autor se află un om, nu invers. Tocmai de aceea i se pare de „dimensiunile unui miracol” editarea scrisorilor, „eveniment editorial ce făgăduieşte istoriei literare româneşti şi în mod special eminescologiei o nouă vîrstă aurorală” (p. 183). E, fără îndoială, incitant să-l vedem pe Eminescu în rolul lui Tropoţel, dar entuziasmul Sandei Cordoş mi se pare prea mare. Dacă eminescologia va renaşte dintr-atîta, înseamnă că n-are motive să renască. Nu mai rămîne decît s-o vedem încurajată la „o nouă vîrstă aurorală” şi de accesul la poemele porno. Deşi…

O critică deodată caldă şi severă nu-i reuşeşte decît Sandei Cordoş – ultimul critic român cu inimă şi care profesează faţă de literatură o dragoste cu discernămînt, după modul lui Ghica.

II. Exilul de trei feluri

Pe cît de gentil se poartă Sanda Cordoş în dialogul cu bibliografia de dinainte, fiecare notă polemică părînd, la ea, un fel de supremă politeţe, pe atît de sfadnică se arată, în schimb, Nicoleta Sălcudeanu. De cum vine vorba de asemenea bibliografie, Nicoleta Sălcudeanu se transformă într-o viespe iritată căreia-i prieşte, parcă, doar starea de sfădălie. O sfădălie, de altminteri, veselă, care face din polemică pură euforie, dacă nu simplu joc de cochetărie, tradus în împunsături joviale şi nedramatice. Dar ori cu cîtă veneraţie ar citi Nicoleta Sălcudeanu o carte şi oricît s-ar lăsa sedusă de argumentaţia acesteia, ea nu se dă bătută pînă nu găseşte fisurile acesteia. Iar dacă nu le găseşte, începe să o irite anume acest fapt. Acordul şi admiraţia nu-i cad bine niciodată; oricum, nu pentru multă vreme şi nu în stare pură. Acestea sînt afectele critice cele mai plictisitoare, cele mai paralizante. Tocmai de aceea, cînd nu le poate reprima scurt şi nu le poate procesa pe loc în iritări critice, autoarea se înfurie măcar pe sine, bănuindu-se de iconodulie. Dezacordul e cel ce-o animă, iar contrarierea îi asigură vivacitatea. Verva ei vine din reflexul replicii, din spontaneitatea acesteia. Iar dacă autorul sau volumul comentat nu suscită astfel de replici cu floreta, Nicoleta Sălcudeanu se irită singură din exces de admiraţie. Condiţia polemică, poate chiar certăreaţă, e drogul de care are nevoie scriitura ei zglobie. Poate tocmai de aceea polemica rămîne fără răniţi iar tonul ei nu ajunge niciodată la coleră, păstrînd graţia unei maliţii simpatice, deşi metodice. De fapt, mai degrabă stilul - decît ideile Nicoletei Sălcudeanu - e de natură polemică. Iar asta presupune, de fapt, o anume perversitate a actului critic, întrucît dă ca necesară o predispoziţie incisivă încă dinaintea contactului de idee. Conştiinţa critică se poartă ca şi cum, în prima sa ipostază, ea n-ar fi decît un fond de incisivitate pe care lectura abia urmează să-l alerteze şi să-l mobilizeze. Nicoleta Sălcudeanu zice, de fapt, nu înainte de şti dacă e cazul. Iar dacă acest caz nu survine, da-ul la care e obligată devine tot mai exasperant. Că şi ideile profesate de unii autori ridică nivelul acestei iritabilităţi originare, e strict accidental, oricît de convenabil. Se poate foarte bine să nu se întîmple aşa. Ba, pentru spectacolul receptării şi interpretării, e chiar mai folositor. Pentru că, inevitabil, de la un punct încolo admiraţia devine caustică, iar afectele critice pozitive încep să fie prelucrate negativ. Pe Nicoleta Sălcudeanu stricta admiraţie o oboseşte, o plictiseşte şi o surmenează; de aceea va ieşi îndată în maliţiozităţi, chiar dacă preţul multora se va măsura în pură gratuitate.

Această instabilitate admirativă tradusă în răutăţi de stil şi întoarsă, la urmă, într-o exasperare şi într-o iritare se vede şi în Patria de hîrtie (Ed. Aula, 2003), nu doar în cărţile de critică curentă, unde e un fel de atitudine principială. Dar Patria de hîrtie e carte „serioasă”, cu substrat erudit, chiar dacă Nicoleta Sălcudeanu trage peste el cîteva rînduri de perdele colocviale menite să distragă atenţia. Dacă nu e un tratat – şi nu e – despre exil, e, oricum, un raport fenomenologic despre exilaţi. Un raport care începe printr-o dezbatere teoretică asupra condiţiei de exilat şi se încheie prin conturarea unei tipologii în triadă. Partea de dezbatere o ia de departe, de la însăşi condiţia noastră „metafizică” de exilaţi pe pămînt şi de la cea „filosofică” de „aruncaţi în lume”, ajungînd apoi la condiţia spirituală a celor cu statut social de exilaţi în regulă. Mircea A. Diaconu (în Contrafort, nr. 1-2/2003), răscolind fondul de idei al acestui preambul, găsea că „demersul teoretic /…/ eseistic” al Nicoletei Sălcudeanu „realizează o fenomenologie a exilului”.  Ar fi realizat-o, fără îndoială, şi mai consistent dacă autoarea n-ar fi fost preocupată să-şi tot relativizeze poziţiile şi să-şi submineze, cu excese de modestie, construcţia. Modestia aceasta e, însă, mai degrabă cochetă, căci ea merge nestînjenită alături de o tranşanţă adesea abruptă, rezolvată prin drastice ieşiri polemice, îndeosebi pe seama lui Sorin Alexandrescu sau a Monicăi Spiridon. Despre Privind înapoi, modernitatea a celui dintîi se spune, printre altele, că „dezvoltă – cu mult talent şi erudiţie – o e­roare inteligentă, premeditată, dar susceptibilă a servi /…/ un interes gentilic” (p. 23). Iar astfel de întîmpinări amicale nu sînt puţine. Şi nici păstrate doar pentru oameni inofensivi. Din contră, ele sînt servite, de preferinţă, numelor celor mai ilustre. Nicolae Manolescu însuşi, de-o pildă, beneficiază, cînd e vorba de Ţepeneag, de „cea mai greşită descifrare a codului propus de autor” (p. 152). Cînd se crede la adăpostul certitudinii de lectură, Nicoleta Sălcudeanu dă tare în stînga şi-n dreapta, uitîndu-şi de modestie. Uneori chiar mai tare decît s-ar potrivi, sugerînd dedesubt un complex al timidului.

Fenomenologia exilului culminează, după cum au observat deja toţi comentatorii, în tipologie. Strict metodologic vorbind, lucrurile nu prea s-ar potrivi, dar Nicoleta Sălcudeanu nu e un fenomenolog ortodox şi nici nu face o tipologie cu normă de dogmă; o face mai degrabă în joacă (sau pe baza unui joc de cuvinte: ExPatrioţii, Expatriaţii şi Ex-patrioţii), din simplă nevoie operaţională, recunoscînd că fondul de diversitate al exilaţilor nu poate fi contras în categorii. Dar, fireşte, nici lăsat în vraiştea lui naturală. Dedesubtul acestor nume categoriale stau, dar numai pe jumătate serios şi ele, cele trei stadii kierkegaardiene: religios, etic şi estetic. ExPatrioţii sînt exilaţii al căror suflet nu poate părăsi ţara; literatura lor e o veşnică jelanie „la apa Vavilonului”; ei reprezintă, zice Nicoleta Sălcudeanu, exilul saudoso, veşnic plîngăreţ, trăit ca permanentă traumă; dezrădăcinarea e la ei maximă şi continuă, ca la sămănătorişti, numai că mult mai dureroasă şi mai efectivă.  Expatriaţii sînt Mitici adaptabili, nu fără nostalgii nici ei, dar netraumazitante; oameni, aşadar, cu „libertate de mişcare în spaţii străine”, modelaţi prin aculturaţie (p. 82). Ex-patrioţii, în fine, sînt esteţi fără traume, şi-au uitat de patrie şi se simt bine în pielea lor de turişti-peregrini. Dezrădăcinarea nu-i mai apasă deloc. Cîtă vreme migăleşte la această tipologie, preferinţele explicite ale Nicoletei Sălcudeanu par a merge în sens invers descrierii şi inventarierii. Preferaţii ei sînt cei din ultima categorie, cei ieşiţi cu totul din complexul şi mirajul traumei şi din literatura pătimirii şi compătimirii; pe locul doi în simpatii stau Miticii desţăraţi; nu-i plac deloc, în schimb, bocitoarele absolute din prima serie. Cel puţin cîtă vreme lucrurile se păstrează în abstract. Cînd se ajunge la concret, ultima categorie se constată că nu există şi că, de fapt, n-are cine îngîna „aria paradiziacă” a exilului. Adaptabilii de la mijloc, favorizaţi la descrierea generală, abia fac un capitolaş de comentarii şi sînt, în acest sector, cu totul discriminaţi faţă de nostalgicii plaiului. Tipologiile sînt, natural, egale în tramamentul teoretic, descriptiv, dar de tot dezechilibrate în tratamentul interpretativ şi analitic. Aici, bolnavii de meleag îşi răzbună definitiv şi se ridică la adevărate micro-monografii. Măcar unii, precum Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca. Tandreţea scriptică a Nicoletei Sălcudeanu se revarsă tocmai asupra categoriei care-i displace în abstract, dar pe care o iubeşte în concret. Cum e de presupus că metoda de lucru va fi pornit de la studiul în concret şi pe opere concrete şi abia apoi se va fi ajuns la generalizări tipologice, rezultă că Nicoleta Sălcudeanu s-a săturat de atîta admiraţie şi a trecut la represalii şi pedepse. Prea multă admiraţie nu face bine la critică, asta e sigur. Dar şi răzbunările autoarei merg cîteodată în exces. Lui Vintilă Horia, de pildă, îi interzice categoric să-şi deplore prezentul ca lipsit de valoare şi să umble prin timpuri primordiale: „Greşit – zice, îndată după un citat probatoriu, Nicoleta Sălcudeanu. Tocmai prezentul ar fi avut valoare” (p. 16). Fiind vorba de un scriitor, valoare are timpul în care el crede şi n-are rost să-l punem pe coji de nucă numai pentru că ne excedează cu melopeea lui melancolică. Dar admiraţia faţă de unii membri ai acestei confrerii de nostalgici a trecut deja limita de exces şi ea revine în scriitură – dar şi în demonstraţie - sub forma unei tot mai accelerate iritări. Luaţi în parte, nostalgicii arată bine şi stîrnesc destulă, de nu chiar multă, admiraţie (cu excepţiile cuvenite, fireşte; aici, doar una, da’ bună: Petru Dumitriu); puşi laolaltă, în categorie, ei devin tot mai dezagreabili şi portretul lor tipologic tinde spre caricatură.

În carte, datorită logicii discursului, lucrurile stau în ordine inversă: cititorul are parte mai întîi de această portretizare iritată şi dă apoi peste paginile de fervoare interpretativă. Şi asta încă n-ar fi grav. Dar dă şi peste pagini calde de adeziune la drama nostalgiei de ţară. Nu e alta decît că premisa s-a sucit în timpul lucrului. Şi că această sucire s-a datorat excesului de ad­miraţie, saturaţiei admirative. Incisivitatea Nicoletei Sălcudeanu s-a simţit lezată şi a început să lucreze, sabotor, pe dedesubt, izbucnind unde nu era chiar potrivit. Mai la locul ei ar fi fost să opereze în tandem cu analiza, întrucît tipologiile sînt prin natură mai nevinovate axiologic. Dar după atîta theolatrie era de aşteptat o răbufnire theoclastică.

III. Critica de bine

Un suflet bun, aproape caritabil, e, în schimb, Iulian Boldea. Necum certăreţ din te miri ce şi mai nimica, el e, dimpotrivă, comprehensiv cu toată lumea, atît prin metodă, cît şi prin natură. Unul dintre cei mai harnici critici de azi, întinzîndu-se pe toată istoria literară, Iulian Boldea vede în comentariu un fapt de strictă pozitivitate, de nu de-a dreptul unul de clemenţă generală. Nimeni nu-l supără şi nimic nu-l irită în cărţile citite. La rîndul său, nici el nu vrea să supere pe nimeni, chiar dacă nu-şi propune să încînte pe toată lumea. Lectura lui e de o maximă civilitate şi întoarsă eminent spre vorba bună. Criticul nu-şi aprinde paie-n cap cu nimeni şi chiar cînd are un inconfort de idee cu cineva găseşte o soluţie elegantă şi galantă de a-şi puncta dezacordul. Critica lui nu-şi pierde nici o clipă seninătatea şi cumpătul. Şi nici nu-şi consumă fondul de bunăvoinţă intelectivă.

O asemenea bonomie critică nu poate rezista neconturbată fără o anume metodă. Iar într-o carte precum Vîrstele criticii (Ed. Paralela 45, 2005), în care autorul se confruntă cu peste 50 de viziuni şi perspective diferite, rezistenţa ei e o adevărată performanţă de atitudine. O performanţă care se bizuie, în primul rînd, pe o anume strategie exegetică. Iulian Boldea profesează, aproape cu scrupul, o critică descriptivă. El face dintr-un moment al comentariului – chiar dacă acesta ar fi momentul central – comentariul însuşi. Ce-l preocupă de îndată, în fiecare caz, e conspectul ideilor şi atitudinilor fiecărui autor vizat. E o probă, fără îndoială, de virtuozitate, deopotrivă a virtuţilor sintetice şi a probităţii. Conspectul acesta de idei şi atitudini concentrează, de fapt, viziunea critică a autorilor respectivi, luînd în calcul atît conceptul literar cultivat de aceştia, cît şi eventuala disponibilitate la metode, nu numai fondul de idei şi judecăţi. Iulian Boldea contrage riguros aceste viziuni în rezumate coerente. Te poţi bizui întotdeauna pe buna-credinţă şi pe corectitudinea acestor conspecte. Ele nu deformează niciodată fondul principal de idei şi atitudini al autorilor şi, în plus, sînt atente şi la modulaţiile şi nuanţele operative ale conceptului. Nu te trezeşti niciodată că Iulian Boldea vorbeşte, de fapt, despre o altă carte decît cea pe care o citeşte, cum se întîmplă tot mai adesea. De-o vreme una e ce se scrie şi cu totul alta ceea ce se citeşte. Graba de a combate lasă cărţile necitite, dacă nu cumva comentatorii pun de la sine ceea ce ar vrea să citească. La Iulian Boldea astfel de peripeţii anamorfotice ale lecturii sînt excluse cu scrupul. Iulian Boldea citeşte chiar ceea ce e scris. Ceea ce devine caz tot mai rar.

Aceste conspecte scrupuloase nu sînt făcute, însă, pentru o eventuală altercaţie de idee. Iulian Boldea extrage conceptul critic şi atît. Nici nu se gîndeşte să ia poziţie faţă de el, să-l aducă în confruntare cu propriul concept. Nu face, din descriere, baza prealabilă a unei polemici. Procedează, oarecum, ca bun fenomenolog, într-un deplin ecumenism al conceptelor şi concepţiilor critice: el doar le descrie. Din această perspectivă non-combativă toate par la fel de bune, la fel de întemeiate. Nu există concepţii sau viziuni privilegiate; dar nici discriminate. Ele doar există – şi toate, fireşte, pe un fond de merit.

Dacă nu face polemică la nivel de idee, de concept, nu înseamnă că Iulian Boldea pri­meşte la fel de senin şi filantrop toate judecăţile care derivă din acestea. De regulă, ce-i drept, el nu face caz de propriile dezacorduri nici la acest palier, dar unde crede că bunul-simţ funciar al criticii e lezat, intervine, totuşi, cu o specifică temperanţă. Asemenea intervenţii sînt, însă, rare şi Iulian Boldea tulbură consensul critic doar în situaţii excepţionale. El nu numai că nu caută cu tot dinadinsul nod în papură nimănui, dar ar trece bucuros şi peste momentele flagrante de dezacord, încercînd să nu strice pacea dintîi a comentariului. Numai unde nu se poate, numai cînd nu mai are încotro deschide cîte-o polemică; dusă şi aceasta în termeni paşnici şi împăciuitori, ca şi cum Iulian Boldea s-ar grăbi să treacă peste un moment inconfortabil al propriei decenţe. Vîrful cel mai drastic al acestor de tot rare atitudini polemice e atins în comentariul rezervat Modernităţii ultime a lui Caius Dobrescu, în care i se pare că eseistul sare prea tare peste cal: „Tranşanţa minimalizatoare cu care sînt privite u­nele personalităţi ale literaturii române care îşi confirmaseră talentul şi forţa expresivă înainte de instalarea comunismului la noi e discutabilă; nu de puţine ori, din exces de partizanat sau ca să-şi urmeze logica demonstraţiei, autorul ajunge în unghiul mort al confuziei dintre etic şi estetic” (p. 242). Observaţiile şi rezervele – altminteri discrete – se înmulţesc în zona rezervată „generaţiei 90”, ca şi cum criticul s-ar simţi mai în largul său printre congeneri; mai puţin timid aici, el nu e, totuşi, cu nimic mai maliţios, rămînînd în substanţă la fel de „pozitiv”.

Vîrstele criticii e, în fond, o panoramă dispusă sub formă de triptic. În mare, criteriul de ordonare ar putea fi considerat cel generaţionist; asta dacă tabloul principal, cel mai consistent, n-ar uni deliberat ceea ce Iulian Boldea numeşte „primele generaţii postbelice”, în care se regăsesc, prinşi în aceeaşi acoladă, atît, de pildă, Alexandru Paleologu şi Mircea Zaciu, cît şi Ion Vartic şi Cornel Moraru. Riguros generaţionistă e tăietura ultimelor două tablouri, cuprinzînd optzecişti şi nouăzecişti. Cum în interiorul fiecărei secvenţe ordinea nu e cronologică, rămîne bănuiala că ea e preferenţială, poate chiar valorică. Nu sînt, însă, destule temeiuri de a transforma această bănuială în certitudine; aşa că o oarecare ambiguitate de aranjament pare mai sigură.

Sigură de tot e însă preferinţa lui Iulian Boldea pentru un anumit tip de critică/ critici; o critică bazată pe supleţe – e o calitate mereu scoasă în pregnanţă de Iulian Boldea -, pe empatie şi mobilitate, nu pe cantonamentul de metodă; o critică plurivalentă, aşadar, nu dogmatică. „Radiografiile” sînt – recunoaşte el singur – „unele sumare, altele de mai mare complexitate” (p. 6), dar asta nu întotdeauna din vina comentatorului; ele sînt (sau provin din) cronici literare, iar unii autori – ce-i drept puţini – au rămas doar la o carte. Dar chiar dacă nu ia în considerare toate cărţile celor „radiografiaţi”, Iulian Boldea nu trece peste momentul unui portret sintetic, în care grupează toate calităţile autorului, şi cele etalate în cărţi neluate acum în seamă. Portretele se încheie, de regulă, printr-o judecată de valoare în care sînt topite şi calităţile dominante ale fiecărui autor. Cum Iulian Boldea îi consideră cam pe toţi de familie bună, le dă tuturor nota şase. E nota de bază, dacă nu cumva chiar media riguroasă a exerciţiilor de evaluare. Peste această notă se aşează, în unele cazuri, un entuziasm de adeziune, o vizibilă empatie euforică; atunci cînd nota ar trebui să fie vizibil mai mică, Iulian Boldea se ascunde sub descrierea neutră, pur tehnică. Diferenţele valorice sînt făcute, în general, din aceste subtile nuanţări, nu întotdeauna vizibile, ceea ce lasă impresia unei eclatante egalităţi de tratament.

Galeria ca atare nu cuprinde, însă, numai critici, chiar dacă grosul tablourilor e reprezentat de aceştia. Alături de critici/istorici literari cu licenţă în regulă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Matei Călinescu, Mircea Zaciu, Gelu Ionescu, Alexandru George, Mircea Martin, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Grigurcu – citat cu religiozitate în toată cartea –, Gabriel Dimisianu, Ion Pop, Dan Horia Mazilu, Liviu Petrescu, V. Fanache, Ion Vartic, Marian Papahagi, Mircea Muthu, Mircea Popa, I. Cheie-Pantea, Dan Mănucă, Cornel Moraru, Radu G. Ţeposu, Mircea Mihăieş, Ion Simuţ, Gheorghe Perian, Ştefan Borbely, Nicolae Oprea, Mihai Dragolea, Dorin Ştefănescu, Mircea A. Diaconu, Sanda Cordoş, Nicoleta Sălcudeanu, Liviu Maliţa, Diana Adamek, Tudorel Urianu, Ruxandra Ivăncescu şi Mihaela Ursa), sînt prezenţi eseişti şi chiar scriitori – desigur, cu cărţile lor de eseistică (Alexandru Paleologu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sorin Alexandrescu, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie, Virgil Nemoianu, Ioan Petru Culianu, Ilie Constantin, Leon Volovici, H.-R. Patapievici, Gheorghe Crăciun, Traian Ştef, Ioan Milea, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu, Radu Voinescu). Mai degrabă decît la fenomenul critic în sine, Iulian Boldea pare a fi fost atent la mişcarea de idei contemporană. Dar deschiderea aceasta trebuie trecută şi ea printre meritele cărţii, chiar dacă-i ameninţă linia de coerenţă.