BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2  (483) februarie 2006

PREZENȚE MAGHIARE

de

Molnár JUDIT

Misterele naturii

Váradi B.László a spus odată, în studenție, că cel mai bun prieten al său este CFR-ul, deoarece poate oricînd să i se adreseze. La prima vedere pare o „declarație” fără sens: cine nu poate cumpăra un bilet de tren pentru direcția pe care o dorește?! Și oare cine nu poate colora niște pătrățele?! Totuși Mondrian a fost cel care a canonizat pătrățelele colorate și le-a ridicat la rangul de artă. Cam la fel stăm și cu CFR-ul: numai acel om declară așa ceva a cărui esență intrinsecă este libertatea. Nu cunosc un om mai ahtiat după eliberarea interioară și poate nici mai norocos decît Varadi B. László: încă din fragedă pruncie a găsit calea desăvîrșirii dorinței sale. Născut-crescut orădean, de mic copil hoinărea prin împrejurimi, după care urmau meleagurile județului, ale țării, ajungînd mai peste tot în Europa. A descoperit deci NATURA, și-a însușit-o, ca la urmă să se identifice cu ea. Natura este cadrul desăvîrșit al libertății sale. (Iată sensul declarației de prietenie față de CFR!) De meserie biolog, a lu­crat prin pădurile dimprejurul Bucureștiului, pe meleaguri germane, în momentul de față fiind administrator la o rezervație naturală din sudul Ungariei.

Și scrie. Aproape de cînd se știe. E foarte greu de definit genul literar al scrierilor sale. Nu se încadrează în nici unul dintre curente, nu știe ( nu vrea să știe!) de modă sau de modele. Proză scurtă. Atît. Doar atît o fi ?! În proza lui Váradi B.László regăsim natura în toată complexitatea sa. Plante, animale, oameni. Relațiile în ecosisteme, relațiile între oameni. Are un văz ciudat, ciudat pentru alții: privește și vede orice dinăuntrul naturii. Nu cercetează, nu explorează, ci relatează tot ce vede, tot ce observă. Descrie. Cu o naturalețe de invidiat. Nu este realist, cu atît mai puțin naturalist. De parcă natura însăși ar grăi în scrierile sale. (Acest stil unic a fost premiat cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România după apariția primului său volum „Puiul de somn”.)

În fragmentele ce urmează apare una dintre temele sale favorite: un om al naturii, un cantonier, om ciudat, ursuz, închis în sine, dar de o omenie și de o înțelepciune rare. Un om care  parcă ar fi venit de undeva din pustele Mongoliei – de aceea i se spune Ioșca Chinezu, sau cum se obișnuiește prin Bihor, într-un limbaj amestecat: Ioșca Șargă/Sárga Jóska.

 

 

Váradi B. László

Șargă-Chinezu

(fragmente)

Vracii din Boiu și Tămașda s-au încăierat iarăși astă-noapte, deasupra casei. Cerul a fost sfîșiat, străpuns, cotrobăit în lung și-n lat, astfel încît Mîntuitorul ar fi trebuit să se-ntindă de-a binelea dacă i s-ar fi făcut poftă să ne privească pe noi. Era în asfințit, eu stăteam pe dig asemenea unui viteaz din povești, iar libertatea sîngerîndă, pe care mi se mai părea c-o văd, se retrăgea deja deasupra casei lui Ioșca Șargă, cu urmele-i roșietice strălucind pe drumurile cerești. Am venit de-a lungul digului, nelăsînd urme nici de această dată, m-am străduit să pășesc pe iarbă, ocolind părțile bătătorite. Poate și tu făceai la fel, stimate cititorule, dacă ți-ai fi petrecut anii zburători ai vieții cu prinderea animalelor inocente. Și între timp ai fi auzit din spate răsărind vuietul haitei îmbărbătîndu-se..

Priveam locurile, tufișul, apa și, deși simțeam că mă cuprinde ceva pînă-n măduva oaselor, nu înțelegeam ce.

Ei, am hoinărit eu destul în viața mea și știu ce putere are natura asupra celor ca mine. Odată, cîndva, stăteam în zorii zilei printre vița-de-vie culcată, cu un bursuc argintiu pe umăr, din pădure se auzea chiuitul de împerechere al broaștelor țestoase și dintr-odată a apărut Ulise, venind dinspre mare, învelit în zdrențe, cu o aureolă de pescăruși. Pe vremea aceea stăteam într-un sat tătăresc, în Dobrogea.(...)

Vă spun deci că era în asfințit, iar eu priveam casa, stînd pe dig. Atmosfera era mai agitată ca de obicei, peste tot zburdau orătăniile și nici porumbeii nu se cuibăriseră încă. Pe cei doi albi îi vor fi răpit uliul cît am lipsit eu. Știam că stăpînul e băut, dar nefiind niciodată o fire comunicativă, am cercetat în continuare împrejurimile. Pînă ce curcile s-au cățărat pe staulul oilor, l-am descoperit și pe el. Stătea rezemat de un dud, cu mutra lui de șaman spre dig, cu mîna pe șolduri. A-nceput să bată vîntul, fluturîndu-mi parpalacul. Cred că semănam cu statuia unui maghiar din România care s-a întors din Europa îndepărtată ca să-și dăscălească poporul. Eu, după doi ani de zbuciumări, eram pe pornite...

M-am așezat cu prietenul meu Ioșca Chinezu pe scările casei de canton. N-aș jura că am văzut luna, dar de lumina albă a pereților îmi aduc foarte bine aminte. Pe lîngă bucătăria de vară zăcea lada mea, cu capcanele și cu zdrențele mele.

— Cată aci – începu cu voce joasă românul, lăsînd încet sticla între piciorul său și peretele casei. P-aci trecea potera...donmajorul și pădurarul...te căutau pe matale...

Nu i-am răspuns, am luat la cunoștință că iarăși am scăpat de întîlnire.

— Di pi jos – concludea Ioșca Șarg㠖 pînă prin ceruri, la Bunul Dumnezeu, totul e o minciună pi astă-lume...

*

Undeva între Batăr și Talpoș mă odihneam prima oară în drumul meu pe lîngă Crișul Negru. Am zărit o criptă îngrădită, luptîndu-se cu timpul trecător. Am trecut deci de pe dig și mi-am rezemat bicicleta de peretele cojit. În fața criptei m-au întîmpinat niște porci, cu precauția atentă a omnivorilor. Sicriele bătrîne zăceau scorojite la locul lor. Din rămășițele literelor căzute am aflat că stau în locul de veci al familiei Kapdebo, în atenția porcilor de Bazna. N-am mai închis poarta. N-am vrut eu să mîntuiesc lumea, dar nu mi-ar fi displăcut ca porcii să se ducă undeva la plimbare și nu în poarta criptei Kapdebo să primească cu atenție parșivă călătorul inocent.

Am mers ore în șir cu bicicleta în arșița verii pînă am ajuns. În drum m-am întîlnit cu un om, pădurar și el. Nu-mi plac pădurarii de șes, au ceva de arendaș în ei, nu sunt oameni de pădure. Acolo unde dă canalul colector în Crișul Negru am scos mai întîi harta desenată de prietenul meu. Meleagurile păreau paradisul vidrelor. De pe pod m-am uitat încă o dată pe apă. Movilițe de nisip, pe nisip urme, singure sau în perechi. M-a cuprins liniștea. Poate vidra se uita astfel la pești sau rîsul la căprioara venind pe cărare. Mi-am desfăcut undița, deghizîndu-mă în pescar. Mă apropiam de canton și pe malul canalului ce ducea în Crișul Negru m-am ascuns în tufișuri.

M-am scăldat, am mîncat, am fumat și probabil contemplam omenirea, care trebăluia undeva în depărtare la făurirea viitorului. Mă săturasem de viitorul cu care mă tot amăgeau în copilărie. Oamenii care pun capcane animalelor își dau seama în fragedă tinerețe că nu există decît o singură viață și acel colorit vast cu care se pictează de obicei viitorul în Europa de Est poate nici nu încape în ea. După omenire, cu o parte din care, fără voia mea, m-am dușmănit, mi-am adus aminte de pantofii mei. Pantofii mei vechi și fideli, pe care i-am aruncat în tomberon, în fața unui magazin de pantofi, în capitala țărișoarei mele. Am primit ceva bani și, după cumpărarea unei perechi noi, m-am dus la cîrciumă cu niște intelectuali tineri. Îmi plăceau acele adăstări pînă-n noaptea tîrzie. În astfel de ocazii îmi puteam folosi limba maternă și ni s-au alăturat și niște femei minoritare, ceea ce era un lucru foarte foarte bun. Pe fruntea femeii minoritare, chiar dacă e intelectuală, răsare din timp în timp steaua caldă a matriarhatului. Îl înțelege și îl așteaptă pe cel care pleacă, ba chiar sunt și cazuri cînd se bucură dacă cel plecat se întoarce și e bine sănătos. Despre intelectualul minoritar masculin n-aș putea vorbi în generalități. De exemplu, cei cinci ziariști au făcut ceva foarte urît în seara respectivă, au discutat ore în șir despre gătit. Eram trist și singuratic printre atîtea ciolane și plachie de pește. Cînd am amețit, am avut o revelație. Sunt un trădător. Mi-am aruncat pantofii care ani de-a rîndul nu mă lăsaseră cu piciorul gol. Rătăceam ca un leu istovit prin noapte, cotrobăiam în tomberoane împreună cu pisici, cîini și reprezentanți ai păturilor sociale mai sărăcăcioase, dar cu pantofii mei nu m-am mai întîlnit niciodată. Am adormit pe o bancă, noaptea vîntul a bătut probabil dinspre Marea Marmara, fiindcă am visat că sunt ienicer în Istanbul.

De fapt, am vrut să par pescar de dragul unui singur om. Pescarii care apăreau pe ici-colo, nu mă deranjau. La două sute de metri de cortul meu fusese legat la mal un tăuraș. Din cauza frînghiei vițelul nu ajungea la apă, iar gazda îl adăpa în fiecare seară. De la locul meu auzisem cu o zi înainte zgomotul adăpatului, găleata goală, apoi plină lovindu-se de pietre și impactul cu corpul vițelului. Vorba gazdei n-a ajuns pînă la mine, de o fi scos vreo vorbă.

 

 

*

(...) Astă-noapte am mai dormit afară. N-am mai putut folosi cortul. Cu sacul de dormit sub braț am coborît pînă la movilița de nisip, sub cap mi-am pus un braț de paie. În zori s-a depus roua pe nisip, m-am întors pe burtă, cu sac cu tot, mă uitam pe unde trec peștii de pradă și-mi ascultam inima bătînd încet, cumpătat. Și șalău și somn s-a prins în mrejele undiței, dar cu vidrele ceva n-a fost în regulă. Diminețile mă tot cuprindea dezamăgirea văzînd nemișcarea în jurul capcanelor. Animale au fost din plin, dar n-am clarificat din timp sistemul ieșirilor. Cu frica-n sîn din cauza privirii agere a lui Ioșca Chinezu, nu puteam hoinări pe plac prin împrejurimi. S-a-nchegat o relație ciudată între noi. El dibuia că nu sunt pescar get-beget, iar eu nu mă grăbeam să mă desconspir. De mult nu mai aveam încredere în nimeni, în agricultori niciodată. Și totuși ceva n-a fost în regulă în relația noastră. S-a-ntîmplat într-o după-amiază caldă cînd, furișîndu-mă printre căpițe, am dat bot în bot cu cîinele de un negru strălucitor al stăpînului. Amîndoi umblam după ouă. Speriindu-se, cîinele a scos un lătrat scurt, iar cantonierului care trebăluia pe mal, pe semne i-a fost de-ajuns pentru a înțelege situația mea.

După acest episod nu se-ntîmpla să nu mă cheme vreodată la masă. Cred ca acesta a fost punctul cheie în relația noastră. Cînd am avut, cu plăcere am dat de mîncare oricui, doar valorează mai mult decît un sfat. În casa lui taică-meu oricine intra era poftit la masă, poate din cauza asta nu-l prea consideram om pe acela care nu făcea la fel.

Minciunile mele despre concediul de boală și altele începeau să piardă din ce în ce mai mult din farmecul lor, aceste mese comune fiind ultimul argument de a-mi da arama pe față. Nu mi-ar fi părut rău să spun odată și odată adevărul.

Seara mînam oile cantonierului spre casă, iar stăpînul poposea în lăcașul din sat la sfîrșit de săptămînă. Frumos din partea lui că nu mă prea îngreuna cu de-ale casei. Făceam ceva ici-acolo după placul meu și era chiar recunoscător pentru aceste treburi. Rîndunicile semnalau sosirea ploii. Eu umblam prin Gepișul îndepărtat și seara eram cam frînt.

Pesemne l-o fi supărat cineva pe Ioșca Șargă în sat, că l-am zărit venind de-a lungul digului, cu rucsacul pe spinare, boscorodind, bîjbîind, explicînd ceva Bunului Dumnezeu,  fiindcă altă suflare nu se zărea pe lîngă el.

M-am bucurat cînd l-am văzut, eram sigur că dacă-i băut îmi aduce și mie ceva de-ale gurii. Mă-mbătam încetul cu încetul cînd Ioșca Șargă brusc s-a ridicat de la masă, dar cu atîta forță că și lampa a-nceput să clipească și, cu niște înjurături bilingve, groaznice, s-a repezit la telefonul aflat în antreu. Mîntuitorul nu l-o fi liniștit în drumul spre casă cu răspunsurile așteptate că și pe el l-a tot pomenit în spusele sale în două limbi. Pînă să pot eu reacționa el a smuls deja din perete șnurul telefonului și l-a pus pe scaunul de lîngă patul său.

— Cată aci – zise cu arătătorul ridicat – e adevărat că domnii au telefonul lîngă pat?

— E adevărat – răspunsei eu bleg, fără să mă gîndesc.

— Ei, vezi! Și eu...Ioșca Șargă...la fel. Pînă acum nu doreau decît pește....acum vor și găini....Îți spun eu ție – se ridică din nou...Domnii nu știu de rușine în lumea asta...Drept ră­mas bun a mai lovit telefonul cu pumnul după care a adormit la șuieratul ploii care uda împrejurimile și toată această întreagă lume nerușinată.

Chiorîndu-mă, am reușit să pun la loc telefonul, în prispa casei mai ascultai o vreme ploaia, după care m-am dus la culcare, gîndindu-mă între timp la ura lui Ioșca față de domni și la vidrele mele.

Era încă noapte plină cînd m-au trezit purecii. Trăgeam o dușcă din pălincă, Ioșca se dezbrăcase întretimp, iar eu i-am atras atenția asupra buletinului meteo de dimineață, după care m-am apucat să străbat drumul noroios de pînă la Gepiș.

A cincea vidră a fost un mascul zdravăn, pe care l-am belit încet, cu mare grijă, într-un cătun îndepărtat. Domnul Katz, unul dintre blănarii din buricul Timișoarei, a scăzut din preț observînd o mică tăietură. De altfel m-am simțit bine la el. Pălăvrăgeam despre blănuri, aur, cîteodată despre femei, am băut coniac franțuzesc. Mă plătea din buzunar.

Blana am înfășurat-o sub cămașă, peste mijloc, și cît am mai fumat o țigară am admirat frumusețea corpului lipsit de înveliș.

Cînd am revenit i-am comunicat stăpînului din fața sticlei că voi pleca cu trenul de după masă.

— Iar ai prins ceva? M-am îngrozit, dar nu arătam, pesemne Ioșca Chinezu cunoștea de mult rostul și sensul activității mele.

— Iarăși...i-am răspuns cu o voce cît se poate de naturală.

— Mai de mult, cît eram singur, am prins și eu multe – spuse Ioșca Șargă, holbîndu-se din luntrea pălincii la insulele vieții sale. Doar că...această vînătoare te face neom...cum să-ți zic... că nici nu făceam altceva...Totul s-a dus de rîpă.

Țărăntocul – mă gîndeam, aici ne-am instalat cortul, aici am desțelenit pămîntul, aici am sacrificat primul om în cinstea Celui Iubit să ne ierte cu vreun strop de ploaie.

Am băut ce a mai rămas în urma lui Șargă, mi-am aruncat sacul pe umăr și am pornit spre halta înecată în oceanul porumbului.