bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (483) februarie 2006

SOLILOCVIUL LUI ODISEU

de

Traian ȘTEF

Celălalt

Mi-am luat acest chip de om obișnuit, murmură Ulise, stînd liniștit, deoparte, în Infern, după mulți ani, după ani pe care nu-i mai pot număra, pentru că sînt ani de afară, ani ai altora. M-au iubit cel mai mult zeițele, în viața de dincolo, mi-au dat nemurirea și uitarea numai să nu mai fiu Călătorul care se întoarce la cetatea lui, la rangul lui, la casa lui, la soția și la fiul lui, la slujitorii și animalele casei lui. Acest chip mi l-am păstrat mereu, al omului obișnuit care-și înfruntă încercările, chipul care îl dosește pe cel căutat de vrăjmaș, pe Nimeni care îl ascunde pe Ulise cel vestit de soartă. Nimeni a trecut pe unde nu putea trece regele Itacăi, eroul de la Troia, soțul apărut în plin ospăț. Oare dintre înfățișările mele care a murit? Nu mă mai întreb cîți au murit pentru mine. A muri pentru mine tot una este cu a muri în locul meu? Dacă judecăm după legile numărului, tot una este. A muri pentru rege, ca un soldat, înseamnă a da viața ta în locul vieții lui. Aceasta este datoria lui, morala lui. A-ți apăra regele cu prețul vieții tale înseamnă a da preț morții tale cît preț are viața regelui. Dar soldatul acela nu are nume, el nu pune în locul numelui meu numele lui. Acolo, în Infern, el va avea locul lui, judecat după faptele lui, se va întîlni cu neamurile lui și va spune poveștile lui. Și apoi, dacă ar muri în șir, în fiecare clipă, cîte unul în locul meu, aș rămîne nemuritor? Moartea lui și clipa mea sînt consecvente. Mai departe, fiecare cu moartea lui.

Dar înfățișările mele pot muri în locul meu? Ele au cîștigat pentru mine toate bătăliile. În acele înfățișări eram tocmai eu cînd ei îl căutau pe rege. Și nu era o faptă vitejească să omori pe Nimeni în locul regelui. Numai regele scînteia în fața orbirii lor. Celelalte înfățișări au fost ale zeilor. Ei au fost în locul meu și zeii sînt nemuritori. Dar dacă zeul și-ar trimite fiul, cum l-aș trimite eu pe Telemah, să moară în locul meu, plătind cu nemurirea? Înseamnă atunci că a dat moartea lui pe viața mea. A muri pentru mine înseamnă a da preț vieții mele. A muri în locul meu nu e posibil decît într-un clivaj al timpului, într-o alunecare a clipei. Dar fiul zeului nu moare pentru că el este ca zeul și zeul ca el, numai prin uitare, numai o înfățișare a lui este destinată supliciului pentru a nu mai fi uitat. Eu mă asemăn fiului uitat în lume care putea face experiența nemuririi vii, dar tatăl l-a vrut mai departe asemeni lui, arătîndu-le oamenilor nemurirea de dincolo de viață. Eu îi învăț pe greci cum să trăiască, el îi învață cum să moară. Îi mai învață că de acum înainte fiecare va muri pentru el însuși, dar își va afla locul pe cealaltă lume doar împreună cu el, călăuzit de el.

Itaca este ca o grădină, Telemah e nerăbdător să ia sceptrul, Penelopa povestește, mîndră, încercările ei și încercările mele, femei, copii și bărbați o ascultă cu evlavie. Numai eu stau și-mi aduc aminte și visez alte lumi și alte încercări și mă întreb dacă mai sînt același, dacă altul sînt, dacă altul eram, mă gîndesc. Și nu pot muri liniștit. Am ieșit din poveste, sînt urmarea faptelor mele, eu sînt acela, pot spune, dar nu mai sînt acela, am fost acela, timpul meu este altul acum, chipul meu este altul, care spune o poveste despre Ulise, eu sînt Nimeni, supraviețuitorul ajuns în acest loc, în acest timp, eu sînt ca acela, dar nu sînt acela, povestea mea e deasupra mea, eu îmi caut vîsla și brațele mele tremură cu vîsla grea încercînd mișcările pe uscat, în adierea blîndă a brizei. Eu sînt acela care și-a recucerit locul cu prețul vieții altora. Acela nu este altul, eu sînt ca acela, eu am fost acela, dar nu mai sînt el.

Multe povești se spun despre mine. Eu sînt acela? Cum tîmplarul poate reproduce o masă, o poate copia așa cum este ea, și aedul poate reproduce în cuvinte faptele mele așa cum au fost și poate descrie chipul meu așa cum a fost. Eu cel de acolo, din cronica lui sînt un tauton, o tautologie, o copie scoasă la vedere și arătată de învățători și de copii. Sînt eu același în realitate și în povestire? Nu pot fi altul, nu este altul cel povestit, tot eu sînt acolo trecînd din încercările reale în închipuirea ascultătorilor. Este un alt eu? Nu este un alt eu, este același, amintit și prins în istorisire. Că mi se spune Odiseu, sau Ulise, sau Nimeni, același sînt. Dar aezii și poeții nu istorisesc de multe ori faptele așa cum s-au întîmplat ele, ci vor să impresioneze, să atragă ascultătorii prin stilul lor, sau se pun în slujba regilor și înfrumusețează sau urîțesc eroii. Atunci ei spun povești, plăsmuiesc întîmplări care n-au existat, schimbă cuvinte, caută sensuri noi și creează ambiguități. Ceea ce unora li se pare o faptă bună, altora li se va părea o faptă rea. Oricum ceea ce fiului meu Telemah i se pare o faptă bună, lui Eneas și urmașilor Troiei li se va părea o faptă rea. Sînt eu același sau un heteron? Același sînt, chiar dacă mi-am arătat mai multe fețe, nu sînt în același timp bun și rău. De aceea mi se spune că sînt polytropos, cu multe fețe, cu multe întoarceri, de aceea sînt eroul multor scrieri din toate timpurile. Am rămas același pe tot drumul întoarcerii mele, după toate experiențele, doar mintea mea a mimat mai multe feluri de a fi. Ceea ce nu putea mintea lui Ahile, căci el era monotropos. Mama lui a încercat să-l facă invulnerabil în fața armelor omenești și a morții, doar călcîiul i-a rămas vulnerabil dintr-o ironie a sorții, în timp ce eu am fost în orice clipă vulnerabil, dar am atras vulnerabilitatea spre alte înfățișări. Dar nu am fost, totuși, plural, nu am fost altul de fiecare dată, unitatea ființei mele și identitatea ei nu s-au schimbat. Meșteșugul ființei mele m-a îmbrăcat altfel, n-a îmbrăcat alt eu, nici nu am fost alt eu, nu am avut alt eu în stăpînire. Expresia celălalt eu este oximoronică, așa cum ai spune “celălalt același”. Eu unu nu pot fi doi sau doi unu. Pentru că mie unii îmi spun Odiseu iar alții Ulise, sau că o dată mi se spune Odiseu iar într-o împrejurare anume Nimeni, ar însemna că dacă pentru un lucru există două denumiri, atunci, de fapt, există două lucruri diferite desprinse dintr-unul inițial, care nu mai există, sau, dacă există, unul ar fi parte a celuilalt, un fel de realitate fără corp, cum spunea sofistul. Sînt tot mai mulți  în jurul meu care și-au pierdut capacitatea de filozofare și nu mai sînt în stare “să vadă o singură Idee în mai multe care subzistă fiecare separat, să o vadă îndeajuns extinsă peste tot mai multe, deosebite între ele, drept învăluite de una din afara lor, după cum se vede, din nou, una singură stăruind, ca una în mai multe întreguri, ca și mai multe, definite cu totul separat.”, după cum încearcă să mă învețe același sofist, pe mine, dedat tot atît la iuțelile minții cît și la ale piciorului, dar nu căzut în filozofare. După limbile pe care le aud aici și încerc să le învăț, starea și mișcarea se exprimă prin același verb. Înseamnă că verbul compus care arată starea se supune regulii care arată mișcarea și ele nu sînt fiecare identice în altceva, ci fețe deosebite în raport cu timpul și locul. Alteritatea dă naștere diversității, care se exprimă în formă și calitate, în înfățișări, nu în atomi identici cu ei înșiși, pentru că în acest fel dacă ar sta lucrurile toate s-ar prăbuși în neant. Altul ar fi atunci contrariul care nu-și poate dobîndi certitudinea decît prin distrugerea celuilalt.

Dacă mă mai gîndesc bine, încă o dată, fețele mele nu creează alteritate. Alteritatea este un fenomen, ca umiditatea. Este un alt fel de a te arăta, cu unele diferențe, dar nu cu totul altul, dimpotrivă, în aceeași idee, chiar dacă cineva o percepe ca identitate diferită, distinctă. O percepe așa nu pentru că așa ar fi, ci pentru că așa ar vrea să fie. Cînd văd pețitorii un amărît slab, zdrențăros și murdar aciuat în cămăruța porcarului, așa ar vrea cu adevărat să fiu, nu regele învingător. Dar cum l-aș putea considera pe acela care stă, îmi mănîncă vițeii și caprele și o pețește pe soția mea? Este pețitorul cu totul altul, se creează astfel o alteritate, sau este și el o altă față a mea? M-aș putea gîndi că există o alteritate la persoana întîi, una la persoana a doua și una la persoana a treia. Sînt eu celălalt, ești tu celălalt – adică celălalt însuși, iar în rîndul trei este el celălalt, adică altul. Aș mai putea spune că astfel se naște, respectiv, o alteritate apozițională, una dialogală și una pasivă. Fiecare nouă calitate care mi se atribuie nu face decît să îmbogățească atributele după care voi fi mai bine recunoscut oriunde și oricînd, nu face decît să-mi stabilească și mai clar identitatea, să mă restrîngă la un singur nume. Tu ești celălalt, despre care se spune că ești dușmanul meu, noi sîntem față în față, plini de ură, cu săbiile sau lăncile gata să taie ori străpungă, dar fiecare dintre noi vrea același lucru, adică o femeie, pentru o femeie ne-am bătut la Troia, pentru o femeie mă bat cu tine, pețitorule, tu nu ești altul, tu ești celălalt ca mine, ne privim ca într-o oglindă și nu vrem să ne recunoaștem pentru că ne-am privit înainte prea mult în fîntîna lui Narcis. Eu mă cred îndreptățit, tu, la fel, fiecare ne explicăm prin aceleași cuvinte, eu sînt celălalt pentru tine, pînă acum ai păzit locul meu, dacă erai amant mi-ai fi ținut locul, iar acum am venit eu să recapăt îndreptățirea mea. Și lupta este un dialog. Celălalt este în dialog, iar un dialog nu poate fi decît între doi celălalt, între mine și unul ca mine, mai apropiat sau mai îndepărtat în asemănare. Altul este necunoscutul a cărui figură nu o văd, dar știu că este tot unul ca mine, toți sînt ca mine aici în Infern, deși pe puțini îi cunosc după înfățișarea lor, mai mult după faptele lor.

Poate fi altul bulgărele de pămînt, bradul din munte sau cîinele din bătătură? Ele nu pot fi altul în relația mea, decît în relația fiecărei specii în parte, sau a fiecărui gen. Pentru că altul este cel asemeni mie care nu este prezent și cu care eu nu sînt în acest moment în dialog, în relație, am față de el o atitudine pasivă pentru că și el are față de mine aceeași atitudine, în acest moment, dar despre el este vorba, îmi esrte cunoscut, și poate deveni în orice moment celălalt. Dar femeia poate fi altul față de bărbat? Nicidecum, pentru că femeia este celălalt prin excelență, exprimă dorința de celălalt, nevoia de celălalt, devin unul pe care îl lasă în urma lor. Alteritatea este un fenomen sintactic, o funcție care cunoaște asemănările și deosebirile și le leagă, le coordonează inclusiv subordonîndu-le. De aceea, nici bulgărele, nici bradul, nici cîinele nu pot fi altul. Alteritatea nu se măsoară în distanță, nu are grade, ea este de grad zero, cum aud că vorbește un sofist al noilor timpuri. Dacă toate din afara mea formează cosmosul, pot spune că acesta, cosmosul, este altceva, nu celălalt, nu altul, nu exprimă alteritatea. Uite cum am mai găsit doi termeni, ceva și altceva, care țin locul unor nu­me de lucruri între care, de asemenea, sînt ceva diferențe fără a li se schimba datul originar, ceva esențial fiind comun care poate primi o altă înfățișare, dar care sînt îndepărtate de mine, nici nu le cunosc și-mi sînt chiar indiferente. La fel, cineva și altcineva, adică oarecine, unul oarecare și altul oarecare, sau fiecine, care, ca și fiece, fie oricine sau orice, arată aceeași nepăsare a mea și nu pot fi celălalt sau altul decît atunci cînd ele intră în relația mea, în forma mea. Unul sau altul – uite cum toate au antonime – individualizează, chiar dacă eu sînt nehotărît în legătură cu relația respectivă, dar cine și ce lasă în urma lor nedeterminarea, relativitatea.

Și totuși, aud într-un cerc, există o „identitate distinctă”, a mea și a ta, pe care n-o putem exprima logic, ci simțim noi că sîntem altfel, fără să ne dăm seama pînă la mirare. Unul spune :”fiecare este sui generis”. Tot acolo aud, spunîndu-se, „eu sînt tu”. Ce cred eu despre mine, ce crede celălalt despre mine, ce credem noi despre noi, ce credem despre creator și cum ne consideră el… „Eu sînt tu”, totuși, nu e bine. Poate că expresia asta vrea să spun㠄eu sînt cu tine, de partea ta”, printr-o exagerare. Tu nu poți fi o redundanță a mea, pentru că atunci lumea nu ar mai avea diversitate, însuși Zeul cu care ne asemănăm arătîndu-se în mai multe chipuri, necunoscîndu-i chipul adevărat și poate de aceea porniți a-l reproduce fiecare dintre noi și chiar îngerii. Atunci în lume nu ar mai fi dialog.

Dacă omul este măsura tuturor lucrurilor, iar eu sînt om, înseamnă că toți oamenii sînt socotiți după aceeași măsură, că nu ne distingem decît prin felul în care ne mișcăm, rămînînd identici cu noi înșine și cu forma de om. Dacă sîntem o măsură pentru toate lucrurile, înseamnă că noi folosim toate lucrurile după nevoile noastre, după știința noastră sau le multiplicăm după măsura nevoilor și a științei noastre. Ce cred eu despre tine sau despre altul sau ce crezi tu sau ce crede el despre mine sau despre fiecine nu are o relevanță pentru că părerea aceea nu schimbă nimic din măsura noastră, referindu-se doar la mișcarea noastră, mișcare ce poate însemna faptă, cantitate sau calitate, sau, într-un cuvînt, experiență. Măsura ne-a dat-o creatorul, după măsura lui, iar libertatea noastră este de a îmbogăți această măsură prin chip, credință, limbă și experiență. Fără această diversitate, măsura creatorului s-ar fi alterat în redundanță. Fiecare este celălalt sau altul, iar dacă spunem că este alter ego ar fi o eroare pentru că măsura umană este ego.

Dar, îmi va reproșa cineva, atunci Polifem ce reprezintă?  Oricum privim lucrurile, că el arată altfel decît mine, că a vrut să mă omoare, că i-am scos ochiul cu lancea, nu înseamnă că reprezintă alteritatea. El reprezintă adversitatea. Și aceasta este o funcție a alterității, alteritatea devenind, în acest moment, funcția esențială a diversității. Avem, atunci, în forma diversității, identitatea și alteritatea, dar ele sînt funcțiile care o păstrează și care o perpetuează.