Nr. 2 (483) februarie 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

V. Proba iniţiatică

Leon Volovici: Cu puţin timp în urmă, citeam (parcă nu e potrivit cuvîntul) volumul al 3-lea despre Transnistria, din „Cartea Neagră“ a lui M. Carp, şi încercam să-ţi dau de urmă, să-mi închipui prin ce ai trecut şi ce ai simţit a c o l o – avîn ca reper cele cîteva nuvele ale tale care descind din acestă „proba iniţiatică“. Ai putea să evoci perioada aceea? Ştiai de ce te afli acolo? Mă gîndesc cum ar arăta acest episod dacă ai fi (poate că ai şi fost) în situaţia de a compune o autobiografie (neliterară) ceva mai amănunţită. Aşa, ca o depoziţie...

Norman Manea: Ajung la această întrebare astăzi, 2 iulie 1982. O senină zi de vară  Oa­menii ascultă, la posturile străine, ştiri despre Liban, unde  israelienii, în faţa Beirutului, cer evacuarea palestinienilor înarmaţi. Amatorii de fotbal urmăresc campionatele mondiale prin antene speciale, care să prindă Bulgaria, deoarece România — în pofida marelui interes popular — nu transmite evenimentul.

Acum cîteva zile a apărut un nou decret privind scumpirea combustibilului şi interdicţia de a încălzi, iarna, locuinţele peste o anume temperatură. Deja, frigul în case şi locuinţe a dominat iernile ultime. Se vorbeşte despre elaborarea unei legi privind alimentaţia „ştiinţifică” a populaţiei, care să limiteze şi mai mult consumul, în funcţie de vîrstă şi de ocupaţie. Sînt zvonuri şi în legătură cu o altă lege, în pregătire, pentru pedepsirea „huliganismului politic” (vociferări la cozi, scandaluri în săli de spectacole, glume cu substrat politic, zvonuri etc.).

Ieri după-amiază am fost în vizită la mama Cellei, care locuieşte  deasupra magazinului Unic. Spunea, printre altele, că apocalipticele cozi la carne, cu durată de chiar 10 ore în aşteptarea maşinii de aprovizionare, au lipsit în această săptămînă, pentru că miraculoasa dubă cu carne nu a mai apărut deloc. Perechea care era în vizită — el, inginer, pensionat chiar în acea zi, la 62 de ani, ea mai tînără cu vreo 10 ani, casnică — se pregăteau de o călătorie în Germania. Obsedaţi de tragica dilemă de-a nu se mai întoarce şi de a trebui s-o ia, la asemenea vîrstă, de la început... Nu puteau înţelege de ce noi ezităm, cînd este atît de limpede ce ne aşteaptă.

Seara, întorşi acasă, televizorul transmitea discursul Preşedintelui la mitingul de la Botoşani, întrerupt, ca de obicei, de lozinci şi urale. Acum cîteva zile, fostul preşedinte Nixon (poreclit aici Kixon), aflat în vizită în România, l-a elogiat pe actualul Preşedinte român ca pe unul din marii înţelepţi contemporani. Părea evident că îl invidiază pentru puterea absolută pe care şi-a asigurat-o... Termenii în care se exprima politicianul american, acum pensionat, erau asemănători cu cei rostiţi de membrii P.C.R., de la tribuna recentului Congres al Culturii şi Educaţiei Socialiste. După ora 23, am ascultat, transmisă din occident, scrisoarea unui poet român, Mihai Ursachi (rămas, probabil, în America) prin care cerea preşedintelui ţării eliberarea disidentului român Virgil Tănase, dispărut la Paris acum mai bine de o lună, şi o politică de toleranţă faţă de scriitori.

Azi dimineată, m-am sculat mai devreme, să cumpăr revista Săptămîna (tot mai mult, o variantă socialistă la Porunca Vremii din urmă cu jumătate de secol; de data asta, însă, organ oficial de partid). Ştiam că apare un nou atac, răspuns la răspunsul (acesta, surprinzător...) al lui Adrian Păunescu, din urmă cu vreo 2 săptămîni, în România Liberă. Într-adevăr! Articolul din „Săptămîna” nu se cheamă „Porcul, halca şi tricolorul”, cum auzisem că era în manuscris, ci Valoarea prin discernămînt. O replică la Valoarea prin adăogire (titlul lui Păunescu). Articolul a fost oprit de cîteva ori, pentru că părea, pînă şi cenzorilor, excesiv. În cele din urmă, argumentul pentru a-l publica (pretextul, adică) a fost, se pare, tocmai partea care s-a scos din text. A slujit, drept justificare grupului de la Săptămîna, aflat în legătură cu personaje suspuse din Securitate şi ierarhia politică. Insinuarea, adică, privind traficul de devize al lui Păunescu. În cazul meu, s-a folosit, se pare, o frază dintr-o nuvelă, unde astenicul personaj închide, enervat, televizorul... adică, o jignire la adresa singurului Speaker al Ţării. Semnatarul denunţului de azi, redactat în termeni politici duri, nu este altul decît autorul vestitului editorial antisemit Idealuri, cel ce l-a acuzat pe clasicul Lovinescu de „xenofilie” (într-o revistă ce mai păstrează, totuşi, pe frontispiciu chemarea: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”) şi ajutor al cucernicului poem de Bobotează, „Potyre pe sticlă”, din 8 ianuarie 1982, unde exista şi prea puţin codificatul vers: „jivinele mozaviriei pier”...

Cella a reacţionat, de data asta, cu mai puţină seninătate ca altă dată: „Ce aşteptăm, să fim duşi spre abator? Măcar nenorociţii ăia n-aveau nici o altă soluţie!...”

Iată în ce fel se colorează, azi, întrebarea pe care mi-o pui, sub cerul încărcat al acestei aparent paşnice zile de vară.

Rezumînd cartea mea, Săptămîna reaminteşte chiar de Transnistria: «O eroină, Maria, fusese judecată înainte de 1944, pentru ajutorarea ilegală a trădătorilor străini păgîni păduchioşi, care trebuiau stîrpiţi fără milă, întru sănătatea prosperitatea puritatea neamului ţării credinţei», afirmaţie primejdioasă din care reiese că românii s-ar fi purtat bestial cu fiii celorlalte naţionalităţi”. Gradaţii de la Săptămîna  decupează citatul din prima nuvelă a volumului meu Octombrie, ora opt. Cuvintele reproduceau, evident, limbajul legilor şi propagandei antonesciene, nicidecum al eroinei, judecată de autorităţile române tocmai pentru a fi înfruntat aceste legi. Afirmaţia „primejdioasă” pe care mi-o transferă discipolul aşa-zis socialist de azi al dascălilor săi de ieri, pentru a-mi face, în numele actualilor săi şefi şi camarazi, ameninţător, cu degetul, priveşte, fireşte, autorităţile militare antonesciene din timpul războiului. Deloc întîmplător, comentatorul le identifică pe aceste autorităţi cu poporul român.

Implicaţiile acestei „suprapuneri” le percep cu deosebită acuitate, mărturisesc, de multă vreme. Inutil de menţionat că eroina nuvelei are ca „model” o tînără ţărancă cinstită şi curajoasă, cunoscută îndeaproape, ca pe un adoptat membru al familiei noastre, după care a venit pînă în bezna necunoscutului, pentru a încerca să ne salveze.

Proba „iniţiatică” s-a produs la 5 ani, dar iniţierea continuă, cum vezi, zi de zi. Parcă mai important chiar decît iniţiala, abrupta prăbuşire se dovedesc tocmai reactualizările.

Aveam 5 ani în octombrie 1941, cînd am fost zvîrliţi în vagoanele de vite care aveau să ne ducă în teritoriile de dincolo de Nistru. Aveam aproape 9 ani, în aprilie 1945, cînd am fost „repatriaţi”.

Nu cred că depoziţia mea ar fi deosebit de importantă. Reacţiile la asemenea vîrstă... efectele inevitabil melodramatice ale rănilor copilăriei? Poate tocmai faptul că totul s-a imprimat incoerent, ca un şir rupt de imagini obsesive, mi-a permis, ulterior, „transfigurarea” literară.

Cum atît de exact spunea Paul Georgescu recenzînd ultimul meu volum: „la nord-est de eden”, lumea în care m-am trezit semăna, într-adevăr, „leit poleit cu iadul”. Începutul vieţii, „nu în rai deci, dar în cel mai infernal infern inventat de om”. Iar „fisurile adînci” „suie” într-adevăr, cum observă criticul, „mult dincolo de adolescenţă”. Adică, de-a lungul unei existenţe, pînă în amiaza ei amară”.

Săptămîna trecută am fost la Suceava, să-mi revăd părinţii, bătrîni şi bolnavi. Am sfidat împrejurarea apăsătoare în care ne revedeam şi l-am rugat pe tatăl meu să-şi reamintească acea perioadă. Cum a fost ziua plecării şi noaptea sosirii pe podul de la Ataki, cîţi au murit în primii zeci de kilometri de drum pe jos, pînă la primul popas, ce se mînca, unde se dormea, cum a trecut primul an, al doilea, cîţi au murit de mizerie, cîţi de boală, cîţi împuşcaţi, cum de am scăpat, totuşi. Cîndva ar fi eventual de sintetizat un asemenea raport. Dar nu ar spune, probabil, mai mult decît Cartea neagră la care te referi.

Părinţii mei aveau în 1941 în jur de 30 de ani. Cînd au fost scoşi din casă, n-au luat cu ei nimic. Fuseseră avertizaţi că vor avea mult de mers pe jos, trebuiau să-şi poarte în braţe copiii, un băiat de 5 ani, o fetiţă de 3 ani. Au luat însă banii pe care îi aveau în casă. O sumă relativ importantă, economisită ani de-a rîndul pentru a-şi clădi sau cumpăra o casă, domestic ideal de normalitate şi înrădăcinare. „Chiar în dimineaţa aceea, croitorul îmi adusese o frumoasă scurtă de blană, pe care i-o comandasem mai demult. N-am mai luat-o. Deşi ar fi prins bine în gerurile care ne aşteptau. Am lăsat-o, să nu am nimic prea greu de dus” îşi amintea tatăl meu.

Cînd am fost în Israel, o mai tînără soră a tatei mi-a povestit că, prin 1946, cumpărase bi­lete de vapor şi pentru noi, să plecăm, cu ea şi soţul ei, în Israel. „Abia am despachetat, n-am putere să împachetez iar”, i-a răspuns tata. N-avusese ce „despacheta”, bineînţeles, la revenirea din lagăr şi n-avea ce „împacheta”, pierduse agoniseala de-o viaţă.

În Israel, supravieţuitorii lagărelor au primit, cum se ştie, despăgubiri din partea Germaniei Federale. Ar fi putut şi ai mei, cu siguranţă, să-şi refacă astfel o gospodărie, în Israel sau chiar în Germania, unde ar fi obţinut cetăţenia, ca şi ceilalţi bucovineni... Au preferat să ia totul de la început în acelaşi loc. Opoziţia mea la plecarea în Israel a venit mai tîrziu, cînd începusem să fiu obsedat de literatură.

Nu ştiu dacă pentru cei morţi există diferenţă între Auschwitz, Transnistria, Babii Iar sau trenul morţii de la Iaşi. Pentru supravieţuitori, însă, este greu de suportat încercarea unora de a şterge, pur şi simplu, ceea ce a fost şi cum a fost.

În legătură cu tristul episod al Transnistriei, m-aş întoarce la un interviu acordat scriitorului Mihai Sin în 1980, pentru revista Echinox.

Spuneam, în acest text: „Am citit stupefiat, acum cîţiva ani, într-o publicaţie, un articol semnat Nicolae Minei, în care se spunea, textual: «deportările dincolo de Nistru, efectuate de autorităţile antonesciene, nu au avut drept scop, fie el mărturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauză». Scopul „ascuns” care să fi fost, oare? A trebuit să-mi amintesc amurgul înmiresmat pe acele nesfîrşite întinderi fumegoase, tulburarea zorilor, densa noapte tînguitoare, lirica apelor melancolice pentru a mă întreba dacă nu cumva, cine ştie, la «vilegiatură» or fi fost trimişi, fără să bănuiască, bieţii nevrozaţi de spaima morţii... Mi-ar fi imposibil să urmez speculaţiile publicisticului de azi şi cînd menţionează: în 1943 şi 1944 un alt fapt unic în analele celui de al doilea război mondial: readucerea în ţară a tuturor (s.n.) supravieţuitorilor.» Realitatea, fiind, de data aceasta, regăsibilă în „arhiva” familiei, sînt obligat să privesc actul de „repatriere” a ceea ce mai rămăsese din familia mea şi care certifică, printre destule ştampile: primăvara lui 1945.”

După cîte ştiu, în cazul articolului din Magazin istoric, ca şi în cazul celelbrului articol Idealuri, din Săptămîna, am fost primul, dacă nu şi singurul, în România, care am protestat în presă. Amintesc aceasta nu pentru a-mi aduce singur elogii, ci pentru a reaminti împrejurările înseşi.

Reacţia mea mi s-a părut, de altfel, absolut firească. Mă desolidariza, e drept, încă o dată de tăcerea acelor evrei cu funcţii şi autoritate „comunitară” care ar fi trebuit să întreprindă o acţiune publică de respingere a trucajelor şi minciunilor „istorice”, ca şi a noilor tendinţe naţionalist-antisemite, din presa oficială.

Să notăm — nu numai pentru pitorescul situaţiei — că dl. Nicolae Minei, care a transcris cu atîta zel, semnînd cu propriul nume, noua teză de partid privind politica guvernului antonescian faţă de minorităţi (conţinînd, de altfel, şi alte falsificări) este, se spune, evreu. Caz nu chiar aşa de rar, cînd autoritatea găseşte chiar printre victime (fie şi doar potenţiale) pe cei gata s-o servească şi să-i confere un jalnic spor de credibilitate.

Mi-am amintit, întîlnind articolul lui Nicolae Minei din Magazin Istoric, de un episod din cartea de memorii a soţiei poetului idiş Pereţ Markiş, mort într-un lagăr stalinist. Esther Markiş se referă şi la perioada postbelică, de după desfiinţarea faimosului „Comitet evreiesc antifascist”, manipulat de sovietici pentru a cîştiga opinia publică americană. Cum se ştie, odată cu suprimarea Comitetului de către chiar autorităţile care îl înfiinţaseră, s-a declanşat o violentă campanie antisemită, concretizată rapid prin arestări. În Statele Unite, presa americană a făcut multă vîlvă în jurul noului val de represiune. În această perioadă a sosit la Moscova Paul Robeson, celebrul cîntăreţ negru şi luptător pentru pace, a cărui soţie era se pare evreică. Întîmpinat cu toate onorurile prin care sovieticii s-au specializat a-şi deruta oaspeţii, Paul Robeson s-a interesat, intrigat, la gazdele sale atît de cordiale, în legătură cu reprimarea antisemită. A întrebat, se pare, şi despre un oarecare poet Fefer, aflat cîndva în conducerea Comitetului, despre care se spunea că a dispărut. Interlocuitorii săi păreau perplexaţi de calomniile propagandei imperialiste. Pentru a-l convinge asupra realităţii, i-au promis că însuşi Fefer îi va vorbi, în detaliu, despre situaţia fericită a evreilor sovietici.

Încă în aceeaşi după masă, la domiciliul lui Fefer s-au prezentat funcţionari ai securităţii care au cerut familiei înspăimîntate să le scoată din dulap costumul cutare, cămaşa, cravata, pantofii cutare. Familia s-a luminat: era un semn că dispărutul trăia! Într-adevăr, poetul Fefer s-a prezentat, a doua zi, bărbierit şi elegant, deşi cam slăbit, la hotelul unde se afla Paul Robeson. Deţinutul n-a ezitat să-i repete celebrului oaspete, cuvînt cu cuvînt, textul cu care fusese instruit. Întors seara în celulă, bietul Fefer spera că, drept răsplată pentru că îl convinsese pe american asupra ticăloaselor minciuni ale presei burgheze, va fi, cum i se promisese, probabil, eliberat. Ziua următoare, în zori, Fefer cel cu conştiinţa datoriei îndeplinite, a fost împuşcat.

VI. Asimilarea şi societatea monolită

Leon Volovici: Există puncte comune între evoluţia ta spirituală şi cea a generaţiei lui Fundoianu şi Sebastian. Anii tăi de formare (am în vedere adolescenţa) aparţin etapei „eliberării” anii marii iluzii că evreii au scăpat definitiv de suferinţe, că sînt stăpînii vieţii lor, se vor integra perfect, demn şi în deplină egalitate, în noua Românie... Nunţile, nuvela ta, surprinde splendid această euforie, inclusiv notele ei false şi idilice, ca şi înfiriparea unei noi mitologii demagogice.

Care crezi că sînt deosebirile esenţiale dintre situaţia ta (a generaţiei tale) şi aceea a intelectualilor (scriitorilor) evrei de dinainte de război? Prin ce te desparţi de ei?

Norman Manea: N-am scris poezii cu daci şi romani sau cu Ştefan cel Mare, ca Fundoianu, dar am „debutat” la 13 ani, copil fiind, cu poezii despre... Cravata Roşie şi despre Pace. Deosebirea, aparent minoră, spune (deja) multe despre alte deosebiri.

Există şi situaţii de „tip Sebastian”, experienţele sale existenţiale şi spirituale legate de asimilare şi de coreligionari îmi sînt mai apropiate decît proza sau teatrul său.

Reacţiile publice la interviul meu din Familia şi tot ceea ce a urmat apoi pot constitui, cum ai observat, materialul unei cărţi de genul Cum am devenit huligan, o semnificativă radiografie a momentului. Dar o astfel de carte, chiar dacă s-ar limita la reproducerea doar a textelor deja apărute în presă (renunţând la comentarii, chiar şi la cele cîteva minime precizări despre personajele intrate în joc) tot n-ar putea să apară. Ceea ce, să recunoaştem, nu este o deosebire lipsită de interes.

Nu este neimportant nici faptul că nu mai poţi pleca, oricînd, la Paris să cercetezi corespondenţa lui Proust sau să-l vezi pe Chagall, cum făcea Sebastian.

Iată şi o întîmplare de „serie Sebastian”, în care aproape că nu mai descopăr vreo deosebire importantă: solicitat insistent de prim-redactorul „Revistei Cultului Mozaic” din Bucureşti să colaborez în vreun fel la această publicaţie, am scris, după destule ezitări, un articol despre ultima traducere în româneşte din opera lui Giorgio Bassani. Textul n-a stîrnit mare entuziasm redacţiei. „Aşa ceva ar fi putut să scrie şi Eugen Barbu”, mi s-a spus. Era un mod de a exacerba obiecţia — previzabilă, de altfel — că privesc  problemele evreieşti ale cărţii din perspectivă strict literară (ceea ce, în paranteză fie spus, nici măcar nu era cu totul exact). Articolul a zăcut vreo 6 luni. Cînd, în sfîrşit, a apărut, a fost primit, bineînţeles, de actuala dreaptă românească printr-o violentă înjurătură în, fireşte, Săptămîna lui Eugen Barbu. I se reproşa, bineînţeles, „ideologia” (iudaică).

Dacă ar fi supravieţuit, Fundoianu ar fi putut spune lucruri importante despre condiţia de poet evreu în limba română, dar şi într-o limbă adoptivă. El ar fi dat, cu siguranţă, o particulară expresivitate perspectivei post-Holocaust, preocupat cum a fost de exilul existenţei şi de exilul său românesc („În Bucureşti începuse să mi se urască de sentimentul propriei mele superiorităţi”, se spune că ar fi declarat Fundoianu unui amic, la Paris) sau francez sau oricare ar fi fost.

Războiul l-a „menajat”, relativ, pe Sebastian, dispărut apoi într-un absurd accident, ferit astfel de experienţele perverse prin care aveau să treacă, sub socialism, prea mulţi dintre prietenii săi rămaşi în ţară, deveniţi ulterior academicieni sau miniştri sau deţinuţi politici.

Realitatea postbelică a adus două mari schimbări pe care predecesorii mei nu le-au apucat: România, în lagărul socialist, în violent contrast cu temperamentul latin-oriental al populaţiei, şi Israelul, devenit dintr-o promisiune mesianică un stat recunoscut de lumea civilizată, în luptă pentru o existenţă normală şi stabilă.

Dacă Holocaustul l-am suportat la o vîrstă mai curînd inconştientă, aceste realităţi postbelice m-au confruntat cu o inedită şi mereu reînnoită somaţie a opţiunii.

Problema asimilării sau refuzului asimilării, la care au vibrat atît de intens şi Fundoianu şi Sebastian şi Sebastian a căpătat, în noile condiţii, alte coordonate. Fraza lui Bellow: „asimilarea a fost un eşec; la ce te poţi asimila în această era decadentă?” sună cu adevărat dramatic, mai ales pentru Estul socialist.

A te asiila sau nu într-o democraţie care acceptă, prin definiţie, diversitatea ca însuşi principiul de bază este cu totul altceva decît a te întreba ce înseamnă, de fapt, noţiunea de asimilare într-o lume care uniformizează, nepermiţând decât duplicitate sau supunere. Wechsler şi Hechter, nume ce n-ar fi mult deosebite de Blecher, au devenit prin pseudonim, Fundoianu şi Sebastian...

Bunicul, dacă nu cumva străbunicul meu, m-a scutit de asemenea foarte curentă operaţie; n-am mai avut nevoie de pseudonim, dar am avut de suportat o absolut nouă definire a termenilor.

Într-un stat de tipul socialismului din Est, adaptarea la rigorile uniformizatoare, problema centrală pentru toţi cetăţenii, indiferent de religie, sex, convingeri, echivalează cu un soi de „asimilare” generalizată. Un normativ pe cît de rigid, pe atît de demagogic. În aceste condiţii, asimilarea „naţională” devine doar o componentă, deviată, însă, pînă la deformare.

Refuzul asimilării, pentru un evreu tradiţionalist din Estul socialist, n-are azi altă soluţie logică şi practică decît plecarea în Israel. A refuzat asimilarea şi a te adapta, totuşi, societăţii ce se vrea „monolită”? Este imposibil. Sînt activişti ai oraganizaţiilor evreieşti oficiale ce susţin, totuşi, contrariul. Adaptabilii găsesc mereu motive să creadă că orice este posibil, în echivocul şi compensaţiile adaptării. În parte, este adevărat: cînd te oferi, ţi se şi plăteşte, eventual, ţi se îngăduie, măcar din cînd în cînd, capricii, aparent surprinzătoare.

A te asimila, a te adapta... dar dacă adaptarea devine proba de acceptare a opresiunii, drastică şi persistentă, pentru toţi?

Asimilare, refuz al asimilării acestea vin în considerare mai curînd pentru evreii care practică efectiv tradiţia. Noţiunile sînt mult mai relative pentru intelectualul sau meseriaşul evreu, fără o practică ferventă şi cotidiană de evreu. Greu de vorbit, poate, despre o perfectă asimilare sau de un absolut refuz.

O particulară tensiune apare, însă, din nou, în cazul scriitorului. Scrii, gîndeşti, citeşti, te-ai format într-o limbă căreia îi aparţii; inevitabil eşti conectat la realitatea spirituală pe care această limbă o reprezintă şi o investighează.

Problema scriitorului depăşeşte cea a asimilării. Adaptabilitatea dobîndeşte în cazul său altă acuitate. Cînd impasul social atinge o conjunctură gravă — uneori, însă, numai atunci — scriitorul este pus în situaţia de a reevalua întreaga precaritate a situaţiei sale. Revin multele întrebări privind rostul, apartenenţa, inclusiv sporul incomod, datorat condiţiei de dublu minoritar, ca scriitor şi ca evreu. Uneori, lucrurile acestea ţi se şi reamintesc.

„În articolul care deschidea noua campanie am citit o frază ca aceasta: Ce poate înţelege A.Gurvici din caracterul naţional al unui rus în epoca sovietică? Două zile mai tîrziu, într-un articol, se cita cu litere mici, deci ca nişte substantive comune, numele de alde gurvici şi iuzovski... Două săptămîni mai tîrziu a început compania de demascare a «cosmopoliţilor apatrizi» care-şi ascund numele adevărate sub pseudonime”.

Este un citat din memoriile lui Ehrenburg în care printre rînduri se pot găsi, cu toate precauţiile abil întreţesute ale autorului (la Ehrenburg e greu să stabileşti cît spune şi cît ascunde) numeroase sugestii pentru un tablou al antisemitismului rus şi sovietic. Fragmentul la care mă refer priveşte anul 1949, în plină teroare stalinistă. Dar şi despre mine s-a scris, acum doar cîteva luni, în 1982, în Flacăra, că sînt „extrateritorial”, că scriu într-o limbă care nu e a mea. Iar numele mi-a fost tipărit cu litere mici!... Ca să nu mai spunem că „protocronismul” despre care se tot vorbeşte în presa română actuală este gîndit, bineînţeles, împotriva cosmopolitismului. Nimic nu e chiar nou sub soare...

Nu numai adaptarea, asimilarea capătă în Estul socialist altă pondere, dar şi raportul între etic şi estetic. Atena şi Ierusalism? Adaptarea implică o evidentă culpă de oportunism, nu doar o înstrăinare de exigenţele fireşti artistului. Soluţia plecării, pentru a evita martirizarea? Este mai riscantă scriitorului decît celor cu îndeletniciri comune...

Scriitorul are nevoie încă mai mult decît un inginer sau un şofer de libertate. Libertatea este chiar condiţia muncii sale şi nu o premisă pentru a cîştiga mai bine, a călători sau chiar a vota liber. Dar tocmai scriitorul este pus în situaţia de a obţine o libertate cu care să nu mai poată face nimic, de vreme ce este deposedat de limbă şi desrădăcinat. Au probat-o, cîndva, în Israel, şi Arnold Zweig şi Else Lasker Schüller. Kafka era dispus să devină fericit prin renunţarea la scris, în schimbul unei identificări cuasi-religioase cu spiritualitatea iudaică. Moartea sa ne-a împiedicat să ştim dacă scrisul, aşa cum îl practica, cu o ascetică religiozitate, putea fi înlocuit prin religia la care aspirase.

Am citit de curînd un volum de interviuri cu scriitori, pictori, muzicieni, ziarişti, actori, stabiliţi în Israel prin emigrarea din România. Cele mai descurajante în această carte intitulată Generaţia de sacrificiu sînt opiniile scriitorilor.

Chiar dacă nu pleci în Israel, ai de suportat — de fapt — „acasă” nu doar umilinţa ta de evreu român sau rus sau bulgar, ci şi o tulbure, dar inevitabil acută, relaţie cu Israelul. Prin 1970 am avut în mînă un volum apărut la Paris, conţinînd convorbiri cu un număr de scriitori ai „primăverii de la Praga». Doi se declarau evrei (unul era Goldstücher, preşedinte atunci al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia). M-a şocat opinia lor. Pentru scriitorul evreu din Est existenţa statului Israel ridică spuneau, indiferent de opţiunile sale şi chiar dacă este cu totul opac la această realitate, o problemă nouă, aproape independentă de voinţa sa.

Complicate sînt lucrurile... Complicată este şi opţiunea artistică, opţiunea morală, în genere, pentru scriitorul din Est. Eticul şi esteticul, cum spuneam... faţă de care interesul scriitorului evreu este cu atît mai puternic.

Eseul lui Fundoianu despre Iudaism şi elenism în succesiunea de foiletoane din ziarul evreiesc Mântuirea, din iulie pînă în decembrie 1919 (autorul n-avea, la acea dată, decît 21 ani...) atinge miezul unei problematici care mă preocupă de multă vreme.

Ceea ce separă cele două mari focare spirituale ale antichităţii revine, azi, ca o interogaţie de extremă importanţă pentru artist. Eticul este implicit creaţiei valoroase, dar imprecaţia moralizatoare nu prea are ce căuta în artă. În condiţiile unei societăţi care cenzurează, dirijează şi îşi subordonează arta, este un adevărat examen etic pentru artist să-şi rămînă fidel sieşi. Personalitatea sa şi, în acelaşi timp, ambiguitatea funciară creaţiei sînt premise inevitabile unei opere care ar fi să potenţeze „lunecoasa” perenitate a textului apt să scape viclenelor mecanisme de „recuperare”, pîndind la fiecare pas, ascunse sau vizibile, în retorica Puterii.

Se întîmplă, nu de puţine ori, mai ales la noi, că artistul consideră că nu are datorii decît cel mult faţă de „Operă”... În rest, ca persoană publică, îşi poate permite toate compromisurile şi căderile. O scindare înjositoare — aş vrea să cred — care, sper, nu rămîne fără consecinţe asupra însuşi actului de creaţie. Dar chiar dacă nu se întîmplă totdeauna aşa, opţiunea mea a fost clară. Chiar şi în grelele condiţii ale unui stat ce controlează şi ia în proprietate totul, inclusiv fiinţa însăşi — cred că trebuie să rămînem, în operă, fideli esteticului, fără de care creaţia artistică n-are valoare. În acelaşi timp, ca persoane sociale şi ca individualităţi, să ne păstrăm o conştiinţă etică. Nu este prea simplu, probabil, în nici o societate, realizarea acestei aspiraţii. Cu atît mai mult în regimurile totalitare, unde piedicele şi primejdiile au altă anvergură. Un soi de eroism aparte, un martiraj cotidian? În trudnice fracţiuni însumate, asemenea solitară înfruntare a conjuncturilor solicită dar şi alimentează, uneori, dincolo de limita omenescului, puterea de rezistenţă spirituală. Nu e uşor să fereşti esteticul nici de derivatul didactic „intransigent” al comandamentului moral pe care ţi l-ai impus. Un exces pasional, vecin sentimentalismului şi un păcat intolerabil, al vulgarizării.

Artistul se apără, aşadar, în lucrarea sa, de propria „angajare” etică, a cărei retorică pare, în artă, totdeauna, păgubitoare. Cum spune Barthes, spre deosebire de preot, „artistul se miră şi admiră” pentru a putea crea.

Atena şi Ierusalim, cele două mari propuneri spirituale ale vechimii, Frumuseţea şi Etica. Azi, arta pare multora frivolă, neputicioasă şi depăşită. Ideologiile par, la rîndul lor, pernicioase slujind, în vuietul confuz al istoriei, strălucirii simplificatoare şi feroce a Utopiilor.

Fundoianu a schiţat această problematică mult înaintea prietenului său Şestov (al cărui excurs filosofic din Atena şi Ierusalim avea să apară în Franţa abia în 1938) şi cu vreo 60 de ani înainte ca rapidul eseu al lui Bernard Henri Lévy s-o racordeze, juvenil, la actualitatea politică a vremii noastre. Problematica acestei confruntări este anunţată, de fapt, încă în unele studii teologice din evul mediu.

Somaţiile epocii noastre violente, pe care predecesorii doar au presimţit-o, obligă la asumarea noii conjuncturi. Pentru că mai toate întrebările venind spre mine par a se învîrti în jurul condiţiei de evreu, să spun că nu am ascuns şi nu am afişat ostentativ apartenenţa.

Pentru mine, condiţia de evreu înseamnă a rămîne om, în pofida prea multor adversităţi. Poate o maximă potenţare, ca evreu şi ca artist, a exilului existenţei? Solitar şi solidar simultan, cum spunea un contemporan. Arta nu anulează ci, dimpotrivă, substanţializează, dar şi aureolează contradicţiile şi contrastele, ca şi misterioasa esenţă integratoare.