bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (483) februarie 2006

ÎNTRE ISTORIA SINCERĂ ȘI ISTORIA FESTIVĂ

 

Simona NICOARĂ

Dilemele istorice ale ideii de Europa

(sec. XIX-XX)

Criza reperelor identitare europene

Panorama complexă a Europei contemporane nu se datorează  prezentului cât mai ales istoriei. Europa a fost teatrul unor experiențe istorice care apasă asupra timpului nostru, confruntările dintre mai multe Europe religioase, politice, culturale, cu viteze economice diferite, cu organizări politice diverse, marchează destinul de veacuri al acestui bătrân continent. După secolul al XV-lea Europa desemna vechea creștinătate în raport cu Lumea Nouă, dar și comunitatea culturală moștenitoare a tradiției greco-romane și a celei creștine. Umaniștii Renașterii, Petrarca, de pildă, folosea în acest sens termenul de Europa! “Republica europeană”, de care vorbea Voltaire în secolul al XVIII-lea  a însemnat schimburi, corespondențe, influențe între popoare, ceea ce l-a făcut pe Saint-Just să afirme că Europa este un singur popor! Europa lui Voltaire era imaginea cuceririlor spirituale contra religiei, pe când romanticii mesianici visau, la începutul secolului al XIX-lea, o Europă a renașterii și reconcilierii spirituale și a afirmării vocațiilor naționale. Ideea unei Europe unite a apărut mai clar conturată în secolul al XIX-lea, tocmai ca o replică la diferențierile politice, economice, religioase care configurau profilurile națiunilor. În 1826 Novalis pomenea de vremea când Europa era un pământ creștin… locuința unei Creștinătăți, un vast regat spiritual, cu o autoritate supremă care domnea peste marile forțe politice și le ținea unite. Victor Hugo, un romantic ce aspira la o fraternitate europeană, vorbea de o unitate superioară a tuturor națiunilor europene, care aveau propriile calități istorice și o individialitate.1

Visătorul Saint-Simon s-a gândit, la rândul său, la un proiect privind  reorganizarea europeană într-un corp politic (conservând independența  fiecărui popor), condus de un Parlament european în sânul unei Europe dominate de Anglia, Franța și Germania. În 1815 Congresul de la Viena  a organizat Europa după principiul legitimității dinastice, fără să se ocupe de chestiunile naționale. Sfânta Alianță, inițiată în 1815, intenționa să consacre faptul că  membrii unei singure națiuni creștine – Austria, Rusia (ortodoxă) și Prusia (protestantă) –, își asumau misiunea, delegată de Providență, să asigure pacea și prosperitatea Europei, să salveze bătrânul continent de sub o amenințarea comună: Imperiul Otoman!2

 Ca o alternativă la mișcările revoluționare care anunțau anii 1830, apoi 1848, Auguste Comte se arăta cucerit de ideea unei Republici occidentale în care ar exista educație, moravuri, sărbători comune, monedă comună, legislație uniformizată și chiar o uniune de natură religioasă! Tot secolul al XIX-lea  a cunoscut nostalgia unei Europe a rergrupărilor pe criteriul „gintelor”, latină, germanică și slavă, dar și o Europă occidentală autodefinită superioară, în contrast cu așa-numita barbarie orientală. Europa a căpătat în secolul al XIX-lea o perspectivă, nu numai interioară, ci și exterioară, în raport cu celelalte continente, prin colonizarea altor teritorii, fiind numită cu mândrie de Auguste Comte, avangarda umanității. Europeanul creștin, civilizat, cultivat a fost definit în raport cu alteritățile etichetate drept inferioare și marginale ale spațiilor extraeuropene.

Pentru Saint-Simon, europenii erau „copiii lui Abel” destinați să-i domine pe copiii lui Cain, cum erau denumiți africanii „sancvinari” și asiaticii „indolenți”. La mijlocul secolului al XIX-lea Arthur-Joseph Gobineau (Essai sur l’inégalité des races humaines, 1853-1855) asimila Europa rasei albe, definind-o drept motorul istoriei, atelierul unde se pun cele mai importante chestiuni umane.

Momentul 1848 a cunoscut un ecou european al ideii naționale, dar ca și perioada care i-a urmat, a exteriorizat confruntarea dintre aspirația marii unitați naționale cu cea a micilor unități naționale. Imaginata ca o totalitate politică securizantă națiunea a devenit o premiza omniprezentă în conștiința colectivă, mai ales prin eforturile ideologiilor naționale, devenind un important element al relațiilor internaționale. Inspirată de gândirea politică a veacului al XVIII-lea națiunea a devenit locul de naștere al unității politice moderne, al unei „religii naționale” care făcea să se simtă solidari oameni sau grupuri ce trăiau în același timp și spațiu, care îmbrățișau aceleași idealuri, valori și instituții. Națiunile europene s-au format, în ritmuri diferite și au perseverat în întărirea specificului lor istoric, mitologic, cultural, etnic, teritorial, lingvistic etc.  Dimensiunile etnicității s-au asociat cu un mit specific al descendenței, cu o istorie și o cultură distinctă, cu o asociere la un vechi teritoriu  și cu  sens specific al solidarității. Sub influența romantismului politic și cultural el au invocat o specificitate lăuntrică, tocmai pentru că au apărut în istorie pe trasee istorice diferite, cu morfologii sociale și cu memorii istorice diferențiate, cu nivele de dezvoltare inegale.3 Transferul de sensibilitate patriotică și națională în spațiul românesc s-a produs lent și în creuzetul tradițional, încă din secolul al XVIII-lea, pe fondul confruntărilor dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic dar, odată cu secolul al XIX-lea, apropierea de laboratorul sensibilității mo­der­ne europene  avea să fie decisiv și ireversibil. Efuziunea romantică a secolului al XIX-lea a  îmbogățit substanțial imaginea națiunii române, profilându-i biografia din trecut, prezent, dar schițându-i generos și un viitor fericit! Aceste accente au fost posibile pentru că Istoria s-a împletit entuziast cu mitologia națională la sugestiile ideologice. Romanticii au iubit mai mult trecutul, pentru că vedeau în el nu numai o realitate, ci și un ideal măreț. Trecutul națiunii apare ca o istorie  vie – deși generațiile și epocile invocate  nu mai existau – în sensul că toate acestea traiesc doar în memoria istorică într-un prezent perpetuu. „Istoria, spunea Mihail Kogălniceanu în Cuvânt introductiv la cursul de istorie națională (1843) scoate din morminte pe strămoșii noștri și ni-i înfățoșază ca vii înaintea ochilor, cu toate virtuțile, cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea, dară, ne leagă cu vecia, punând în comunicație semințiile trecute cu noi, și iarăși pe noi cu semințiile viitoare”.4 Un aspect de neglijat, pe care istoriografile romantice le-au încurajat a fost bătălia originilor și a continuităților, tentația de a releva eroismul popoarelor-națiune în fața unor dușmani ereditari. Istoria nu a încetat să fie un teren de bătălie între istoriografii până astăzi. De două secole încoace asistăm la o curioasă competiție: fiecare națiune își caută începuturi cât mai îndepărtate și mai valorizante. Cu cât rădăcinile sunt mai adânc înfipte în trecut și mai viguroase, cu atât trunchiul națiunii este mai puternic și mai rezistent la furtunile vremurilor! Istoria s-a decupat potrivit decupajelor naționale, naționalizându-se până și preistoria. Cultivarea limbii naționale, a învățăturilor istorice, științifice și filosofice, care vorbeau de legea naturală, de drepturile umane inalienabile, au avut drept scop crearea comuniunii, a solidărității naționale, în detrimentul celor de clasă, dar și al alterităților naționale. Nașterea istoriografiei sub semnul slujirii națiunilor, ancorarea culturii în specificul național au reprezentat așadar o moștenire biseculară. Dincolo de un fragil sentiment de apartenență la o comunitate intelectuală și profesională europeană sau mondială, istoricii au slujit de două secole, unui efort istoriografic și cultural național. Miza educației patriotico-națională a condus la  întărirea națiunilor, dar a  pus în umbră identitatea de european, sublinia  Le Grand dictionnaire unuiversel du XIXe siécle, pe la 1870 în volumul VII, articolul L’Europe.5

Între 1870- 1914 exacerbarea sentimentului național a încurajat intoleranța națională și disputele teritoriale. În centrul Europei mișcările naționale zdruncinau Imperiul Austro-Ungar, iar cele de independență împotriva Imperiului Otoman au deschis calea libertății unor state-națiuni  precum România. Cele două conflagrații mondiale au  atâțat disputele naționaliste, fiind cea mai tragică experiență a confruntării violente între națiunile lumii, o adevărată Apocalipsă cu urmări materiale, dar și morale. După 1945 divizarea Europei în cele două regimuri politice (capitalism și comunism), dar și prăpastia dintre învinși și învingători a lăsat deschisă problema concurenței și violenței între națiunile Europei. Un fenomen vinovat de perpetuarea unor complexe naționaliste l-a constituit efuziunea occidentalocentrismul. Națiunile est-europene s-au simțit marginalizate în contextul culturii europene occidentale și aceste complexe de inferioritate au marcat puternic atitudinile naționaliste postbelice. De asemenea, politica europeană occidentală a ridicat  stindardul democrației și al republicanismului, folosind cu timiditate apelativul național, tocmai pentru că modelul democratic era opusul celui național-comunist, ce a cuprins până în 1989 centrul și estul continentului! Rezervele legate de ideea de națiune au venit de pe poziții ideologice, comuniste sau democratice postbelice care vizau alte forme de solidaritate politică. Implozia sistemului comunist în 1989 a descompus statele multinaționale, mai ales, URSS, Yugoslavia, Cehoslovacia, care regrupau mai multe etnii, fiecare considerându-se națiuni distincte! Popoarelor răsăritene și-au regăsit atunci identitatea pierdută sub cizma ideologiilor comuniste. Din perspectiva eurocraților interesul pentru identitatea națională apărea depășit, compețiția între identități diferite etnic fiind considerată izvorul unor puseuri violente. Febra identității naționale  a fost simulată  de dispozitivul afectiv al mentalităților naționale în climatul de deconstrucție generalizată, economică și politică post-comunistă și în atmosfera concurențială și de insecuritate care a urmat prăbușirii regimului comunist central și est-european.6

Naționalismul răsăritean post-comunist sau total-naționalismul (Edgar Morin) a fost considerat, însă, ca un stadiu  final sau suprem al comunismului, o cădere în trecut ! Tratarea caricaturală și ostracizantă a pasiunilor naționaliste din vechiul spațiu comunist a alterat analiza fenomenului național! Prejudecata că estul Europei este un „Orient mental”, o alteritate culturală și spirituală inferioară occidentului a făcut ca acest spațiu să fie valorificat negativ și concurențial în analiza naționalismului. Diferența mentală, culturală, religioasă, văzută din punctul de observație occidental a fost prea lesne etichetată drept înapoiere, arhaism, tradiționalism, o cultură în care naționalismele își pot găsi ușor ingredientele! Aluziile merg până acolo în a considera că Europa centrală și răsăriteană s-a despărțit de secolul XX, pentru a intra în secolul al…XIX-lea ! Unii analiști occidentali nu ezită să vădă în Europa unită o soluție pentru a pune capăt Europei… triburilor! Se afirmă că Europa națiunilor ar aparține trecutului, ar fi anacronică, iar statul-națiune, care a fost pilonul modernității, ar fi asediat iremediabil, din interior și din afară, de noul tip de civilizație, care este globalizantă. Numai că națiunea, această figură stranie, apendice mitologic, trimis de unii la muzeul antichităților își manifestă virulența și azi, fiind înrădăcinat în peste două secole de istorie.

Procesul de integrare europeană a declanșat o aprigă dispută în legătură cu raportul de identitate și mecanismele integratoare. Noile principii de organizare a instituțiilor comunitare și a spațiului european, transferul competențelor naționale spre instituțiile supranaționale și principiul subsidiarității au afectat vechile reprezentări despre identitate și suveranitate națională. Nu poate fi ignorat faptul c㠄cele trei Europe,” de vest, centrală și de est, s-au hrănit fiecare dintr-un imaginar național distinct, care a fost matricea identităților specifice. Tratatul de la Maastricht (1991) a devenit un serios subiect de controverse: vizează acesta descentralizarea, sau dezintegrarea națională a Europei? Unele curente naționaliste îl consideră o lovitură de grație dată statelor-națiuni. Adversarii Uniunii Europene prezintă acest proiect ca un cal troian care introduce imperativele comerțului mondial în sânul vechilor state/națiuni și le ruinează suveranitatea.7 Dacă din punct de vedere economic, monetar, politic și cultural Marea Europă este un proiect realist, sub aspect comunitar este greu de surmontat mecanismul mental național, pentru că aspectul lingvistic, religios, teritorial este puternic înrădăcinat în conștiința colectivă. Adepții Uniunii Europene consideră că aceasta nu înseamnă ștergerea sentimentului național, ci, mai degrabă echilibrarea acestuia prin alte valori, precum cele ale individului, ale drepturilor omului etc! Dar aparteneța la un teritoriu continental, acceptarea comună a democrației și a principiilor drepturilor omului sunt ele suficiente în cristalizarea acestei mari identități și solidarități? Nu este suficient să gândim națiunile doar ca „entități” politico- democratice și economice, ci și prin  profilul istoric identitar, prin registrul sensibilității lor specifice.8 Europa nu poate reprezenta doar o simplă formă de unitate politică, un  pol de putere și apărare, ci și unul de comuniune, un ferment de civilizație. Unitatea europeană a fost proiectată  pe o schemă politică, administrativă, economică și juridică, subestimându-se mecanismul istoric al identităților etno-culturale. Dacă ar fi să reîncep, aș începe cu cultura, ar fi exclamat Jean Monnet, inițiatorul comunității economice.9

Dimensiunea culturală este cea care are un rol cheie în crearea unei identități europene, care să însemne valori, simboluri, educație, instituții comune. Numai că post-modernitatea apare drept o criză a ideologiilor, a instituțiilor care își  pierd coerența și autoritatea, ceea ce face din ce în ce mai dificilă stabilirea unor ierarhii convingătoare de valori sau a unor valori colective comune. Referirile la patrimoniul cultural și spiritual european sunt adeseori un exercițiu retoric, deși suportul fundamental al unității europene stă în ansamblul de valori comune.

Dincolo de diversități, concurențe și rivalități limba comună a Europei (Fernand Braudel) a fost cultura  istoria și nu în ultimul rând creștinismul, care până în secolul al XIX-lea ( când s-a accelerat secularizarea și laicizarea în spațiul european), a jucat rolul de liant al popoarelor continentului. Deși creștinismul a reprezentat de două milenii un factor civilizator și unificator pretextul divizării confesionale și al pluralității religioase contemporane este folosit apăsat în justicarea marginalizării reperului creștin în profilul Uniunii Europene. Națiunile istorice ale Europei au propria limbă, istorie, teritoriu, dar, în ciuda pluralității confesionale, toate sunt creștine, toate au printre reperele identitare istorice pe cel creștin, chiar dacă locul acestui criteriu nu mai este prioritar, pe fondul secularizării politice și culturale. Chiar dacă mesajul lui Christ s-a adresat tuturor popoarelor de pe Pământ, Europa reprezintă în privința faptului religios o originalitate indiscutabilă, fiind singurul continent în întregime creștinat.10

Contra voinței divine, democrațiile au devenit favorabile ateismului, agnosticismului, prevalenței voinței umane, principiul democratic însemnând ca cetățeanul să se supună lui însuși, în funcție de interesele și preferințele pe care tot el le alege și le definește. Cultura și civilizația europeană contemporană este practic dominată de moștenirea umanistă, raționalistă și laicistă, căci memoria creștină a suferit treptat un proces de decolorare, ca urmare a unui proces îndelungat de secularizare și decreștinare. O retrospectivă istorică oferă cel mai limpede câteva paradoxuri ale ideii europene, în raport cu mentalitățile naționale, dar mai ales, oferă imaginea dramatică  a contradicției sfâșietoare între pluralizarea valorilor morale, politice, culturale și nevoia unor valori comune care ar trebui să stea la baza unei identități, cum este cea europeană. Asistăm indubitabil la o criză a identității europene, iar analiza ei trebuie să fie ancorată în istorie, fără a se disimula dificultățile moștenite din trecut.

Una dintre caracteristicile istoriografiei contemporane este pluralitatea practicilor, înțeleasă ca pluralitate a priorităților culturale, inspirate de specificul național, dar aceste priorități nu trebuie să devină un donjon care să despartă rigid, să facă incomunicabile dimensiunile unei istorii mai ample, să facă greu de pătruns în inima unor traiectorii istorice ce leagă oamenii dintr-un spațiu mai larg, cum este cel european! Cu toate ritmurile și organizările politice specifice pe care le-au îmbrăcat, în funcție de mentalități și aere culturale, societățile moderne și contemporane europene au traversat toate un versant antropologic (prioritatea individului, remodelarea familiei și a solidarităților colective), un versant religios (demagnificarea, confesionalizarea, secularizarea, laicizarea), altul politic (ascensiunea Statului modern, declinul autorității instituționale în deceniile postbelice), versantul cultural (laicizarea educației, formarea elitelor intelectuale și profesionale) etc. Și totuși nu puțini sunt istoricii care refuză sau ignoră perspectiva unei istorii ample, comparatiste, o dimensiune care nu este neapărat de suprafață, evenimențială, ci de profunzime, cum sunt mentalitățile, aspectele culturale, demografice, educaționale, care au trăsături comune în întreg spațiul modernității europene. Europa se construiește. Iată o mare speranță care se va înfăptui numai da­că va ține seama de istorie. O Europă fără istorie ar fi orfană și nenorocită. Pentru că ziua de azi se trage din cea de ieri.. (J. Le Goff).

NOTE:

1. Jean -Claude Caron, Michel Vernus, L’Europe au XIXe siècle. Des nations au nationalismes 1815-1914,Paris, Armand Colin, 1996, p.10.Évelyne Pisier, dir., Istoria ideilor politice, trad. I. Iaworski, Timiºoara, Ed. Amarcord, 2000, p.370-371.

2. Guy Hermet, Histoire des nations et du nationalisme en Europe, Paris, Éd.du Seuil, 1996, p. 144. Dominique Schnapper, La communauté des citoyens. Sur l’idée moderne de nation, Paris, Éditions Gallimard, 1994, p. 45-59.

3. Gérard Noriel, État, nation et imigration. Vers une histoire du pouvoir, Paris, Éditions BELIN, 2001, p. 88.Cf. Christophe Jaffrelot, Câteva teorii despre naþiune, în “Naþiuni ºi naþionalisme”, coord S.Cordellier, É. Poisson, trad. B. Prelipceanu, Buc., Ed Corint, 2002, p. 59.

4. Simona Nicoarã, Naþiunea modernã, Mituri, simboluri, ideologii, Cluj- Napoca, Ed. Accent, 2002, p. 197.

5. Lucian Boia, Douã secole de mitologie naþionalã, Buc., Humanitas, 1999, p. 36, 55-56. S. Nicoarã, op. cit., p. 118-119.

6. Georgiu, Grigore, Naþiune, Culturã, Identitate, Buc., Ed. Diogene, 1997, p. 18-19, 50-54. Vezi Alain Minc, La vengeance des nations, Paris, Grasset, 1990, p. 32- 35; 40-49. Marcel Gauchet, La religion dans la démocratie. Parcours de la laïcité, Paris, Gallimard, 1998, p. 89-90.

7. Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théorique et expériences historiques, Paris, Armand Colin/HER, 1999, p. 182. Benedict Anderson, L’imaginaire national. Réflexions sur l’origine et l’essor du nationalisme, Paris, La Découverte, 1996, p.18.(Introduction). G. Hermet, Histoire des nations, p. 20. G. Georgiu, op. cit., p. 50-54, 68-71.

8. L.Boia, op. cit., p.110-111. D. Schnapper, op. cit., p. 75, 116. G. Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIX-e-XX-e siècle, Paris, Fayard, 2001, p. 160.

9. G. Georgiu, op. cit., p. 50-54, 68-71, 89-92.

10. René Rémond, Religion et Société en Europe. La sécularisation aux XIX et XX siècles, 1780-2000, Paris, Éditions du Seuil, 1998/2001, p. 280. Jean-Paul II, Mémoire et Identité. Conversation au passage entre deux millénaires, trad. par François Donzy, Paris, Flammarion, 2005, p. 111-130. Jean-Paul Willaime, Europe et Relgions. Les enjeux du XXIe siècle, Paris, Fayard, 2004, p.84. M. Gauchet, Le désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion, Paris, Gallimard, 1985, p. I. J.-P. Sironneau, Sécularisation et religions politiques, p. 15-16, 75-79, 94-95.