Nr. 2 (483) februarie 2006

Istoriografia "marelui război":

de la istoria politico-diplomatică la noua istorie culturală

Primul război mondial, cu alte cuvinte, războiul dintre 1914-1918, reprezintă unul dintre evenimentele istorice care au făcut dată în istoria universală ca şi în istoria tuturor naţiunilor europene. El este de altfel îndeobşte cunoscut sub numele de marele război, la grade guerre, la grande guera mondiale etc. El reprezintă un fenomen istoric total, de o complexitete aproape fără egal, care a provocat o producţie istoriografică apreciabilă, greu comparabilă cu alte evenimente istorice. După aprecieri recente, ar fi nevoie de câteva vieţi de om pentru a citi tot ce s-a scris despre el.

Această literatură istorică de o bogăţie fără margini, care continuă să crească de la un an la altul, de la un sezon la altul, constituie un păienjeniş istoriografic deosebit de complex, o adevărată junglă istoriografică în care noilor veniţi le este aproape cu neputinţă să se orienteze şi să se dezmeticească.

În cele ce urmează vom încerca să oferim o scurtă analiză a tendinţelor, unghiurilor şi perspectivelor din care, pe parcursul a peste nouă decenii, marele război a fost citit, restituit şi oferit de către istorici. Încercarea noastră se mărgineşte la decriptarea liniilor şi tendinţelor generale, la marile producţii istoriografice, dar vom constata imediat că această paradigmă se verifică cu prisosinţă aproape în fiecare istoriografie naţională.

Pentru a fi mai explicit şi mai sistematic, voi numi chiar de la început şi voi încerca să dau o definiţie minimală celor trei paliere istoriografice, pe care le sugerează titlul. Este vorba aşadar de trei tendinţe dominante, de trei configurări istoriografice (spre a folosi o expresie a doi autori recenţi, care abordează problema – este vorba de francezul Antoine Prost şi americanul Jay Winter),1 care se înseriază una în continuarea celeilalte pe parcursul secolului trecut de la terminarea războiului: perspectiva militară şi (politico)-diplomatică, perspectiva istoriei economice şi sociale, şi în sfârşit, perspectiva istoriei culturale, mai exact a unei noi istorii culturale (alta decât cea cu care suntem obişnuiţi pe meridianul românesc).2

Perspectiva istoriei militare şi politico-diplomatice

Chiar pe parcursul desfăşurării războiului, deja în 1915, contemporanii au realizat că trăiesc un moment important al istoriei universale. Primii care au iniţiative în a scrie despre eveniment sunt o parte din marii săi actori, generali, militari, oameni politici sau diplomaţi. Primele producţii sunt aşadar un amestec de povestiri despre bătăliile date, dar ele încorporează un număr mare de informaţii de primă mână, planuri, documente originale, politice, diplomatice, militare. Avem de-a face cu un amestec de mărturii personale şi de istorie politico-militară, care sunt evident influenţate de poziţia celor care le produc şi de rolul lor în marea conflagraţie.  Cei mai mulţi autori ai acestei istorii sunt aşa cum se poate deduce cu uşurinţă oamenii politici, diplomaţii, militarii. Producţia istoriografică de acest tip continuă să apară apoi vreme îndelungată după terminarea războiului, în toată perioada zisă, interbelică. Sunt publicate apoi documente politice şi diplomatice, alături de memorii şi mărturii ale participanţilor.

Un loc considerabil ocupă în această primă fază a istoriografiei despre război, marea serie publicată de Fundaţia Carnegie pentru pace. Colecţia, care este una grandioasă (132 de volume masive), este o antrepriză ce vine dinspre societatea civilă, este marcată de o ideologie liberală şi pacifistă. Interesul pentru o asemenea problematică data de dinaintea războiului şi dorea să vadă care era amploarea perturbărilor provocate de război procesului normal al dezvoltării civilizaţiei. Iniţiativa este internaţională şi este dirijată de un comitet care cuprinde personalităţi marcante, oameni de afaceri, înalţi funcţionari, oameni de stat şi uneori chiar şi istorici. Britanicul John M. Keynes, francezul Charles Rist, şi istoricul Henri Hau­ser, printre alţii.

Dar  cel mai important şantier al acestei prime tendinţe istoriografice este cel care viza publicarea documentelor diplomatice. Faptul izvora din necesitatea resimţită imediat după război de a răspunde la o întrebare considerată gravă şi insistentă: cui revine resposabilitatea marii conflagraţii şi a consecinţelor sale.3

Pentru a stabilii dreptatea cauzei sale toţi participanţii la război, guvernele ţărilor respective au intreprins publicarea documentelor oficiale, nu numai cu privire la originile imediate, ci asupra ansamblului relaţiilor internaţionale în care s-au organizat alianţele care au condus la război. Toţi mari actori ai dramei şi-au mobilizat apoi istoricii de meserie în această antrepriză. In plus, deschiderea arhivelor a adus ulterior o serie de rectificări nu lipsite de importanţă. O bună perioadă de timp, istoricii de meserie care în epocă nu erau nici pe departe atât de numeroşi ca astăzi, au fost ocupaţi cu publicarea marilor colecţii de documente. Tot acum se organizează primele strucuri instituţionale (Revue d’Histoire de la guerre mondiale, ca şi Biblioteque de documentation internationale contemporaine). Unul dintre documentariştii acestei instituţii nu va fi altul decât un mutilat de război, Pierre Renouvin. Va fi unul dintre istoricii care va dedica toate preocupările sale războiului şi relaţiilor internaţionale, dirijând printre alte colecţii Documents diplomatiques francaises. In Germania, războiul a fost prea dureros, iar nazismul n-a permis o adevărată dezbatere asupra lui, în timp ce în Anglia, marea sinteză, Oxford Modern History, se oprea la începutul său.

Pierre Renouvin a publicat de altefel şi prima mare siteză dedicată războiului, La Crise européenne et la Grande Guerre. Este o carte clasică despre război, şi se circumscrie genului istoriei politice, militare şi diplomatice. Aspectele economice şi sociale ale războiului nu atrag aproape deloc atenţia istoricului. In continuare, cărţile apărute despre război au urmat, în mare, aceiaşi paradigmă. Apar mai ales cărţi ce tratează războiul exclusiv politico-diplomatic sau exclusiv militar. Istoria războiului se limitează la cele două aspecte, istoria bătăliilor şi istoria combinaţiilor diplomatice. Aş aminti ca fapt secund, dar nu lipsit de importanţă, publicarea memoriilor şi a surselor subiective de cei care au trăit războiul, dar acestea nu interesau, pe moment, deloc breasla istoricilor de meserie.

Această cantonare a dezbaterii la nivelul militar şi politică-diplomatic explică foarte bine critica făcută de şcoala Analelor, istoriei evenimenţiale. Dacă în alte privinţe ea poate fi considerată excesivă, cu privire la istoria războiului ea este în întregime fondată. Evident că una din marile mize ale acestui gen de istorie, fie că-i vorba de  sintezele istoriografice, fie de mărturiile participanţilor, era stabilirea caracterului de adevăr şi denunţarea falsurilor, a probabilului de certitudine. Toţi istoricii aplică războiului din 1914, regulile metodei istorice, ce se aplicau curent oricărui subiect istoric.

Caracteristic pentru această primă direcţie istoriografică este un total dezinteres arătat luptelor şi luptătorilor. Toate istoriile sunt pline de oameni politici, diplomaţi şi generali, dar lipsesc soldaţii combatanţi, ca să nu mai vorbim de populaţiile civile. Este vorba aşadar de o restituţie instoriografcă în care războiul este văzut de sus, iar ceea ce se întâmpla în prima linie, în tranşeie nu-şi găseşte încă locul în paginile cărţilor de istorie. Războiul trăit de participanţi, de cei care l-au făcu sau de cei care l-au suportat, nu devenise încă obiect de istorie. În ciuda faptului că se publică acum un metarial imens de mărturii directe a celor care au făcut şi au trăit războiul în tranşeie, scrisori, note zilnice, memorii, etc., şi a faptului că marele public pare să guste o asemenea literatură, pentru istoricii de meserie, aceste documente vii, rămân doar literatură. Chiar şi pentru un Pierre Renouvin, care-şi pierduse braţul stâng în bătălia de la Chemin des Dames, „mărturiile combatanţilor, a căror consultare este foarte utilă pentru a înţelege atmosfera bătăliilor, nu pot oferi nici un fel de informaţie asupra conducerii operaţiilor, deoarece orizontul acestor mărturii este prea limitat.”4

Cu privire la mărturiile directe avem totuşi o iniţiativă care merită evidenţiată. Jean Norton Cru, publică în 1929, o lucrare numită Temoins (Mărturii). El aplică acestor mărturii acelaşi tratament al metodei critice, încercând să verifice prin intermediul altor surse „obiective”, veridicitatea celor spuse de autorii lor. Dar în van, istoricii de profesie nu sunt deloc dispuşi să ia în seamă această categorie de documente. In această etapă istoriografică ora războiului văzut de jos în sus prin ochii celor care l-au trăit încă nu venise.

Si celelalte mari istoriografii, în Anglia şi Germania din perioada interbelică, istoricii savanţi, se încadrează aceluiaşi comportament. In toate marile sinteze, războiul este privit ca un conflict politic pe scară mare, pe care-l putem înţelege mai bine doar dacă-l privim de sus.5

Istoria economică şi socială a primului război mondial

Izbucnirea şi desfăşurarea celui de-al doilea război mondial a răsturnat toate perspectivele, iar primul este lăsat la o parte, interesul pe care i-l poartă istoricii se diminuează considerabil.

Interesul pentru primul revine relativ târziu. In anul 1959, trei foşti combatanţi în primul război, Andre Ducasse, Jaques Mayer şi Gabriel Perreux, publică o lucrare care răstoarnă perspectiva dominantă. Cartea lor se cheamă,  Vie et mort des Françaises, 1914-1918. Ca şi alte cărţi celebre dar care n-au stârnit interes decât mai târziu, autorii au căutat în van un editor. Editura Hachette, acceptă să le-o publice cu condiţia să găsească un istoric de meserie care să le-o prefaţeze. L-au găsit pe Maurice Genevoix, secretar perpetuu al Academiei Franceze. Cartea a fost un imens succes, editura lansând prin ea o serie care a făcut carieră, istoria vieţii cotidiene. Asupra operaţiunilor militare şi a intrigilor diplomatice cartea nu aduce noutăţi, dar ea reînnoieşte istoria războiului, deoasece aruncă o perspectivă globală asupra lui. Luptele sunt pe primul plan, dar economia şi societatea fac şi ele parte din peisaj. Se întretaie în acestă carte o perspectivă asupra războiului văzut de sus cu alta văzut de jos, alimentată de foarte multe detalii concrete. Este o viziune asupra războiului conducătorilor şi soldaţilor deopotrivă.

Succesul unei astfel de istorii se explică printr-un complex de factori. Contextul de după 1945 era altul. Războaiele decolonizării au modificat perspecivele şi întrebările. Problema continuităţilor dintre primul şi al doilea război mondial devine centrală. Apoi, nivelul de alfabetizare şi de instruire este tot mai ridicat, perioada de şcolarizare a noilor generaţii se prelungeşte. Mişcarea care a deplasat centrul de greutate şi unghiul de vedere asupra războiului se manifestă cu începere din anii 1960. Mai multe circumstanţe concură la această mutaţie. Creşterea numărului de istorici în interiorul şi în afara universităţilor este doar una printre altele.

Apare acum un nou vehicol, deosebit de provocator, teleziunea. Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la război, televiunile comandă serii televizate. BBC, televiziunea franceză, altele, se adresează istoricilor de meserie. In Anglia se produce un serial de 26 de ore pentru BBC sub bagheta a trei istorici impotanţi, care evident dau o viziune de sus asupra războiului, în timp ce imaginile cu care se ilustrează comentariile savante introduc personajele de jos, soldaţii şi subofiţerii din linia întâi. In Franţa cunoscutul istoric Marc Ferro, realizează şi el pentru televiziune o emisiune de 2,5 ore, numită 1914-1918: la Grande Guerre. Ea merită semnalată pentru că are importanţa ei deloc neglijabilă. Este o emisiune franco-germană, realizată prin montaj, fără interviuri sau punctul de vedere al istoricilor, care s-a bucurat de un imens succes. Faptul merită remarcat, deoarece arhivele se deschid spre a aduce o nouă categorie de surse despre război, imaginile filmate. In fond, prin imagini se produce o democratizare a războiului, în sensul că rolul de prim plan îl deţin cei care l-au făcut, (bărbaţi, femei) pe front, în uzine, prizonieri, populaţiile ocupate sau în refugiu. Pornind din lumea anglo-saxonă încep să apară acum Istoriile ilustrate, ale războiului, care cunosc un succes de librărie imens. Ilustrated History of World Wor I, de A.J.P. Taylor se vinde în 250 000 de exemplare. O asemenea viziune populară asupra războiului a deplasat axa principală a istoriei acestui fenomen şi a servit ca punct de plecare pentru studiile ulterioare din istoriografiile anglo-saxone.

Merită introdusă aici şi o altă problemă, anume, paradigma marxistă care contribuie şi ea la democratizarea viziunii despre război, propunând teme precum revoltele sociale, revoluţiile, responsabilităţile, etc. Ea conferă prioritate explicaţiilor politicului prin social şi al socialului prin economic. Anii 60 sunt şi anii înfloririi studiilor cantitative aplicate pe teme de istorie economică şi socială. Acest lucru face ca în jurul anilor 1970-1980, să domine lucrările care se ocupă în egală măsură de operaţiuni militare, aspecte politice, dar şi de cele care privesc economia şi societatea într-o stare de război.

Istoriile militare şi diplomatice nu sunt date la o parte, dar sunt obligate să-şi reorienteze interesul spre probleme vizând opinia publică şi războiul, iar dinspre responsabilităţi spre scopuri. Deschiderea arhivelor militare reorientează istoria militară spre soldaţii de rând, combatanţi sau prizonieri. In istoriografia britanică lucrurile avansează spre istoria stărilor de spirit, spre mentalităţi şi sensibilităţi.

Istoria culturală a războiului

Astfel, cumva aproape pe nesimţite, în orice caz, fără mari rupturi, se trece la cel de-al treilea palier, cel al unei istorii culturale a războiului. Este vorba de un sens totalmente antropologic al noţiunii de cultură, un sens cu care colegii noştri români nu sunt prea obişnuiţi. Cu începere din  anii 1990, sunt tot mai prezente temele care tratează cu prioritate societăţile europene şi răuboiul, război şi cultura, etc.

În 1988 deja, istoricul american Jay Winter  realizează o asemenea alunecare spre istoria culturală într-o mare sinteză despre război, dedicată marelui public. Dacă primele cinci capitole sunt dedicate politicienilor, generalilor, soldaţilor şi civililor, urmează apoi capitole dedicate urmărilor războiului, el se interesează în egală măsură despre război şi memorie în literatură, în arte plastice şi în cinema. Folosirea unei ilustraţii abundente, care amestecă realitatea cu reprezentările dau acestei cărţi o evdentă dimensiune de istorie culturală. In 1990, acelaşi autor, Jay Winter împreună cu Blaine Baggett realizează o serie televizată de 8 ore difuzată de BBC şi de Public Broadcasting Corporation în USA, propunând Marea răsturnare – o istorie culturală ce înglobează toate aspectele războiului. Luând distanţă declarată faţă de istoria militară tradiţională, cei doi autori înţeleg să exploreze „speranţele şi visele, ideile şi aspiraţiile, exaltarea şi disperarea tuturor; a celor care erau departe de putere ca şi a celor care exersau această putere. Istoria războiului este istoria modului în care fiecare în­ţelegea războiul şi consecinţele sale.”6

Trecerea la o astfel de istorie culturală se explică prin continuitatea acesteia cu istoria socială, cu ceea ce s-a numit începând din anii 60 mentalităţi colective, opinii, psihologie colectivă, şi care nu erau foarte departe de reprezentări. Istoria culturală se afla în fază germinativă în istoria socială, istoria mentalităţilor, antropologie istorică. In 1990 ea nu face decât să se proclame ca atare. Or, acestă proclamare se datorează acum unor mutaţii deloc nesemnificative.

O primă cauză constă în delegitimarea marxismului, după căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismelor în Europa de răsărit. Acest fapt, de istorie politică a antrenat după sine şi discreditarea ideologiei marxiste, acest ansamblu doctrinal cu pretenţii de ştiinţificitate. Mai ales că marxismul s-a prezentat sau a fost prezentat ca o ştiinţă a socialului prin excelenţă. Or, tocmai abandonul masiv al marxismului ca instrument conceptual de abordare a trecutului a stimulat trecerea la istoria culturală. Este de subliniat că această trecere s-a făcut mai întâi, în istoriografia americană puţin sau deloc contaminată de marxism. Aşa se explică publicarea unor cărţi de istorie culturală mult mai devreme decât în Europa. Paul Fussell publicase deja în 1975, The Great War and the Modern Memory, iar John Keegan 1976, The Face of Battle. Ambele cărţi se interesează nu de comandanţi şi comandamente, ci de comportamentele şi atitudinile celor care participă la lupte, dintr-o perspectivă foarte antropologică.

Dar abandonul marxismului schimbă nu numai un mod de explicaţie, ci şi problematica abordată. Cu microstoria italiană şi cu Alltagsgeschichte (istoria cotidianului) germană, interogaţia se orientează spre cazuri particulare, dar nu ca parte a unui tot, ci semnificative şi convingătoare prin ele însele. Faptul readuce în atenţie mărturiile directe ale participanţilor, dar de această dată nu ca documente obiective, ci ca documente în care istoricul caută tocmai subiectivitatea. Alte chestiuni frecventate sunt cele ale memoriei şi identităţii, ca şi grija de a aduna toate mărturiile în memoriale, muzeie, monumente, etc. Sunt analizate acum cu predilecţie surse care altădată nu stârneau nici un interes: scrisori de pe front, cărţi poştale, imagini fotografice, monumente, grafitii, ex-voto din biserici. Istoria războiului începe să fie citită prin relaţie cu arta, ştiinţa, medicina, literatura şi modul în care aceste domenii au afectat războiul sau au fost afectate de el.

O interogaţie de ordin psihologic, ce încearcă să înţeleagă cum bărbaţii şi femeile timpului au trăit, au simţit şi şi-au reprezentat războiul. Mai ales că pentru societăţile noastre contemporane, care trăiesc într-o atmosferă aseptizată, războiul a devenit de neînţeles şi de nesuportat.7

Istoria culturală a războiului conduce astăzi investigaţiile spre o istorie a reprezentărilor, sentimentelor, emoţiilor celor care l-au trăit. Violenţa în război reprezintă o problematică larg cultivată astăzi, ca şi moartea şi atitudinile în faţa morţii, frica în faţa morţii, sentimentul religios etc., etc,.8

Evident, nu este singura modalitate prin care războiul este abordat, dar nu putem să nu constatăm că istoria culturală a afectat, modificat şi nuanţat celelalte istorii sectoriale, precum istoria militară şi diplomatică sau pe cea economică şi socială.

Oricum, chiar dacă despre  primul război mondial se vor mai scrie încă multe cărţi de istorie, cu istoria culturală suntem astăzi mai aproape de o perspectivă globală asupra fenomenului, care îşi propune să abordeze deopotrivă, toate aspectele unui fenomen global, care a fost acest mare eveniment istoric.

NOTE:

1 Antoine Prost, Jay Winter, Penser la Grande Guerre. Un essai d’historiographie, Editions du Seuil, Paris, 2004, 345 p.

2 Pentru istoria culturalã vezi Jean-Pierre Rioux, Jean-Francais Sirinelli, Pour une histoire culturelle, Paris, Gallimard, 1997.; Pascal Ory, Qu-est ce que l’histoire culturelle? in Université de touts les saviors. Histoire, la Sociologie et l’Anthropologie, 2, Paris, Odile Jacob, 2002, pp. 93-106; Philippe Poirrier, Les enjeux de l’histoire culturelle, Paris, Seuil,2004. In istoriografia româneascã, vezi dezbaterea amorsatã de Xenopoliana, X, 2002, nr.1-4. Vezi şi studiul nostru, Intre istoria reprezentãrilor şi istoria culturalã: istoria mentalitãþilor azi, în vol. Clio în orizontul mileniului trei. Explorãri în istoriografia contemporanã, Cluj-Napoca, Accent, 2002, pp.185-214.

3. Antoine Prost, Jay Winter, op. cit., p. 18.

4. Pierre Renouvain, La Crise Européenne et la Grande Guerre, Paris, 1939, p. 609.

5. Basil Liddel Hart, The Real War, 1914-1918, London, 1930; Idem, A History of the World War, 1914-1918, London, 1934.

6. Jay Winter, Blaine Baggett, Le grand Bouleversement, 1996, p. 11.

7 Stephane Audoin-Rouzeau, 14-18. les combatants des tranchées, Paris, A. Colin, 1986; La Guerre des enfants, 1914-1918, essai d’histoire culturelle, Paris, A. Colin, 1993; L’enfant de l’ennemi 1914-1918, Paris, Aubier, 1995; Annette Becker, Les Monuments aux morts: patrimoine et memoire de la Grande Guerre, Paris, Errances, 1988;La Guerre et la Foi, de la mort à la memoire, 1914-1930, Paris, A. Colin, 1994; Oubliés de la Grande Guerre. Humanitaire et culture de la guerre, Paris, Noesis, 1998; Jean-Jacques Becker (ed), Guerre et Cultures 1914-1918, A. Colin, 1994; 1914: comment les Français sont entré dans la guerre. Contribution é l’etude de l’opinion publique printemps-été 1914, Paris, 1977; Stephane Audoin-Rouzeau, Anette Becker, 14-18, retrouver la Guerre, Paris, Gallimard, 2000.

8. 1914, les psychoses de guerre, Actes du colloque du 26 au 29 septembre 1979, Mont Saint-Agnan, 1985; Bruna Bianchi, La follia e la fuga. Nevrosi di guerra, diserzione e disobbedienza nell’ esercito italiano (1915-1918), Roma, Bulzoni, 2001.; Luc Capdevilla, Daniele Voldman, Nos morts. Les sociétés occidentales face aux tués de la guerre, Paris, Payot, 2002.; Thierry Hardier, Jean-Francois Jagielski, Combatre et mourir pendant la Grande Guerre (1914-1925), Paris, Imago, 2001.