BluePink BluePink
XHost
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (483) februarie 2006

CRONICA TEATRALĂ

de

Mircea MORARIU

Fad și inutil

 

SCRINUL NEGRU sau MANIFESTUL BROAȘTEI ȚESTOASE- adaptare de Ada Lupu după romanul omonim al lui George Călinescu; Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara; Direcția de scenă-Ada Lupu ; Scenografia-Emilia Jivanov ; Coregrafia- Angela Șuiu; Sound design- Horea Crișovan; Cu- Victor Manovici, Alina Reus, Coralia Niculescu, Vladimir Jurăscu, Ana Maria Cojocaru, Sabina Bijan, Cristian Szekeres, Mihaela Murgu, Irene Flamann-Catalina, Luminița Tulgara, Valentin Ivanciuc, Eugen Moțățeanu, Ion Rizea, Colin Buzoianu, Benone Viziteu, Andrei Boroșovici, Eugen Jebeleanu, Cătălin Ursu, Sabina Bijan, Silviu Văcărescu, Paula Maria Frunzetti, Roberta Popa Ionescu, Daniela Bostan Popa, Ana-Maria Pandele, Mirela Puia, Luminița Stoianovici  Data reprezentației-3 decembrie 2005

 

Am consistente îndoieli că ar fi tocmai îndreptățită opinia lui S. Damian care, într-o carte dedicată lui G. Călinescu-romancier (Editura Minerva, București,1971), afirma- „Cine vrea să colecteze opiniile lui G. Călinescu despre societatea vremii sau să afle preferințele lui estetice, chiar gusturile, capriciile, tabieturile intelectuale, găsește atât în Bietul Ioanide, cât și în Scrinul negru o sursă sigură de informare”. Chiar dacă, în urmă cu vreo doi-trei ani, revista România literară publica stenograma întâlnirii dintre „divinul critic” și Gheorghiu-Dej, întrevedere solicitată de scriitor pentru a obține dreptul de publicare a romanului Scrinul negru, piesă grea folosită pentru probarea capitulării călinesciene în fața comunismului, e greu de spus câtă seriozitate și cât histrionism se coagulau în acest colaboraționism supus astăzi unei susținute „bătăi cu pietre” ce a înlocuit „bătaia cu flori” exagerată asupra căreia atrăgea atenția într-o interesantă și discutată carte Ileana Vrancea încă din 1978 (cf. Între Aristarc și bietul Ioanide, Editura Cartea Românească). S. Damian are însă dreptate atunci când ne atenționează c㠄 nu e, firește, recomandabil, să-l identificăm pe romancier cu personajul său favorit”.  Și dacă acceptăm c㠄optica autorului se dovedește în unele împrejurări mai clară și mai fermă decât cea a eroului, și o distanțare care presupune implicit rectificări, chiar admonestări ale reacțiilor acestuia, poate fi semnalată”, atunci mă întreb dacă în seria unor atari „rectificări” nu ar fi posibil să încerci să admiți că Scrinul negru a fost o imensă cacealma pe care Călinescu a tras-o comunismului românesc părând că îl justifică când, în realitate, îl caricaturiza sardonic chiar „cu materialul clientului”. Asta în pofida faptului că în capitolul George Călinescu și  dilemele mandarinului valah din volumul al doilea al Explorărilor în comunismul românesc, Angelo Mitchievici aduce un noian de dovezi ce contrazic binevoitoarea mea ipoteză. Dar, și dacă ar fi așa cum vreau să cred eu, fie și fără prea multă convingere, tot îmi e tare puțin la îndemână să elucidez rațiunile în virtutea cărora Ada Lupu a purces la „adaptarea”, adic㠄dramatizarea” acestui text nu din cale afară de realizat și care adus pe scenă în chip neîndemânatec pleznește din toate încheieturile. Un material literar destul de dezordonat e încă și mai dezlânat expus scenic, semn că Adei Lupu nu îi sunt tocmai la îndemână ustensilele necesare pentru ca operația de schimbare de gen să fie reușită.

Dacă în prima parte vedem un Ioanide ultracandid și supereuforic, care declamă ori de câte ori i se oferă prilejul „a trăi nu este necesar, a construi este necesar”, în partea a doua, îndată după defilarea fotografiilor de familie, ne este înfățișat un alt Ioanide care, intrat în posesia scrinului negru, e tot mai copleșit de viețile personajelor din anturajul lui Caty Zănoagă, un Ioanid e sufocat de această lume dispărută ce îi răpește bucuria reușitei  construcției Palatului Culturii, o construcție care vedem că a costat energii dar și vieți omenești. Abătându-se de la linia romanului, autoarea dramatizării îl lasă în viață pe Filip care, stabilit undeva în Statele Unite, află, cu ajutorul internetului, de scoaterea la vânzare a scrinului, solicită drept de preempțiune, ba chiar înțelegem că beneficiază de prevederile celebrei Legi 10.

Ada Lupu și-ar fi dorit ca spectacolul său proiectat asemenea unui vis hiperbolic să fie locul întâlnirii dintre oamenii vechii orânduiri și cei ai celei noi, iar respectivul loc să fie șantierul Palatului Culturii. Durarea acestuia e sugerată scenic într-o manieră ce amintește izbitor de formula utilizată în Bucătăria, spectacol după piesa lui Wesker, realizat de aceeași regizoare la Teatrul din Reșița. Lumea „veche” nu e atât de intens caricaturizată precum a făcut-o cerneală călinesciană, ci mai curând fadă, devitalizată. Cum fad, obosit, lung, excesiv de lung, neclar, neexplicit e însuși spectacolul în întregul său. Un spectacol fals sentimental, fals filosofic, fals teatral, fără centrii de interes și fără coloană vertebrală, construit pe orizontală, lățit fără măsură.

Tânărul actor Victor Manovici, imprudent distribuit în rolul titular, nu e răpus de existențele mirobolante ce-i tulbură propria viață, ci de un personaj cu care e cât se poate de limpede că nu are nici o afinitate, pe care îl joacă cu un diletantism fără cusur. „Pentru noi,-scrie Ada Lupu în caietul de sală- Ioanide este artistul care încearcă să se împlinească prin opera sa, încearcă să schimbe societatea, oamenii ; el lucrează atât cu blocuri de piatră cât și cu suflete, încercând să atingă unitatea sublimă”. Frumos spus, precar realizat scenic. Din lunga distribuție, apariții mai acătării ( a nu se înțelege total realizate)  au Alina Reus (Caty Zănoagă), Vladimir Jurăscu (Contele Iablonsky), Cristian Szekeres (Prințul Antoine), Mihaela Murgu ( Prințesa Hangerliu), Irene Flamann-Catalina (Madam Farfara), Luminița Tulgara , Valentin Ivanciuc, Eugen Jebeleanu. Altminteri, Scrinul negru pe scena Naționalului timișorean nu e decât o imensă risipă de efort și de bani, o baie de muzică frumoasă, prilejul a câteva momente coregrafice. Numai că,  în ciuda impresiei de mare montare, câștigul în plan artistic și spiritual e minimal. Păcat.

  

Absența nuanțelor

 

INFIRMUL DIN INISHMAAN de Martin Mc Donagh ; Teatrul „Maria Filotti” din Brăila; Traducerea- Marian Popescu; Regia-  Szabó K. István; Decorul- Damakos Csaba ; Costume- Ambrus Amaryll; Muzica originală- Horváth Károly ; Montaj film- Szabó Károly ; Cu-  Bujor Macrin ; George Țăranu ;  Cornel Cimpoae ; Emilian Oprea; Liviu Pintileasa ; Mihaela Trofimov ; Valentin Terente ; Alin Florea; Dan Moldoveanu ; Ludmila Filip ; Wanesa Radu  Data reprezentației- 17 decembrie 2005

 

În contextul în care literatura dramatică irlandeză contemporană se dovedește a fi la tot mai mare căutare pe scenele românești, iată că văd o a doua înscenare ( care e, de fapt, prima în ordine cronologică) a piesei lui Martin McDonagh, Infirmul din Inishmaan. Spectacolul e realizat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în regia lui Szabó K. István. Jucată la premieră sub titlul de Schilodul din Inishmaan iar mai apoi sub cel de  Billy schiopul, aceeași piesă figurează de asemenea în repertoriul Teatrului „Nottara”. Despre spectacolul bucureștean, m-am pronunțat în revista Teatrul azi. Nu intenționez acum o comparație între cele două versiuni scenice, după cum nu doresc să fac ierarhizări. Totuși, îmi îngădui să observ că reprezentația de la „Nottara” regizată de Vlad Massaci, ce se slujea de o excelentă traducere făcută de directorul de scenă în colaborare cu Cristian Juncu, se situează , în chip ciudat, mai aproape de realitatea observată de criticul  Marian Popescu în caietul de sală al spectacolului brăilean, potrivit căreia „ există în multe piese  irlandeze un comic  pe suport nostalgic (s.m. M.M.) care definește universul sensurilor și conținutul faptelor”. De fapt, textul, primul din proiectata trilogie a pieselor Insulelor Aran, se bizuie pe un neobosit și încordat dans al echivocului generic, traductibil tocmai prin sintagma comic pe suport nostalgic pe care, din nefericire, nu o vedem exploatată spectacular în montarea ce face obiectul acestei cronici. Piesa pornește de la o seamă de premise realiste – teribila sărăcie cu care s-a confruntat Irlanda în primele decenii ale secolului trecut, fireasca dorință a oamenilor de a scăpa de ea fie și prin fugă și autoexilare pe Tărâmul făgăduinței. Pe de altă parte, există în partitură un detaliu ce face referire  la detaliul că în l934 regizorul de film hollyoodian Robert Flaherty a deplasat cu el o echipă de filmare împreună cu care a înfăptuit documentarul Omul din Aran, iar aceasta vizită a stărnit la rându-i o seamă de frisoane de speranță printre membrii comunității evocate de piesă. Vedem în spectacol câteva secvențe din sus-numitul film, dar ele sunt inserate cam pe nepusă masă. În respectiva comunitate își duce zilele și tânărul handicapat Billy. Și cu toate că mai toți locuitorii îi spun Billy șchiopul și par a nu pregeta să găsească motive spre a-i arăta  că îl percep a fi altfel, fiecare a sărit cândva în ajutorul celui ce acum e dornic să ducă o viață normală, să iubească, să fie perceput drept o ființă umană ca oricare alta.  Iar dacă textul decupează frânturi elocvente de timp și echilibrează tensiunile, din păcate nu tocmai același lucru se poate spune despre montarea indecisă stilistic și nu tocmai limpede. Eroarea directorului  de scenă constă în supralicitarea comicului, cu efecte îngroșate ce îl situează adesea la marginea bunului simț. Billy e parcă mult prea schilod în interpretarea lui Emilian Oprea, altminteri un actor tânăr extrem de serios, care nu se lasă îmbătat de succesul pe care îl repurtează în rândul liceenelor, ci care chiar dorește să facă teatru. Dar câtă vreme mai fiecare personaj ce trece prin scenă suferă de câte un handicap, e, până la urmă, un dezmoștenit al sorții, e greu de înțeles de ce doar Billy e perceput a fi altfel. Zisa cu „râde ciob de oală spart㔠e exploatată deplasat în spectacol. Nu cred că se justifică  pasta groasă cu care își colorează personajele actorii Bujor Macrin, George Țăranu și Dan Moldoveanu, deși o explicație există. Și ea se cheamă simplu dificultatea travestiului. Absolut de prisos mi s-au părut metaforizatele treceri prin scenă ale personajelor Marea și Moartea, ambele interpretate de Wanessa Radu. Dar actrița a făcut doar ceea ce i-a cerut regizorul ce trebuie să-și asume vina.

Decorul conceput de Damakos Csaba mi s-a părut interesant în primele minute ale spectacolului- e vorba de o barcă ce se metamorfozează în dulap, marcând tangajul dintre realitatea și aspirație. Ceva mai încolo mi-am dat seama că el închide perspectiva, astfel și în cazul de față intrând în joc o nefericită depășire a simțului măsurii. Dar chiar dacă Infirmul din Inishmaan e departe de a fi spectacolul perfect ( recunosc, poate am făcut exces de zel în a-i sublinia defectele) , e sigur că la Teatrul „Maria Filotti” chiar se caută cu adevărat să se facă teatru adevărat. M-am convins de asta urmărind și Adam Geist  în regia lui Radu Afrim  ( spectacol despre care voi scrie în numărul viitor) și Hans, un spectacol de teatru-dans după Opiniile unui clovn  de Heinrich Böll, în viziunea lui András Lóránt.

  

Oamenii – plastilină

 

PLASTILINA de Vasili Sigariev; Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu; Traducerea- Vlad Massaci  și Cristi Juncu; Regia artistică- Vlad Massaci; Scenografia și light-design –Andu Dumitrescu; Coregrafia- Florin Fieroiu; Cu- Adrian Neacșu, Cristina Flutur, Florin Coșuleț, Dana Taloș,  Pali Vecsei, Ofelia Popii, Mihai Coman, Florentina Țilea, Adrian Matioc, Raluca Iani, Ovidiu Moț, Diana Fufezan, Ema Vețean,  Data reprezentației- 11 decembrie 2005

 

De această dată, îmi este imposibil să  mă sustrag unui obicei  prea adesea prezent în cronicile de teatru, obicei care impune ca absolut necesar un comentariu consacrat „opțiunii repertoriale”. Așadar, voi nota că Plastilina, piesă a unui dramaturg rus contemporan – Vasili Sigariev -, care atunci când a scris-o nu avea decât 23 de ani și pe care am văzut-o mai întâi în versiunea de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu (unde a pătruns pe filieră germană grație unei foarte bune traduceri datorate lui Vlad Massaci și lui Cristi Juncu) , dar care figurează și în repertoriul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești într-o traducere semnată de Isolda Vîrsta, nu e o  alegere  despre care se poate vorbi strict limitativ, la modul individual. La Teatrul Foarte Mic din București, Gianina Cărbunariu a montat o piesă a fraților Oleg și Vladimir Presniakov, Terorism, iar la Teatrul Act poate fi văzut Orașul de Evghenii Grișkoveț, un spectacol în regia lui Cristian Juncu. Faptul c㠄vin” sau, mai bine zis, revin rușii în repertorii – și nu e vorba, după cum lesne se poate constata, de „clasici” – e notabil. Mai toți dramaturgii menționați – numelor lor putându-le  a le fi asociate și altele – „au absolvit” cu succes școala marilor clasici, asta însemnând că știu să scrie. Numai că tânăra dramaturgie rusească are calitatea fundamentală de a fi intim legată de o realitate de care nu se poate să nu ții cont – aceea deloc confortabilă  a spațiului ex-sovietic care, trezindu-se eliberat de constrângerile totalitare, nu a pornit în marș vesel spre viitor- înainte, ci a evoluat către o polarizare socială cu nenumărați dezmoșteniți ai sorții, deveniți, pe cale de consecință, victime, mai mult ori mai puțin colaterale,  ale tranziției. E cel puțin curios, dar și simptomatic pentru (încă ?) redusa capacitatea a scenei românești de  a asimila noutăți că piesele acestea care radiografiază o lume extrem de asemănătoare celei de pe la noi, au fost mai întâi jucate prin Anglia, Spania, Franța ori Germania, teritorii ale „normalității”, teoretic mai puțin familiarizate cu mesajul lor social. Nu cred că decalajul temporal și-ar afla explicația în argumentul că, profund copleșiți de propria noastră marginalitate, nu am mai avut ochi pentru a o mai privi și pe a altora. Cu atât mai mult cu cât propria noastră literatură dramatică, fie că nu a găsit modalitatea de a aduce pe scenă în texte  în totalitate valide noua realitate românească, dar și a Estului în ansamblu (faptul că Ana Mărgineanu a trebuit să realizeze un intertext pentru 89, 89, fierbinte dup㒠89  e cât se poate de grăitor), fie că s-a situat într-un anacronism vinovat. Or, în vre­me ce pe la noi se compun în continuare tot felul de texte fără vână dramatică, de o falsă poezie, ce aspiră în van să fie reprezentate – fenomenul trebuie privit în contextul fericitelor excepții de rigoare-  rușii au pus într-un inteligent exploatat plan secund „crestomația sufletului slav”, despre care vorbeam cu atâta asiduitate prin ultimii ani ai comunismului, când ea ne oferea șansa fie și a unei firave conectări cu felul de a se scrie și pe alte meleaguri, reactivând-o  totuși extrem de abil, aerat și cu mult folos într-o dramaturgie a realului fierbinte ce se dovedește, iată, deopotrivă al lor și al nostru.

Plastilina  lui Vasili Sigariev e, la un prim nivel de semnificație, o poveste de cartier ce se consum㠄în curtea unui bloc de tip Hrusciov”. Un fel de Băieții din strada Pál, rescris în funcție de cerințele contemporaneității. Protagonistul piesei, Maksim, e un „băiat bun”, crescut cu mari sacrificii de o biată bunică fiindcă mama îi e denaturată, un adolescent ce ar dori să aibă prieteni, ba chiar crede că are unul în persoana lui Lioha, ce face prostii la început minore, apoi altele tot mai mari care urmează să îl coste scump. Textul zice că spre a-și masca un oarecare handicap, Maksim face și reface obiecte de plastilină, prin acest hobby obsedant el acordându-și dreptul de a fi altfel. De fapt, propria lui ființă e de plastilină căci se modelează după felul de a fi al altora, plătind mai apoi pentru toți oalele sparte. Așa ajunge victima prostituatelor, a borfașilor, a lumii intolerante și meschine, a unor profesori lipsiți de caracter care sub fardul severității se străduiesc să mascheze realitatea că totul e de vânzare. Victima amoralității absolute. Iar când e violat, spre a fi pedepsit pentru o vină imaginară,  de un  grup de bărbați, plastilina a devenit atât de moale încât Maksim ajunge să creadă că nu mai are nici un atribut de ființă umană și-și află izbăvirea în moarte, o moarte produsă de cei care l-au batjocorit.

Scenograful Andu Dumitrescu a pus la dispoziția spectacolului sibian un spațiu de joc de o expresivitate copleșitoare prin neorealismul său debordant. A adus pe scenă un „cvartal” sordid, un bloc al unui nefiresc trai în comun. Prin ferestre, vedem cum oamenii duc o existență strict biologică, se trezesc dimineața spre a se duce la muncă, loc de unde se întorc prostiți și-și află salvarea în alcool ori în sex. În curtea interioară zace un automobil tocmai bun spre a fi dus la fier vechi, de pe vremea „vechiului regim”. Luminile din spectacol sunt joase, creând senzația atmosferei sufocante. Într-o atare configurație spațială se consumă evenimente tragice pe care Vlad Massaci  alege să le convoace prin glasul lui Spira, copilul mort. Când nu se socializează în chip fals, Maksim se ascunde într-o protectoare nișă, simbol al introspecției. Gramatica spectacolului e simplă, firească, relatarea e clară, cu un halo poetic, poate însă nu suficient de tensionată. Spectacolului îi lipsește încrâncenarea autentică, dar și „scena antologică”, aceea de maximă concentrare. Montarea denotă gândire, tehnică și familiarizare cu un anume mod actual de a vorbi despre crimele cotidiene ale oamenilor de treabă. Înțelegem urmărindu-l marea tristețe din piesa lui Sigariev, dar parcă am dori mai mult. Personajele sunt siluetate credibil de foarte tinerii actori ai Teatrului sibian, cu bine plasate accente ce vizează evidențierea tipurilor umane, fără ca prin aceasta să cadă în schematism. Pentru Adrian Neacșu rolul Maksim este o mare șansă pe care tânărul interpret o valorifică cu succes. E, de departe, cea mai convingătoare apariție a sa de până acum, cea care îl scoate din categoria băieților frumoși care au dat examen la facultatea de teatru doar fiindcă arată bine. Sigur că jocul lui nu atinge perfecțiunea. Neîndoielnic că s-ar mai fi putut lucra la nuanțe. După reprezentație, un coleg făcea observația pe care o socotesc întemeiată, că stilul de joc al lui Adrian Neacșu nu s-ar deosebi în chip semnificativ de cel al lui Florin Coșulet, interpretul lui Lioha. Dar mă întreb dacă o atare asemănare nu a fost chiar dorită de regizor întru evidențierea statutului de om-plastilină al personajului principal. De altminteri, Vlad Massaci scrie în scurtul său text din micuțul caiet de sală c㠄ne trebuie puțină introspecție, fiindcă altfel riscăm să nu ne mai dăm niciodată seama că suntem doar  niște bucăți de plastilină”. Iar Adrian Neacșu se întreabă în același caiet-program „de ce plastilină? Un material maleabil ca sufletul unui adolescent într-o societate preocupată de supraviețuire! Un semnal de alarmă asupra atitudinii pasive? Probabil că da. Se poate schimba, îți poți influența propriul (s.m. M.M.) destin ?”. Alături de cei doi protagoniști deja menționați, i-am mai remarcat pe Pali Vecsei, ca întotdeauna foarte bun, jucând-o acum în travesti pe profesoara de limba rusă, pe Ofelia Popii , pe  Adrian Matioc, pe Ovidiu Moț, pe Florentina Țilea, pe Cristina  Flutur, pe Dana  Taloș.

Caietul de sală a cărui concepție grafică e datorată lui Andu Dumitrescu e un  mic obiect de artă. Dar, din păcate, doar atât căci e extrem de zgârcit în informație. Conține numele actorilor, opiniile lor, nu menționează însă personajele pe care ei le joacă, punându-i astfel în dificultate pe acei spectatori ce doresc să-i identifice și nu au avut șansa de a-i mai vedea până la acest spectacol. Lipsesc necesarele date despre piesă și autorul său. Iar textul lui Sigariev  i-a prilejuit Teatrului sibian un spectacol bun, semn că și dramaturgul merita o minimă atenție.

  

Când regizorul crede în actori

 

VIZITATORUL de Eric-Emmanuel Schmitt; Teatrul „Nottara” din București; Traducerea- Valentin Protopopescu  și Costin Manoliu; Regia- Claudiu Goga; Scenografia- Mihai Mădescu și Luana Drăgoescu;  Ilustrația muzicală- George Marcu; Cu- Alexandru Repan, Mircea Andreescu, Crenguța Hariton, Rareș Stoica  Data reprezentației- 19 noiembrie 2005

 

Eric-Emmanuel Schmitt e unul dintre cei mai semnificativi dramaturgi francezi contemporani, recompensat în 2001 de Academia Franceză cu Premiul teatrului pentru întreaga sa operă. Publicului român numele său îi este cunoscut  destul de bine căci Libertinul  a fost montat în urmă cu câțiva ani pe scena Teatrului „Bulandra” în regia lui Alexandru Tocilescu, iar Variațiuni enigmatice s-a jucat într-o coproducție itinerantă regizată de Claudiu Goga atât pentru Teatrul „Nottara” cât și pentru Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov. O altă versiune a  piesei figurează pe afișul Companiei „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național din Târgu Mureș, regia aparținându-i lui Cristian Ioan. Iată că acum la Teatrul „Nottara” și tot în regia lui Claudiu Goga  vedem Vizitatorul, lucrare scrisă în 1993 și distinsă cu îndatoritorul premiu Molière. Spectacolul de la Le Petit Théâtre din Paris i-a adus scriitorului Premiul revelației teatrale, iar companiei producătoare premiul pentru cel mai bun spectacol al unui teatru particular. Înșiruirea aceasta a distincțiilor cu care au fost onorate deopotrivă dramaturgul și textul e, indiscutabil, de natură să stârnească interesul spectatorului român.

Vizitatorul  e deopotrivă o partitură cu nuanțe filosofice, dar și una pe care aș încadra-o în ceea ce aș numi „dramaturgia firescului”, chiar dacă întâmplarea despre care face vorbire piesa nu e nicidecum  una firească. Celebrul Sigmund Freud, grav bolnav de cancer la gât, dornic să părăsească cât mai curând posibil o Austrie atinsă de un alt fel de cancer, cel nazist, primește pe neașteptate vizita unui personaj bizar, cum nu se poate mai enigmatic. Pare a fi un cloșard, dacă nu chiar un infractor, dar pretinde a fi însuși Dumnezeu. De unde o discuție plină de controverse ale cărei linii de forță pot fi rezumate prin două întrebări- de ce permite Dumnezeu astfel de aberații istorice precum coșmarul nazist și, respectiv, de ce nu le-ar permite câtă vreme Lumea însăși pare a se fi lepădat de Cel Sfânt?

Spectacolul regizat de Claudiu Goga, ca și piesa de altfel, are meritul  de a nu  face teorii aride ori superfilosofice. Dimpotrivă. Atât partitura dramatică cât și montarea au însușirea de a echilibra cu măiestrie tensiunile pe cale de a izbucni. Rezultatul, adică spectacolul, te ține cu sufletul la gură și asta pentru că directorul de scenă a ales pentru cele două roluri principale doi „echlibriști” de marcă ce travesează con brio firul de sârmă al artei autentice. E vorba despre Alexandru Repan, interpretul lui Freud, cu un joc nervos, sangvinic, uneori poate chiar prea acaparator și de Mircea Andreescu (Necunoscutul) . Aesta din urmă poate afirma fără nici un fel de rezerve că rolul îi prilejuiește o remarcabilă performanță profesională. Fără a trăda nici un moment spiritul de echipă, fără a se răsfăța în numere solistice plasate doar ca să ia ochii, Mircea Andreescu semnează un recital în toată legea în care ilustrează toate componentele sintagmei arta actorului. Intonația, plasarea accentelor, mișcarea, mimica, felul în care e marcat aliajul oximoronic dintre oboseală și vivacitate nervoasă sunt cu totul remarcabile. Incandescența emoțională a jocului acestui magnific actor merită toate laudele. Crenguța Hariton o joacă pe Anne, fiica lui Freud, în limitele unei corectitudini profesionale de grad superior, iar Rareș Stoica, în rolul ofițerului nazist reușește să excludă din evoluția sa toate clișeele cu care ne-au obișnuit uneori cu asupra de măsură interpreții unui astfel de rol. Scenografia lui Mihai Mădescu și a Luanei Drăgoescu  e cât se poate de potrivită, elegantă și perfect adaptată necesităților unui spectacol de studio. Iar Claudiu Goga probează încă  dată că e unul dintre puținii tineri directori de scenă care știu că nu trebuie să inventeze tot felul de artificii spre a-și dovedi prezența.

  

Bovarysme contemporane

 

ÎNTOARCEREA DE ACASĂ de Ștefan Caraman și E-URI de Alina Nelega; Teatrul „ Ioan Slavici” din Arad; Regia- Ștefan Iordănescu; Scenografia- Doru Păcurar; Muzica- Ildiko Fogarassy  Cu- Carmen Vlaga și Mariana Tofan Arcereanu; Data premierei- 12 ianuarie 2006

 

Târziu, foarte târziu i-a fost dat în această stagiune Teatrului „Ioan Slavici” din Arad să-și invite spectatorii la o premieră. Și aceasta pentru că de abia Moș Crăciun i-a dăruit instituției un director  cu acte în regulă, în persoana regizorului Laurian Oniga. În timpul în care se consumau concursuri succesive ce se terminau fără câștigător, „muzicala” autoritate locală sau, cum se zice în termeni contabili, „ordonatorul principal de credite” care e Consiliul local Arad, a interpretat absolut lăutărește, adică după ureche, o ordonanță de urgență ieșită din „fălcile” guvernului Tăriceanu, ordonanță care  mi se spune că ar reglementa, printre altele, și atribuțiile conducerilor interimare. Cert e că până a le oferi arădenilor dreptate și adevăr, sus-menționata autoritate nu i-a lăsat deloc pe actori să trăiască bine, nepermițând diverșilor directori interimari să angajeze necesarele cheltuieli de producție, deturnând astfel Teatrul de la rostul său firesc care e acela de a produce și reprezenta spectacole. Semn clar că, înainte de a produce rezultate, mult trâmbițata descentralizare generează victime, asta probabil spre a confirma vorba care zice că înainte de a ne fi bine trebuie neapărat să ne fie rău.

Acum Teatrul din Arad trebuie să recupereze timpul pierdut. Proiectele noului director sunt ambițioase așa că nu pot decât să-i doresc să aibă puterea de a le pune în practică fără a întâmpina opoziția nu știu cărui ales local căruia îi dă dureri de  cap faptul că prin urbe există și instituții de spectacole. Deocamdată, pentru încălzire, am fost poftiți la un spectacol de studio în structura căruia regizorul Ștefan Iordănescu a alăturat cu inventivitate și umor ( pe alocuri într-o pastă nițeluș cam groasă) două texte ale dramaturgiei românești contemporane. E vorba despre Întoarcerea de acasă  de Ștefan Caraman și de E-uri  de Alina Nelega ce au în comun preocuparea pentru femeie și tot ceea ce ține de ea, definind-o într-un fel sau altul- dragoste, ură, sex, moarte, singurătate, ș.a.m.d.  Combinându-le viforos, într-un spectacol interactiv la care publicul participă cu nedisimulată plăcere, directorul de scenă nu a făcut deloc economie de spirit ludic pe care l-a convocat nu doar spre a vorbi despre femei și bovarysme contemporane, ci și despre întâmplările consumate în perioada de „vacanță forțat㔠pe care a trăit-o el însuși.

Partea cea mai consistentă a spectacolului  e reprezentată de monologul Întoarcerea de acasă. Femeia ce  dialoghează cu publicul e o ac­triță care-și mărturisește ofurile, se joacă cu sine și cu noi, încercând să îndulcească procesul deloc comod al mărturisirii propriilor neîmpliniri și obsesii. Pare o tupeistă când de fapt e o timidă și o nefericită, o „neînțeleas㔠a zilelor noastre ce trece rapid, așa, ca în viață, de la entuziasm, veselie, umor și ironie la  tristețe. Iar actrița Carmen Vlaga are calitățile necesare pentru a face credibile și naturale respectivele treceri cărora le conferă un crud și halucinant realism. Falsa prudență față de invazia de e-uri cancerigene și  relatarea unei iluzorii povești de dragoste cu Brad Pitt sunt doar pretextul de care se slujește Alina Nelega în textul E-uri pentru a pătrunde în profunzimile deloc comode ale eului feminin pe care îl explorează cu o irepresibilă înclinare spre simbol. Actrița Mariana Tofan Arcereanu propune un joc interiorizat remarcabil, mai puțin expansiv decât cel al lui Carmen Vlaga, ea beneficiind însă de ajutorul scenografiei tip oglindă imaginată de Doru Păcurar.

Departe de a fi un mare spectacol, cel pe care ni-l oferă acum Teatrul „Ioan Slavici” trebuie înțeles ca o uvertură posibilă la o stagiune ce trebuie de acum încolo salvată. Drăguț, simpatic, prelungind atmosfera veselă a sărbătorilor, deși nu îi lipsește înclinația spre meditație, el arată că actorii arădeni vor să joace, în pofida capriciilor vremelnicilor potentați locali. Și pentru a-i încuraja, le reamintesc o vorbă a lui Gavrilescu, personajul principal din La Țigănci- „Când omul este cult, le suportă mai ușor pe toate”.

  

Fragmentariu

 

Până mai ieri, am privit cu sentimente amestecate polemica iscată la sfârșitul anului trecut de reprezentarea pe scena unui Teatru pe nume Ateneu din Iași, subvenționat de Primăria locală, a piesei Evangheliștii de Alina Mungiu. Că la un post de televiziune, un moderator pe care până în urmă cu câteva luni îl consideram de bun simț i-a invitat să-și expună părerea pe criticul literar Valentin Protopopescu, pe traseistul politic Aurelian Pavelescu și pe Gigi Becali, bazându-se mai ales pe funcționarea deviantă a flașnetei retorice din encefalul acestuia din urmă mi s-a părut o operație indecentă vizând creșterea rating-ului. Că în paginile Dilemei vechi  un intelectual cu rafinamentul lui Teodor Baconsky a înfierat piesa, fără să fi văzut spectacolul, piesă pe care a numit-o Evanghelia după Mungiu, mi s-a înfățișat ca o exercitare a dreptului la liberă exprimare, chiar dacă respectivul drept a prilejuit, în opinia mea, o judecată nedreaptă. Că în ALIA  un tânăr, altminteri talentat și cultivat, pe nume Adrian Papahagi, a făcut uz de cuvinte tari spre a-și arăta dezgustul, mi s-a părut un tribut plătit tinereții. Personal, ader la opiniile lui Nicolae Manolescu, expuse în România literară, ale Gabrielei Gavril din Timpul, ori ale lui Cristian Ghinea de la Dilema veche. Cât despre Biserici care au sărit ca arse, într-o unitate de cuget, simțiri și intoleranță, indiferent de confesiune, cred că ele au cu totul alte probleme de rezolvat decât să se amestece în problemele teatrului.

Nu aș fi consumat spațiu tipografic spre a zăbovi asupra unui spectacol pe care nu l-am văzut, spectacol după o piesă  pe care nu o consider tocmai desăvârșită artistic (e mult prea discursivă, cu personaje lipsite de voci distincte), dacă nu aș fi aflat că tocmai atunci când scandalul dădea semne a se fi stins, funcționari mai vechi ori mai noi din Ministerul Culturii și Cultelor au găsit cu cale să dea curs unei solicitări venite dinspre Primăria ieșeană și unei interpelări parlamentare și au format o echipă de trei critici care ar fi urmat s㠖și dea cu părerea despre spectacol. Cum Teatrul în cauză e în subordinea unei primării, firesc ar fi fost ca aceasta să invite câți critici poftește,  în mod individual și pe cheltuiala ei, și nu pe cea a unui organism care nu mai prididește să clameze binefacerile descentralizării. În plus, profesia de critic e una  ce se practică mai curând solitar decât în echipă. Contactat telefonic, directorul Direcției de specialitate din respectivul Minister, care se întâmplă chiar să-mi fie prieten, mi-a explicat cu desăvârșită amabilitate, că nu e deloc în intenția cuiva, cu atât mai puțin a domniei-sale, să reînființeze comisiile de cenzură de tristă amintire de odinioară, ci că pur și simplu a dorit să dea posibilitatea unor oameni de specialitate să-și spună părerea, contrariat că în discuție nu au intervenit critici care să fi văzut spectacolul. Nu am nici un motiv să pun la îndoială sinceritatea explicației, cu atât mai mult că și eu am fost mirat de lipsa de intervenție în dezbatere a unor critici care chiar să fi văzut spectacolul și să știe să facă distincția dintre text și spectacol . Dar, pe de altă parte, nu pot să nu remarc că în breaslă, sau, mă rog, o parte a ei, sus-menționata expediție prea a amintit de cele ale Tamarei Dobrin, Ticuței Crețu și Victor Bibicioiu, astfel încât promptitudinea și bunăvoința MCC s-au dovedit în cele din urmă inoportune, din pricina unei erori de procedură. Altminteri, colegilor mei ce au răspuns și ei cam prea entuziast unei solicitări ce trebuia mai atent cumpănită, nu pot decât să le doresc sănătate, bucurie și pace și să le reamintesc că uneori, în această profesie, graba nu face treaba ci, dimpotrivă, o strică.   Fie și numai la nivelul percepției.