BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (483) februarie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Liana COZEA

Călătorie spre "reperele interioare"

 

Oana Orlea

Alexandra iubirilor, Editura Compania, București, 2005

„De când viitorul s-a redus la un punct, punțile dintre prezent și trecut s-au înmulțit, s-au consolidat – poate tropăi pe ele cum îi place”, gândește Alexandra, eroina din Alexandra iubirilor, de Oana Orlea, o tulburătoare carte despre tinerețe și bătrânețe și despre viața în goană spre moarte, despre timpul scurs și puținul timp rămas de trăit, despre senzația avută, dincolo de miezul vieții, înspre apus, c㠄ea însăși nu mai e decât un fir de praf în marele accelerator al timpului”.

În călătoria Alexandrei spre nicăieri sau spre o destinație cât mai mult amânată, o călătorie fără sens și fără scop, sau chiar dacă are vreunul, nu i se întrevede, deocamdată, sfârșitul – proiect eliberator, urmărind o despovărare, o ușurare a sufletului și totodată o încărcare a lui cu emoțiile prezentului pus față-n față cu trecutul – timpul se anulează. „Numărătoarea amanților, așa cum alții, pentru a adormi, numără oi”, amintirea experiențelor înseamnă jaloane, repere în „aventura plină de eșecuri, de pericole și de uimire în fața descoperirilor mereu luate de la capăt”. Memoria reactivată, pusă chiar în stare de alertă, se folosește de amanții-pretexte în epurarea minciu­nii, eroina având vocația adevărului neînduplecat, oricât ar fi el de dureros, îi scoate pe iubiții Alexandrei din uitare, „îi aduce din nou la ea, pune stăpânire pe ei ignorând orice cronologie sau ierarhie, se scufundă, traversează apele tulburi în care plutesc amintiri recente, se încrucișează umbre și lumini”.

Rememorarea nu este un act cu tot dinadinsul necruțător, dar prezența amenințătoare a Coraliei, femeia cu părul roșu și parfum persistent de tuberoze, înainte întâlnită în câteva din momentele decisiv periculoase ale existenței naratoarei – „clientă veche”, călătorind „în scop profesional” în trenul ce-și duce pasagerii – , ca și cea a splendidului cal șarg însoțitor, impun fidelitatea față de adevăr, identificarea cu „starea de adevăr” a lucrurilor. Cuprinsă ca între două paranteze de cele două prezențe, prima iscând gândul la moartea iminentă, mereu (dar oare până când?) înșelată, cealaltă dătătoare de fericire, imaginea calului șarg pe care îl vrea nemuritor și pe care îl va revedea „când va veni momentul, cu condiția să se țină în echilibru pe suprafața lunecoasă a prezentului”, Alexandra „coboară în adâncurile memoriei” și primul nume de iubit ieșit în intâmpinare e o „parolă care îi deschide paginile povestirii”. O viață cât o povestire, cu multe personaje, cu iubiți-pretexte, „în fiecare nume, câte o fărâmă din viața aceluia și una din viața ei”, o plonjare în trecut pentru a uita prezentul, pentru a uita că drumul vieții ei era „desfundat”. Aducerea lor aminte îi inculcă certitudinea c㠄îi iubește cu o dragoste mai adâncă decât odinioară, îl iubește pe fiecare dintre ei cu suma tuturor iubirilor. Iubindu-i, se iubește din nou pe sine și găsește astfel forța de a continua călătoria”.

Iubiții reali sau imaginari ai Alexandrei sunt oglinzile ei, chiar priviți cu ochii închiși, necruțarea față de ei este neîndurarea față de sine însăși, este manifestarea unei brutale, încrâncenate adânciri într-un trecut al cărui înțeles se cere descifrat, trecut interzis calului șarg ce trebuie păstrat mereu în prezent, „prezentul acesta al cărui sens îi scapă și pe care ar vrea atât de mult, uneori, să-l regăsească”. Calul șarg – laitmotivul cărții, alergând în timp, „pe o diagonală inventată de el” este pentru personajul-narator prototipul perfecțiunii „parcă niciodată […] n-a văzut ceva atât de perfect, o perfecțiune ce se impune din prima clipă”, antidotul singurătății, promisiunea violentă, neașteptată a fericirii indicibile, este cel prin care călătoria Alexandrei capătă în sfârșit un sens, instanță protectoare care „își poartă infinitul pe crupă, în coamă. El este infinitul”. Văzut în toată splendoarea lui atât la lumina zilei, cât și scăldat de lună, el este tinerețea de care nu vrea să se despartă. Ea știe că-l va reîntâlni mereu pe parcursul călătoriei „cu condiția să se țină în echilibru pe suprafața lunecoasă a prezentului”, el este puntea și arcul, legătura visului cu trezia, a prezentului cu trecutul, a tinereții cu bătrânețea, a vieții cu moartea în cruda asumare a lucidității și suferinței.

Călătoria, una oarecare, nici mai interesantă și nici mai captivantă decât altele, la prima vedere, asemenea vieții, este populată în prezentul anost de oameni fazi, încastrați în monotonia traiului lipsit de perspectivă, asemenea bătrânului văduv care a încercat s-o ademeneasc㠄în cel mai dezolant și mai dramatic flirt, acela al vârstei a treia”. În contrast cu el, doar doi inși îi captează atenția și-i stârnesc interesul: băiatul obez cu piciorul în ghips, ce se îmbarcă și o pornește pe apele morții în locul ei și omul cu pielea translucidă, ei doi îi luminează cenușiul prezentului. Trecutul, în schimb, tinerețea și maturitatea revăzute în stare de trezie, în viața-vis sau în visul-vis, capătă proporții incredibile, pe un traseu cu totul neașteptat în spațiul-timp parcurs în anii de după detenție. Ficțiunea se remodelează și se îmbogățește cu datele biografiei reale ale autoarei. Oana Orlea îi împrumută personajului câteva elemente-cheie din propria-i existență, întâmplări, trăiri, bucurii sau dureri care nu tulbură credibilitatea și farmecul eroinei, dimpotrivă, îi desăvârșesc conturul, îi sporesc coerența, îi adâncesc drama. Amalgamând în construcția Alexandrei și propriile-i date, romanciera se supune, într-o confesiune purificatoare, unui dureros ecorșeu, necesar, esențial chiar pentru momentul ales, cel al înțelegerii și al acceptării lucrurilor care îi însoțesc viața și o obsedează de multă vreme, fără a-și brusca sau contraria cititorul.

Iubiții Alexandrei, douăzeci și unu la număr, într-o contabilizare exactă, dacă iubirile pot fi numărate sau contabilizate exact, ar fi putut fi mai mulți sau mai puțini, sunt nu numai nume, ci prezențe extrem de vii în evocarea plină de culoare a eroinei, existența și pregnanța lor fiind condiționate exclusiv de recunoașterea locului pe care li-l atribuie naratoarea în mecanismul absurd sau coerent al vieții. Experiența dură a închisorii ei îl fascinează pe Leonard, afaceristul mărunt și, într-o ciudată mitridatizare, detaliile smulse cu greu de la Alexandra și le aproprie, exersând astfel, prin ea, posibila lui arestare și detenție, „mă obliga să particip la <preadaptarea> lui”, „[…] să-l urmez peste tot, în lunga lui coborâre în infern”. Minciuna, delațiunea, colaborarea cu miliția sau securitatea, compromisurile de tot felul puse pe seama celor odată iubiți sau despre care  a crezut că i-a iubit și că a fost iubită, conturează o lume absurdă, pe dos, cea a anilor comunismului, nenumit, dar subînțeles. Vlad – arhitectul ce creiona și confecționa machetele unui oraș imaginar, de vis, „frustrat de urâțenia arhitecturii planificate” –, cedează totuși, schițând în final „orașul cazarm㔠și palatul, „adunătura aceea de urâțenie cu ștaif”, ignoră distrugerea orașului vechi și „casele zdrobite de buldozere”. Acest prim nume, ca „o parolă”, deschide porți și lasă gândul să pătrundă, să răscolească amintiri, să scoată la suprafață dureri vechi și nume până atunci trecute în uitare. Odată locul dezvăluit în toată urâțenia sa, timpul se cuibărește sau se desface în jurul altor nume, a altor locuitori din zona absurdă, cu „case și grădini de vară, cu iz de orient”, unde „domnea o libertate de trei parale, zăpăcitoare ca un drog”, în care o generație debusolată pornise „în căutarea unui paradis pierdut”, pe care n-ar fi știut a-l defini.

Sinceritatea, prospețimea trăirii și evitarea imposturii circumscriu legătura tinerei Alexandra cu mult prea maturul Ambasador; este ciocnirea a două mentalități, a două generații, cea în vârstă considerată răspunzătoare pentru tot ceea ce i se întâmpla celei tinere: „Nu știuseră să vadă ce ne pândea, nu-și dăduseră seama de amploarea schimbării, se crezuseră indestructibili, se lăsaseră învinși prin neprezentare”; e întâlnirea a două secvențe de timp diferite și este rezumatul unei neobișnuite inițieri în frumosul cotidian și artistic și într-un stil de viață apus, înlocuit de traiul promiscuu în locuințe cu dependințe comune, în garaje sau în cocioabe, prin poduri fără confort. Disonanța cuplului în care tinerețea „prințesei bizantine” era „o scrisoare de acreditare pentru [Ambasador] în lumea asta nouă și ostilă și neîndurătoare cu el” se convertește în armonie odată închise ușile apartamentului în care „totul era frumos și calm”, în universul acela „reconstituit de el cu tenacitate, salvând sau răscumpărând atunci când se putea, mobile vechi cu forme grațioase, cu marchetărie de culoarea mierii”, în care au petrecut „luni și luni de viață în afara timpului” și în care o învăța „arta de a fugi de urâțenie”.

Atemporalitate năucitoare și dăunătoare celei pentru care viața înseamnă o neîntreruptă bătălie, „nu pot trăi fără să mă bat”. Fie că este vorba de Ambasador și cufundarea, alături de el, într-o lume frumoasă, cu greu prezervată în condițiile ostile, fie că e vorba de sudorul Anghel de pe șantierul unde Alexandra își duce una din bătălii, selecția intreprinsă de naratorul-personaj este concludentă, edificatoare, fiecare nume, fiecare iubire sau aparență de iubire este o secvență de viață căreia i se asociază o tulburătoare comprehensiune, un lirism nostalgic de o factură extrem de personală, împiedicate de luciditatea permanent trează să alunece în tandră dulcegărie sau vulnerabilă slăbiciune. Personajul creat de Oana Orlea are extraordinara capacitate, evitând cinismul distructiv, dar îmbrățișând ironia blândă, ocolind observația caustică, dar împrumutând spriritul de justețe în afara căruia nu poate exista, de a disocia cu limpezime binele de rău, adevărul de falsitate, iubirea de absența ei. Pentru Alexandra, Ștefan și cei trei ani petrecuți cu el sus la munte, la cabana de la „jumătatea drumului dintre baza și vârful triunghiului” înseamnă iubire, rectitudinea lui morală se pliază pe cinstea femeii, gândul ei se află în prelungirea gândului lui. Pentru a-l evoca, pentru a-și povesti amintirile despre Ștefan, ar renunța la cuvintele omorâtoare de imagini și, totuși, sau poate tocmai de aceea, acestea sunt paginile cele mai emoționante despre o iubire sfârșită tragic. Imaginea de început a bărbatului se leagă de cea a talciocului unde l-a cunoscut, „groapa aceea a istoriei”, unde se reuneau existențele eșuate ale unor foști, incapabili și totuși dornici de a se despărți, vânzându-le, de ultimele amintiri ale unui trecut de normalitate.

Există câteva momente, asociate iubiților reali sau imaginari ai Alexandrei, în care, pe lângă valorile morale care au pondere în toate secvențele evocate și minciuna nu-și află locul, dobândesc preeminență autenticele experiențe de viață ale autoarei. Dimi, băiatul colonelului de securitate, care, „cu o satisfacție prefăcută sau reală, își demola tatăl fără milă”, este un personaj dilematic, servindu-și tatăl sau acționând pe cont propriu în amorul cu o fostă deținută. Equus, care-și „iubea dragostea pe care le-o purta cailor”, arestat, dispare la timp din viața și amintirile ei, pentru a nu se suprapune imaginii șargului și pentru a evita pericolul „de a amesteca trecutul cu prezentul, când s-ar produce ireparabilul”. Este una din secvențele cheie ale cărții, poate singura clipă în care personajul-narator dă glas, renunțând la detașarea inteligentă și atitudinea fals concesivă, unor sentimente de mare autenticitate - „Iubeam caii cu o dragoste nefericită, cei pe care-i cunoscusem în copilărie dispăruseră, ca multe altele, în vârtejul istoriei. Ani de-a rândul mă consolasem citind și recitind cărți în care caii alergau liberi toată viața lor” –  admițând vinovăția de a fi inventat o „mare iubire inexistent㔠și de a fi rămas cu o amintire „greu de dus”, aceea a „cenușii fumegânde în care fuseseră îngropați caii” pe „altarul luptei de clasă”.

Precumpănesc aducerile aminte din anii tulburi, cu Henri, consulul Franței în Ecuador, provocator și informator, având nevoie de cuvinte asurzitoare, care să ascundă faptele, „cuvinte felurite, chiar bune de consemnat în eventualele rapoarte adresate superiorilor”. Terasa de la înălțime, „covorul zburător”, unde conviețuia cu Paul, însemna „îndepărtarea pe vertical㔠ce „purifica orașul de miasmele lui, de zgomotul vânătorii de oameni, de zarva lozincilor și șuieratul trădării sau gâfâiala celor ce luptau pentru supraviețuire acolo jos”; spațiul e maculat de „tandemul caricatural” al celor doi indivizi îmbarcați în „mașina” angrenaj deja „pornit㔠pe care „nimic n-o mai putea opri”.

Călătoria, ce tot mai mult își pierde sensul, devine egală cu suma amintirilor în care „momentele de grație” „i-au punctat viața, dându-i un sens greu de definit”, oferindu-i certitudinea „că n-a trăit degeaba”. Neobosită în a-și aminti și specula reușitele sau nereușitele propriului său trecut, personajul-narator refuză orice formulă cunoscută, orice clișeu deja vizitat; înnoirea clipelor trecute, „momente pe care ar trebui să le putem contempla cu pasiunea colecționarului pentru obiectele de artă adunate de-a lungul întregii sale vieți”, este o datorie și o condiție a libertății, a curajului de a-și continua drumul, de a  amâna momentul ultim prin puterea șargului protector. „Calule șarg, fă ca îngerul meu păzitor să-și fi luat zborul la timp, fă-o pe Coralia să uite de mine o vreme...Cât s-o putea”. Invocarea traduce o relație complice, de o autenticitate netrucată; din rugăciunea finală a acestui roman emoționant al Oanei Orlea  transpare omeneasca fragilitate, îndoiala, teama de nevolnicie, resemnarea derutată în fața implacabilului, dar și curajul de-a privi înainte atunci când în spate se află trecutul salvat de balast, prin care și-a dobândit și ocrotit libertatea.