Nr. 2 (483) februarie 2006

Călătorie spre "reperele interioare"

Oana Orlea

Alexandra iubirilor, Editura Compania, Bucureşti, 2005

„De când viitorul s-a redus la un punct, punţile dintre prezent şi trecut s-au înmulţit, s-au consolidat – poate tropăi pe ele cum îi place”, gândeşte Alexandra, eroina din Alexandra iubirilor, de Oana Orlea, o tulburătoare carte despre tinereţe şi bătrâneţe şi despre viaţa în goană spre moarte, despre timpul scurs şi puţinul timp rămas de trăit, despre senzaţia avută, dincolo de miezul vieţii, înspre apus, că „ea însăşi nu mai e decât un fir de praf în marele accelerator al timpului”.

În călătoria Alexandrei spre nicăieri sau spre o destinaţie cât mai mult amânată, o călătorie fără sens şi fără scop, sau chiar dacă are vreunul, nu i se întrevede, deocamdată, sfârşitul – proiect eliberator, urmărind o despovărare, o uşurare a sufletului şi totodată o încărcare a lui cu emoţiile prezentului pus faţă-n faţă cu trecutul – timpul se anulează. „Numărătoarea amanţilor, aşa cum alţii, pentru a adormi, numără oi”, amintirea experienţelor înseamnă jaloane, repere în „aventura plină de eşecuri, de pericole şi de uimire în faţa descoperirilor mereu luate de la capăt”. Memoria reactivată, pusă chiar în stare de alertă, se foloseşte de amanţii-pretexte în epurarea minciu­nii, eroina având vocaţia adevărului neînduplecat, oricât ar fi el de dureros, îi scoate pe iubiţii Alexandrei din uitare, „îi aduce din nou la ea, pune stăpânire pe ei ignorând orice cronologie sau ierarhie, se scufundă, traversează apele tulburi în care plutesc amintiri recente, se încrucişează umbre şi lumini”.

Rememorarea nu este un act cu tot dinadinsul necruţător, dar prezenţa ameninţătoare a Coraliei, femeia cu părul roşu şi parfum persistent de tuberoze, înainte întâlnită în câteva din momentele decisiv periculoase ale existenţei naratoarei – „clientă veche”, călătorind „în scop profesional” în trenul ce-şi duce pasagerii – , ca şi cea a splendidului cal şarg însoţitor, impun fidelitatea faţă de adevăr, identificarea cu „starea de adevăr” a lucrurilor. Cuprinsă ca între două paranteze de cele două prezenţe, prima iscând gândul la moartea iminentă, mereu (dar oare până când?) înşelată, cealaltă dătătoare de fericire, imaginea calului şarg pe care îl vrea nemuritor şi pe care îl va revedea „când va veni momentul, cu condiţia să se ţină în echilibru pe suprafaţa lunecoasă a prezentului”, Alexandra „coboară în adâncurile memoriei” şi primul nume de iubit ieşit în intâmpinare e o „parolă care îi deschide paginile povestirii”. O viaţă cât o povestire, cu multe personaje, cu iubiţi-pretexte, „în fiecare nume, câte o fărâmă din viaţa aceluia şi una din viaţa ei”, o plonjare în trecut pentru a uita prezentul, pentru a uita că drumul vieţii ei era „desfundat”. Aducerea lor aminte îi inculcă certitudinea că „îi iubeşte cu o dragoste mai adâncă decât odinioară, îl iubeşte pe fiecare dintre ei cu suma tuturor iubirilor. Iubindu-i, se iubeşte din nou pe sine şi găseşte astfel forţa de a continua călătoria”.

Iubiţii reali sau imaginari ai Alexandrei sunt oglinzile ei, chiar priviţi cu ochii închişi, necruţarea faţă de ei este neîndurarea faţă de sine însăşi, este manifestarea unei brutale, încrâncenate adânciri într-un trecut al cărui înţeles se cere descifrat, trecut interzis calului şarg ce trebuie păstrat mereu în prezent, „prezentul acesta al cărui sens îi scapă şi pe care ar vrea atât de mult, uneori, să-l regăsească”. Calul şarg – laitmotivul cărţii, alergând în timp, „pe o diagonală inventată de el” este pentru personajul-narator prototipul perfecţiunii „parcă niciodată […] n-a văzut ceva atât de perfect, o perfecţiune ce se impune din prima clipă”, antidotul singurătăţii, promisiunea violentă, neaşteptată a fericirii indicibile, este cel prin care călătoria Alexandrei capătă în sfârşit un sens, instanţă protectoare care „îşi poartă infinitul pe crupă, în coamă. El este infinitul”. Văzut în toată splendoarea lui atât la lumina zilei, cât şi scăldat de lună, el este tinereţea de care nu vrea să se despartă. Ea ştie că-l va reîntâlni mereu pe parcursul călătoriei „cu condiţia să se ţină în echilibru pe suprafaţa lunecoasă a prezentului”, el este puntea şi arcul, legătura visului cu trezia, a prezentului cu trecutul, a tinereţii cu bătrâneţea, a vieţii cu moartea în cruda asumare a lucidităţii şi suferinţei.

Călătoria, una oarecare, nici mai interesantă şi nici mai captivantă decât altele, la prima vedere, asemenea vieţii, este populată în prezentul anost de oameni fazi, încastraţi în monotonia traiului lipsit de perspectivă, asemenea bătrânului văduv care a încercat s-o ademenească „în cel mai dezolant şi mai dramatic flirt, acela al vârstei a treia”. În contrast cu el, doar doi inşi îi captează atenţia şi-i stârnesc interesul: băiatul obez cu piciorul în ghips, ce se îmbarcă şi o porneşte pe apele morţii în locul ei şi omul cu pielea translucidă, ei doi îi luminează cenuşiul prezentului. Trecutul, în schimb, tinereţea şi maturitatea revăzute în stare de trezie, în viaţa-vis sau în visul-vis, capătă proporţii incredibile, pe un traseu cu totul neaşteptat în spaţiul-timp parcurs în anii de după detenţie. Ficţiunea se remodelează şi se îmbogăţeşte cu datele biografiei reale ale autoarei. Oana Orlea îi împrumută personajului câteva elemente-cheie din propria-i existenţă, întâmplări, trăiri, bucurii sau dureri care nu tulbură credibilitatea şi farmecul eroinei, dimpotrivă, îi desăvârşesc conturul, îi sporesc coerenţa, îi adâncesc drama. Amalgamând în construcţia Alexandrei şi propriile-i date, romanciera se supune, într-o confesiune purificatoare, unui dureros ecorşeu, necesar, esenţial chiar pentru momentul ales, cel al înţelegerii şi al acceptării lucrurilor care îi însoţesc viaţa şi o obsedează de multă vreme, fără a-şi brusca sau contraria cititorul.

Iubiţii Alexandrei, douăzeci şi unu la număr, într-o contabilizare exactă, dacă iubirile pot fi numărate sau contabilizate exact, ar fi putut fi mai mulţi sau mai puţini, sunt nu numai nume, ci prezenţe extrem de vii în evocarea plină de culoare a eroinei, existenţa şi pregnanţa lor fiind condiţionate exclusiv de recunoaşterea locului pe care li-l atribuie naratoarea în mecanismul absurd sau coerent al vieţii. Experienţa dură a închisorii ei îl fascinează pe Leonard, afaceristul mărunt şi, într-o ciudată mitridatizare, detaliile smulse cu greu de la Alexandra şi le aproprie, exersând astfel, prin ea, posibila lui arestare şi detenţie, „mă obliga să particip la <preadaptarea> lui”, „[…] să-l urmez peste tot, în lunga lui coborâre în infern”. Minciuna, delaţiunea, colaborarea cu miliţia sau securitatea, compromisurile de tot felul puse pe seama celor odată iubiţi sau despre care  a crezut că i-a iubit şi că a fost iubită, conturează o lume absurdă, pe dos, cea a anilor comunismului, nenumit, dar subînţeles. Vlad – arhitectul ce creiona şi confecţiona machetele unui oraş imaginar, de vis, „frustrat de urâţenia arhitecturii planificate” –, cedează totuşi, schiţând în final „oraşul cazarmă” şi palatul, „adunătura aceea de urâţenie cu ştaif”, ignoră distrugerea oraşului vechi şi „casele zdrobite de buldozere”. Acest prim nume, ca „o parolă”, deschide porţi şi lasă gândul să pătrundă, să răscolească amintiri, să scoată la suprafaţă dureri vechi şi nume până atunci trecute în uitare. Odată locul dezvăluit în toată urâţenia sa, timpul se cuibăreşte sau se desface în jurul altor nume, a altor locuitori din zona absurdă, cu „case şi grădini de vară, cu iz de orient”, unde „domnea o libertate de trei parale, zăpăcitoare ca un drog”, în care o generaţie debusolată pornise „în căutarea unui paradis pierdut”, pe care n-ar fi ştiut a-l defini.

Sinceritatea, prospeţimea trăirii şi evitarea imposturii circumscriu legătura tinerei Alexandra cu mult prea maturul Ambasador; este ciocnirea a două mentalităţi, a două generaţii, cea în vârstă considerată răspunzătoare pentru tot ceea ce i se întâmpla celei tinere: „Nu ştiuseră să vadă ce ne pândea, nu-şi dăduseră seama de amploarea schimbării, se crezuseră indestructibili, se lăsaseră învinşi prin neprezentare”; e întâlnirea a două secvenţe de timp diferite şi este rezumatul unei neobişnuite iniţieri în frumosul cotidian şi artistic şi într-un stil de viaţă apus, înlocuit de traiul promiscuu în locuinţe cu dependinţe comune, în garaje sau în cocioabe, prin poduri fără confort. Disonanţa cuplului în care tinereţea „prinţesei bizantine” era „o scrisoare de acreditare pentru [Ambasador] în lumea asta nouă şi ostilă şi neîndurătoare cu el” se converteşte în armonie odată închise uşile apartamentului în care „totul era frumos şi calm”, în universul acela „reconstituit de el cu tenacitate, salvând sau răscumpărând atunci când se putea, mobile vechi cu forme graţioase, cu marchetărie de culoarea mierii”, în care au petrecut „luni şi luni de viaţă în afara timpului” şi în care o învăţa „arta de a fugi de urâţenie”.

Atemporalitate năucitoare şi dăunătoare celei pentru care viaţa înseamnă o neîntreruptă bătălie, „nu pot trăi fără să mă bat”. Fie că este vorba de Ambasador şi cufundarea, alături de el, într-o lume frumoasă, cu greu prezervată în condiţiile ostile, fie că e vorba de sudorul Anghel de pe şantierul unde Alexandra îşi duce una din bătălii, selecţia intreprinsă de naratorul-personaj este concludentă, edificatoare, fiecare nume, fiecare iubire sau aparenţă de iubire este o secvenţă de viaţă căreia i se asociază o tulburătoare comprehensiune, un lirism nostalgic de o factură extrem de personală, împiedicate de luciditatea permanent trează să alunece în tandră dulcegărie sau vulnerabilă slăbiciune. Personajul creat de Oana Orlea are extraordinara capacitate, evitând cinismul distructiv, dar îmbrăţişând ironia blândă, ocolind observaţia caustică, dar împrumutând spriritul de justeţe în afara căruia nu poate exista, de a disocia cu limpezime binele de rău, adevărul de falsitate, iubirea de absenţa ei. Pentru Alexandra, Ştefan şi cei trei ani petrecuţi cu el sus la munte, la cabana de la „jumătatea drumului dintre baza şi vârful triunghiului” înseamnă iubire, rectitudinea lui morală se pliază pe cinstea femeii, gândul ei se află în prelungirea gândului lui. Pentru a-l evoca, pentru a-şi povesti amintirile despre Ştefan, ar renunţa la cuvintele omorâtoare de imagini şi, totuşi, sau poate tocmai de aceea, acestea sunt paginile cele mai emoţionante despre o iubire sfârşită tragic. Imaginea de început a bărbatului se leagă de cea a talciocului unde l-a cunoscut, „groapa aceea a istoriei”, unde se reuneau existenţele eşuate ale unor foşti, incapabili şi totuşi dornici de a se despărţi, vânzându-le, de ultimele amintiri ale unui trecut de normalitate.

Există câteva momente, asociate iubiţilor reali sau imaginari ai Alexandrei, în care, pe lângă valorile morale care au pondere în toate secvenţele evocate şi minciuna nu-şi află locul, dobândesc preeminenţă autenticele experienţe de viaţă ale autoarei. Dimi, băiatul colonelului de securitate, care, „cu o satisfacţie prefăcută sau reală, îşi demola tatăl fără milă”, este un personaj dilematic, servindu-şi tatăl sau acţionând pe cont propriu în amorul cu o fostă deţinută. Equus, care-şi „iubea dragostea pe care le-o purta cailor”, arestat, dispare la timp din viaţa şi amintirile ei, pentru a nu se suprapune imaginii şargului şi pentru a evita pericolul „de a amesteca trecutul cu prezentul, când s-ar produce ireparabilul”. Este una din secvenţele cheie ale cărţii, poate singura clipă în care personajul-narator dă glas, renunţând la detaşarea inteligentă şi atitudinea fals concesivă, unor sentimente de mare autenticitate - „Iubeam caii cu o dragoste nefericită, cei pe care-i cunoscusem în copilărie dispăruseră, ca multe altele, în vârtejul istoriei. Ani de-a rândul mă consolasem citind şi recitind cărţi în care caii alergau liberi toată viaţa lor” –  admiţând vinovăţia de a fi inventat o „mare iubire inexistentă” şi de a fi rămas cu o amintire „greu de dus”, aceea a „cenuşii fumegânde în care fuseseră îngropaţi caii” pe „altarul luptei de clasă”.

Precumpănesc aducerile aminte din anii tulburi, cu Henri, consulul Franţei în Ecuador, provocator şi informator, având nevoie de cuvinte asurzitoare, care să ascundă faptele, „cuvinte felurite, chiar bune de consemnat în eventualele rapoarte adresate superiorilor”. Terasa de la înălţime, „covorul zburător”, unde convieţuia cu Paul, însemna „îndepărtarea pe verticală” ce „purifica oraşul de miasmele lui, de zgomotul vânătorii de oameni, de zarva lozincilor şi şuieratul trădării sau gâfâiala celor ce luptau pentru supravieţuire acolo jos”; spaţiul e maculat de „tandemul caricatural” al celor doi indivizi îmbarcaţi în „maşina” angrenaj deja „pornită” pe care „nimic n-o mai putea opri”.

Călătoria, ce tot mai mult îşi pierde sensul, devine egală cu suma amintirilor în care „momentele de graţie” „i-au punctat viaţa, dându-i un sens greu de definit”, oferindu-i certitudinea „că n-a trăit degeaba”. Neobosită în a-şi aminti şi specula reuşitele sau nereuşitele propriului său trecut, personajul-narator refuză orice formulă cunoscută, orice clişeu deja vizitat; înnoirea clipelor trecute, „momente pe care ar trebui să le putem contempla cu pasiunea colecţionarului pentru obiectele de artă adunate de-a lungul întregii sale vieţi”, este o datorie şi o condiţie a libertăţii, a curajului de a-şi continua drumul, de a  amâna momentul ultim prin puterea şargului protector. „Calule şarg, fă ca îngerul meu păzitor să-şi fi luat zborul la timp, fă-o pe Coralia să uite de mine o vreme...Cât s-o putea”. Invocarea traduce o relaţie complice, de o autenticitate netrucată; din rugăciunea finală a acestui roman emoţionant al Oanei Orlea  transpare omeneasca fragilitate, îndoiala, teama de nevolnicie, resemnarea derutată în faţa implacabilului, dar şi curajul de-a privi înainte atunci când în spate se află trecutul salvat de balast, prin care şi-a dobândit şi ocrotit libertatea.