Nr. 2 (483) februarie 2006

Poeme alese de poet

Vasile Dan

Poeme vechi, Editura Dacia, colecţia "Poeţii Urbei", Cluj-Napoca, 2005

Avem în Poem vechi o selecţie a autorului din volumele publicate începând cu Priveliştile (Ed. Facla, Timişoara, 1977) şi terminând cu Carte vie (Ed. Mirador, Arad, 2003). Postfaţa lui Al. Cistelecan este o subtilă lectură a întregii creaţii lirice a lui Vasile Dan din perspectiva a ceeea ce criticul consideră definitoriu pentru poetica danescă: un balans perpetuu al viziunii lirice între o scriitură a luminiscenţei, inefabilului („o epifanie a inefabilui”), graţiei şi euforiei şi alta a căderii, suferinţei, sacrificialui, dramaticului, în corporalizări poetice având mereu ca principium movens o „dialectică a beatitudinii”.  Prin fervoarea critică şi prin rafinamentul hermeneutic al lecturii, postfaţa lui Cistelecan se constituie ca text esenţial în cadrul bibliografiei critice a poeziei lui Vasile Dan.

Poemele primei vârste a acestuia  – cuprinse în volumul de debut şi în Nori luminaţi (1979), Scara interioară (1980) Arbore genealogic (1981) – sunt scrise într-o limbă visătoare, sunt atent caligrafiate pentru a reţine imaginea purificată a lumii, în limpidităţi şi transparenţe refrigerente, pe o retorică rilkeeană, a peisajului spiritualizat. Lucrurile şi mişcările lor sunt citite de poet ca textură „dintr-un sfînt vestmînt”. Percepţia lirică e programatic eterizată, fragranţa şi aura lucrurilor reprezintă adevăratele evenimente ale realului, somnia, transparenţa, locuirea intervalului ambiguu al reveriei, ardenţa rece a materiei fiind stările predilecte ale viziunii poetice. Într-un asemenea mediu scriptural până şi materialitatea literei provoacă un vertij şi un rău de ponderabilitate iar  concreteţea, fie ea şi subtilă şi decantată spiritual parvine ca anamorfoză agresivă: „Pe aceeaşi hîrtie uşor decolorată/ (ţi-aminteşti? culoarea pielii unui poet hindus…)/ literele ca nişte insecte negre explorînd suprafaţa/ aceasta gălbuie,/ scriind cu spinările lor, alături de numele tău, totuşi lizibil,/ cîteva versuri impenetrabile,/ parcă în aramaică.” (Poem vechi).

Odată cu Întîmplări crepusculare şi alte poeme (1984) şi Elegie în grădină (1987) în poezia contemplativ-hieratică a lui Vasile Dan pătrunde „chiar istoria” cu o nouă muzică, a concretului imediat şi ea nu va mai părăsi interioarele poemului, supunându-l la munci care, aşa cum cu elocvenţă demonstrează Al. Cistelecan, au rolul de a oferi contrapunctul necesar poeticii inefabilului şi euforiei . Se verifică şi în acest caz ceea ce spunea undeva T.S. Eliot şi anume că dacă un poet vrea să rămână poet şi după 25 de ani trebuie să se deschidă spre istorie: „Trezeşte-te, îmi zise îngerul, bătîndu-mă uşor pe umăr/ E ziuă, e ziuă.” se spune în poemul Cine sunt eu. Poetul practică de-acum gramatica vizibilului şi „chipul autorului”  începe să adune semnele unei scriituri „cu o cerneală neagră, acidă”, chiar dacă religia vocaţiei auroral-sacrale a poetului şi charisma sa de „tălmaci” al inefabilului continuă să alimenteze viziuni ale sacrului şi miticului subzistente realului imediat, cotidianului profan.

„Liturghia luminii” e oficiată de poet, începând cu volumul Drumul cu fiinţe (1990), continuând cu Pielea poetului (2000) şi  Carte vie (2003), în condiţiile schimbate ale unei maturităţi lirice care dă adevărata măsură a valorii poeziei şi a vocaţiei lui Vasile Dan. Nu întâmplător partea leului din antologia sa e acordată celor două cărţi. Am scris despre amândouă la data apariţiei lor  şi acum nu pot decât să repet că această „a doua viaţă a autorului” e scrisă „în limba pe care o vorbeşte singur” şi care îi asigură timbrul original al vocii şi dă seama de autenticitatea vocaţiei sale poetice.