Nr. 2 (483) februarie 2006

Cărţulia lui Thespis

de Ştefan Oprea

Pentru acea categorie de oameni de teatru ce slujesc această frumoasă artă cu spiritul şi condeiul, adică criticii şi istoricii genului, viaţa nu înseamnă un număr de roluri şi de premiere, flori ori aplauze, ci seri petrecute în sala de spectacole, „în fotoliul 13”, loc de unde devii „martor al Thaliei”, înregistrând cu bucurie, uneori cu tristeţe „chipuri şi măşti”. Experienţa aceasta de „spectator profesionist” nu se cuantifică în cifre, bilanţuri ori diagrame, deşi uneori mai operezi şi cu aşa ceva, ci în cronici şi cărţi ce devin seturi de mărturii, fragmente dintr-un întreg, bucăţi dintr-un mozaic care împreună pot compune lumea tabloului dintr-o anumită epocă.

Unul dintre cei mai sagace astfel de martori este, neîndoielnic, ieşeanul Ştefan Oprea a cărui activitate nu se rezumă însă la cea de critic de teatru, la om care scrie „ la cald” despre „ premiera de aseară”. Doar în domeniul teatrului, Ştefan Oprea îşi poate oricând revendica un onorant cumul de funcţii. E deopotrivă autor de literatură dramatică, istoric de teatru, cercetător prin arhive, a fost şi cred că mai este încă dascăl la Academia de arte „George Enescu”. E autorul unei teze de doctorat Eminescu omul de teatru, publicată în anul 2000 la Editura Timpul. A mai scris cărţi de proză ori  de critică de film.

Cea mai recentă carte a lui Ştefan Oprea, Căruţa lui Thespis, apărută în colecţia Epidaur a Editurii Opera Magna dă seama într-un chip cât se poate de revelator despre felul aplicat în care timp de mai multe decenii autorul şi-a înţeles rolul de martor. Serile petrecute în sălile de spectacol, orele consumate în biroul de acasă  ori în cel de la redacţie spre a scrie despre ce a văzut, au fost dublate de ceasuri lungi dedicate studiului în biblioteci căci Ştefan Oprea nu s-a limitat a fi un cronicar al timpului prezent, ci a vrut să fie deopotrivă un cercetător al trecutului scenei pe care a slujit-o în felul său- cea a „Casei lui Alecsandri”- de care întotdeauna a dorit să fie mândru. Criticul şi-a înţeles profesia ca atitudine, motiv pentru care cred că nu greşesc prea mult când afirm că lucrarea Căruţa lui Thespis e înainte de orice o succesiune de atitudini.

O primă secvenţă intitulată Idee şi act  e elocventă pentru atitudinea istoricului de teatru Ştefan Oprea. Încercând să clarifice „enigma” tentativelor dramaturgice ale lui Mihai Eminescu, autorul cărţii porneşte de la fructuoasa premisă potrivit căreia „fără a fi  elaborat un sistem organic sau un tratat propriu de teorie teatrală, de arta spectacolului, poetul a emis în susţinuta sa publicistică de specialitate, idei fundamentale privind specificul şi particularităţile distinctive ale acestei arte, idei care, dacă are fi fost organizate, ar fi dat naştere, neîndoielnic, unui asemenea sistem sau unui asemenea tratat”. Mai departe, Ştefan Oprea reface modul în care a ajuns Eminescu la o remarcabilă condiţie de om de teatru, urmărind constant consolidarea pregătirii teoretice, dar oferind în timp şi numeroase „fragmente dramatice”. Acelaşi istoric de teatru a consumat ore şi ore pentru a afla din biblioteci şi vechi înscrisuri care au fost raporturile dintre Caragiale şi Naţionalul ieşean.  A lucrat oare acolo marele dramaturg ca sufleur, i s-a jucat cumva pe respectiva scenă, e drept, sub un alt titlu, pentru întâia oară, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a avut Caragiale dispute financiare cu vremelnicii conducători ai Teatrului moldav?- sunt întrebări la care încearcă să formuleze un răspuns Ştefan Oprea care, regăsindu-şi condeiul de critic şi de comentator al timpului prezent, nu pierde ocazia de a-şi exprima justificata nemulţumire faţă de eşecul „anului Caragiale”. Istoricul de teatru schiţează o utilă istorie a „travestiului Chiriţei”, examinează contribuţia lui Ion Sava, în dubla sa calitate de regizor şi dramaturg, la inovarea teatrului românesc, respinge prejudecata că la capitolul dramaturgie naţională „stăm prost” , vede ce se întîmplă în teatrele şi dramaturgia basarabeană, reevaluează moştenirea lui Grotowski, face bilanţuri de stagiuni ori de festivaluri.

A doua parte a cărţii se intitulează Chipuri şi măşti, iar în scrierea ei criticul a pornit de la premisa că teatrul e o artă pentru oameni, făcută de oameni. Iar acei oameni ce şi-au dăruit cu adevărat viaţa teatrului merită nu doar aplauze şi flori, ori scurte consemnări în spaţiul întotdeauna insuficient al cronicii, ci şi portrete şi evocări, „ plecăciuni” deloc formale ori encomiastice, mustind de epitete ornante, ci mici exegeze care să fie generate de o reală cunoaştere a creaţiei lor,  fie că au fost ori sunt actori-precum Miluţă Gheorghiu, State Dragomir, George Popovici, Anny şi Bruno Braesky, Ion Lascăr, Adrian Tuca, Teofil Vâlcu, Angela Bârsan, Cornelia Gheorghiu, Mihaela Arsenescu , Violeta Popescu ori Florin Mircea, mari regizori asemenea Mariettei Sadova ori Soranei Coroamă, dramaturgi precum Nelu Ionescu sau Matei Vişniec, ori destoinici directori de teatru ca Ilie Grămadă. Dacă citeşti, bunăoară, portretul dedicat Mihaelei Arsenescu afli  de ce această „ actriţă cu personalitate tumultuoasă şi intuiţii surprinzătoare, cu naturaleţe şi farmec feminin cuceritor” a devenit o mare doamnă a scenei ieşene, înfruntând un  destin care, adesea, i-a fost potrivnic. În aceste portrete extrem de documentate şi elaborate, Ştefan Oprea se arată încă o dată  un comentator care nu-i laudă pe alţii spre a se lustrui pe sine, ci un om care iubeşte teatrul pentru şi prin valorile lui pe care le urmăreşte, diagnostichează, încurajează, promovează.

Secţiunea A privi şi a vedea îl reconfirmă pe Ştefan Oprea drept un redutabil analist al teatrului nostru cel de toate serile, cu spectacole foarte bune ori mai puţin bune prilejuite de piese româneşti sau străine. Criticul nu vrea să strălucească stilistic, să ia caimacul, nu apreciază focurile ieftine de artificii ce devin simple focuri de paie. Nu-i place cronica scrisă la repezeală, pe un colţ de masă. Scrie analitic, după o amplă documentare şi cuvenită reflecţie, nu e atins de boala calificativelor concretizate în adjective, caută mereu motive de a merge la teatru şi de a-i îndemna şi pe alţii să o facă, nu e cusurgiu, dar nu admite non-valoarea, încropelile, lipsa de program ori falsul program teatral, spectacolele fără idee şi miză. Fireşte, a „acoperit” prin cronicile sale mai cu seamă zona Moldovei, a comentat, cred, toate spectacolele Naţionalului ieşean, dar a făcut-o fără partizanate prost înţelese, fără patriotisme locale. Fiind un profesionist adevărat  nu a refuzat nicicând plecatul la drum întru căutarea spectacolului bun care să-i servească drept reper ori termen de comparaţie ştiind că asemenea profesioniştilor scenei şi criticul trebuie să fie mereu altul, îmbogăţit de noi şi noi experienţe, dar posesor al unor principii netranzacţionale, singurele care îi asigură cu adevărat validitatea judecăţii. Model i-a fost şi îi este lui Ştefan Oprea regretatul Valentin Silvestru, adesea invocat, pe care criticul ieşean nu l-a repudiat nici după l989 când mulţi, prea mulţi dintre cei ce îi erau datori în profesie maestrului s-au grăbit să-l conteste, supralicitându-i defectele şi uitându-i meritele.

 Într-o perioadă în care criticii nu se mai prea citesc între ei, Ştefan Oprea face exact ceea ce trebuie. Citeşte cărţile confraţilor, le comentează şi le evaluează, consacrându-le ultima parte a volumului, parte intitulată  Carte frumoasă….Găsim judecăţi serioase despre  cărţile profesorului Ion Zamfirescu, despre cele ale Ludmilei Patlanjoglu, ale lui Constantin Paiu, ale regretatului Dumitru Solomon, ale Sorinei Bălănescu ori George Popa, despre noi lucrări de caragialeologie.

Căruţa lui Thespis  nu e o dintre acele cărţi care, odată citite, le pui liniştit în bibliotecă. E un veritabil instrument de lucru, fiindcă revii la ea când ai nevoie de o informaţie ori vrei să verifici o impresie. E, fără îndoială, o carte cu rost.