Nr. 2 (483) februarie 2006

Pulsul prozei noi, nimic mai mult, cu câteva luări de cuvânt ale unor autori debutanţi ori trecuţi deja de a doua carte. Cum se suprapun mentalităţile, dacă ele converg ori se disipează într-un individualism pronunţat.

Scopul întrebărilor: să provoace, nu să primim nişte răspunsuri de şcoală, care să ne dea pe spate prin corectitudine politică. E bine că unii sunt mai blazaţi şi rostul sondajului tocmai asta urmăreşte: în ce măsură s-a dezmorţit scriitorul roman, care până acum era atât de previzibil în răspunsuri că puteam să le scriem noi dinainte. E bine că unii se înfurie când vorbesc de hobby dar e o realitate pe care prea puţini şi-o asumă. În concluzie, ce ne-am dorit noi a fost o anchetă vie, altfel, care să nu plictisească şi, întrucâtva, să provoace la defulări artistice.

Ne-am dorit ca întrebările noastre să fie cu dublu sens şi probabil se poate observa că mizau pe acest aspect al diversităţii. Unii resping total autobiografia, fie dintr-o pudibonderie a creaţiei, fie din nevoia persistenţei unei aure misterioase; alţii şi-o recunosc şi o problematizează. Am sesizat şi o propensiune a intervievaţilor spre teorie, nu doar literară, cât social-politică, dar şi o dorinţă apăsată de diferenţiere faţă de tot ce ţine de problematizarea estetică. Întrebarea cinci viza, fireşte, mai multe răspunsuri posibile. Unii au expediat-o în sfera criticii, alţii s-au implicat în cunoştinţă de cauză. Ne-a interesat dacă prozatorii actuali se mai citesc între ei şi, mai ales, cât sunt de interesaţi de fenomenul literar căruia îi aparţin. Departe de noi gândul de-a testa cultura prozatorilor actuali. Ne-a preocupat mai degrabă gustul pentru anumiţi scriitori, cum anume se formează scriitorii noştri tineri, ce repere culturale îi obsedează ori influenţează şi mai ales cât de recente sunt ele. Ultima întrebare, pentru unii naivă, are rostul ei într-o literatură în care derutele persistă şi unde mai ales scriitorii care înţeleg să trăiască profesionist, numai din scris, se pot număra pe degetele de la o mână. Prozatorii valurilor trecute erau mai interesaţi de verdictele criticii şi mai puţin de recunoştinţa cititorilor. Dacă se mizează pe cititori ca factori de evaluare şi mai apoi pe receptarea criticii specializate. 

Asemenea anchete ar trebui probabil făcute din doi în doi ani, dacă ritmul editorial e la fel de dinamic. Uităm sau nu avem posibilitatea cuprinderii tuturor debutanţilor, alteori ignorăm „a doua carte” din cauza unui mecanism firesc al receptării, dictat de mulţimea de apariţii la atâtea edituri recunoscute ori obscure.

Fără mari pretenţii (ni se pot imputa multe lipsuri, există o multitudine de tensiuni interogative...) ancheta noastră luaţi-o ca pe un gest simplu de a prezenta o parte din trendul prozastic actual. 

Mircea PRICĂJAN

Marius MIHEŢ

-----------------------------------------

1. Tentaţiile autobiografice reprezintă pretexte sau necesităţi în abordarea scrisului?

2. În ce măsură consideraţi că realitatea socială actuală trebuie reflectată în textul literar?

3. Cât hobby şi cât profesionalism există în scrisul vostru?

4. Vă structuraţi scrierile după un program estetic specific?

5. Se poate vorbi despre un discurs comun al prozatorilor tineri actuali?

6. Numiţi scriitorii străini contemporani care vă influenţează maniera de-a scrie. Prin ce?

7. Consideraţi cărţile dumneavoastră o provocare pentru cititorul obişnuit? Dar pentru cel profesionist?

-----------------------------------------

ANAMARIA BELIGAN

Singurul program estetic este: să fiu la înălţimea propriilor mele cerinţe; să mă surprind din cînd în cînd, să ies din ceea ce englezii numesc one’s comfort zone.

1. Limbajul artistic este de natură antropomorfică, el conţine întotdeauna elemente personale – aşadar: autobiografice – chiar dacă acestea sînt ocultate. În ceea ce mă priveşte, cu cît mă îndepărtez mai mult de autobiografie, cu atît mă apropii mai tare de ea, dar în alt fel.

 2. Reflectarea realităţii sociale este un vechi clişeu care îmi aduce aminte de lecţiile de marxism şi socialism ştiinţific din liceu şi facultate. În plus, ce anume înseamnă realitate socială actuală? Ce e actual dimineaţa e deja depăşit seara. Iar graniţele dintre realităţile locale, naţionale şi globale devin tot mai confuze. Nu citesc niciodată o carte de literatură pentru că m-ar interesa o anumită realitate socială. Există subgenuri specializate pentru cine are nevoie de aşa ceva. Citesc literatură pentru că mă interesează weltanschauung-ul unui scriitor, vreau să pătrund într-o altă lume, interesantă şi originală, diferită de deplorabila reali­tate socială, fie ea globală sau locală. În măsura în care un autor pune în discuţie realitatea so­cială, mă interesează felul în care ea/el interoghează (adică: nu doar reflectă) acea realitate.

 3. Dacă hobby înseamnă plăcere şi profesionalism înseamnă meserie, ele se presupun reciproc. Aşadar: sută la sută din amîndouă.

 4. Doamne fereşte! Singurul program estetic este: să fiu la înălţimea propriilor mele cerinţe; să mă surprind din cînd în cînd, să ies din ceea ce englezii numesc one’s comfort zone.

 5. Ce înseamnă prozator tînăr? Sub 30 de ani? Sub 40? Sub 50? Nu recunosc această categorie pseudoculturală. (În general, tinerii – scriitori sau nu – mă cam plictisesc. Calităţi precum: experienţă de viaţă, înţelepciune, rafinament stilistic – toate recomandabile unui scriitor – se află în raport invers de dependenţă cu tinereţea. Singura formă de tinereţe care mă interesează este cea a spiritului. Cel mai des am întîlnit-o la octogenari.)

 6. Îmi place să cred că Rabelais, Shakespeare, Cervantes, Cehov, Flaubert… sînt mai contemporani ca niciodată. Eu, una, mă întorc la ei periodic, nu pentru a mă lăsa influenţată (nu îndrăznesc să sper aşa ceva!) ci recucerită. Dintre prozatorii actuali îmi plac Gabriel Garcia Marquez (pe care îl includ în categoria de mai sus), Mario Vargas Llosa, Carlos Fuentes, Salman Rushdie, Hanif Kureishi, Amos Oz, Paul Auster, DBC Pierre şi mulţi alţii… Nu mi-am pus niciodată problema dacă mă inflenţează sau nu, cu atît mai puţin prin ce!

 7. În materie de cultură în general şi de literatură în special, singura formă de provocare pe care o recunosc este cea la gîndire. Şi singura formă de cititor este cititorul pur şi simplu.

 -----------------------------------------

 ADRIAN BUZ

„... nu poţi să fii şi demolator, şi sufletul petrecerii – dacă ai un discurs, fii „profesionist” şi ţine-te de el, precum Artaud de pantof.“

1. De undeva trebuie să porneşti. Nu cred că există un autobiografism atît de grav, indiferent cît de confesiv pare textul literar, de la un punct, intervine ficţiunea, dacă nu cumva pactul ficţional funcţionează chiar de la început, de vreme ce vorbim despre literatură. Atunci cînd lucrurile se pun în mişcare pe hîrtie, nu chestionez niciodată izvoarele de inspiraţie. Orice îmi trezeşte apetitul pentru scris e bine venit; pentru că oricum subconştientul, dacă e la locul lui, lucrează în ascuns şi are grijă să-mi facă surprize, să le amestece pe toate şi să mi le servească înapoi. După cum spunea Marin Preda, răspunzînd unei întrebări similare, nu faptele contează, ci sentimentele; sau, aş spune, adevărul lor. Madame Bovary c’est moi, dar nu în acel sens rigid, canonic, numărînd ca un contabil, pe degete diverse ţinte critice (sau nu) – se includ aici reperele autobiografice, ci fluid, viu, ironic, aflat într-o simbioză iremedia­bilă cu propria minte care nu tace, are grijă să aranjeze bucăţile după legi mult mai flexibile.  Aşadar, Madame Bovary c’est pas moi.

 2. Nu cred că trebuie. Fiecare autor reflectă ce îl frămîntă, îşi reflectă obsesiile – în sens benign. Pe de altă parte, literatura, fie că vrea sau nu, face şi un astfel de lucru, reflectă un anumit timp, mentalităţile şi psihologia lui, realitatea lui socială şi altele, mituri mulate mai mult sau mai puţin pe relieful unui moment. „Trebuie” înseamnă premeditare, înseamnă program, înseamnă să te reduci conştient la o formulă, duce la dogme.

Şi încă o dată pe de altă parte, în era în care politicul a atins o acumulare incredibilă în omul contemporan, e normal ca acesta, împreună cu consecinţele lui sociale, să fie prezent într-un fel sau altul în literatură. Şi noi, românii, alături de alte popoare ale planetei, putem scrie cîteva pagini la acel op universal care se intitulează „Să auzi istoria băşind” şi unii dintre noi chiar o fac.

 3. Înţeleg prin profesionalism o grijă faţă de propriul scris, mize, stil şi tehnici adaptate la un mod propriu de a gîndi şi asumate onest şi cred că acest lucru ar trebui să se subînţeleagă. Altfel, dacă vorbim despre „scriitorul profesionist” reuşesc să fiu mai degrabă patetic. Între scriitorul profesionist Chuck Palahniuk, din al cărui discurs anarhist anticonsumist, ecranizat pentru mase n-a mai rămas decît şalul boa de la gîtul lui Brad Pitt, şi Antonin Artaud, tratat cu electroşocuri de societatea care voia să-l vindece de el însuşi şi găsit de către grădinar mort, cu un pantof în mînă, al doilea îmi trezeşte o admiraţie pe care nu o pot împiedica. Am ilustrat dramatic un principiu simplu, care încă mai contează, deşi tot ce trăim încearcă să-l nege: nu poţi să fii şi demolator, şi sufletul petrecerii – dacă ai un discurs, fii „profesionist” şi ţine-te de el, precum Artaud de pantof.

 4. Da, cred că da, dar există celălalt eu, venusianul, care are şi el un cuvînt de spus de fiecare dată cînd mă aplec peste taste. În cele din urmă, pare un tip rezonabil, am învăţat să trăiesc cu el.

 5. Se poate vorbi despre un cadru comun, care generează o anumită literatură, despre vibraţia unui timp absorbită de minţile sensibile care îl trăiesc şi emisă înapoi în forme variate de expresivitate dar similare ca mesaj. Se poate vorbi despre dezinhibare şi despre dorinţa de a dezgheţa literatura, despre un mod mai direct de a spune anumite lucruri, după zeci de ani de opresiune a cuvîntului şi subterfugii literare. Cînd pornogravitatea trădînd nevroza unui timp, după cum spunea Soren Vidanski, a atins pămîntul patriei, multe minţi autohtone au ţipat inflamate, şi-au exersat crispat, mimînd agerimi, discursul purist, încercînd să „încaiere” lucrurile în baza unui orgoliu ridicol, mai degrabă decît să desfacă toată harta şi să privească în ansamblu, să vadă unde altundeva se mai unesc discursurile acestor autori şi ce anume poate să însemne această incidenţă. Se poate, deci, vorbi şi despre spumoasele orbecăieli ale unei tradiţii cu inerţie mare.

 6. Mă impresionează construcţia unor cărţi, sau anumite matematici de creaţie, erudiţia, sau verva lor şi pot culege inconştient ceva din ele. Dar mă influenţează cu adevărat cărţile acelor autori cu care mă găsesc afin, satiricii care împung cu un băţ vechea plăcintă umană şi care ştiu să evite ridicolul prin ironie sau printr-un cinism surprinzător de cald, unul care trădează, dincolo de faldurile paradoxului, teama naivă că omul mai are într-adevăr o şansă – şi atunci ei ce s-ar face? Cînd Ilf şi Petrov au primit reclamaţii pentru faptul că se ţineau de comicării în vremuri de reconstrucţie, sugerau Procurorului Republicii să-l dea în judecată pe cetăţeanul care îi sîcîia, pentru imbecilitate crasă. Mă influenţează toţi autorii care spun cu mijloacele de astăzi acest lucru, deşi comicăriile lor au prins şi o nuanţă de amar negru.

 7. Cunosc cititori obişnuiţi care pot emite simplu, fără efort sau abuz  de lexic sofisticat idei mult mai precise despre o carte decît mulţi cititori profesionişti, care nu de puţine ori manifestă prejudecăţi pripite, se lasă prea uşor convinşi de propria lor voce. Cred în cititorul cu adevărat inteligent, intuitiv, dezinhibat, care poate să absoarbă firesc adevărurile unei cărţi, care ştie să guste provocările unei cărţi, indiferent despre ce fel de provocări e vorba, fie obişnuit, sau profesionist.

  -----------------------------------------

RUXANDRA CESEREANU

„... mă consider a fi o prozatoare profesionistă. Rămâne, însă, ca alte verdicte să dea
cititorii profesionişti la rândul lor. Dacă este cazul.“

1. În proza mea, da, există multă autobiografie, dar mai corect ar fi totuşi să o numesc autoficţiune. Mă definesc prin biografia mea şi în acest sens atât romanul Tricephalos, cât şi volumul de povestiri Nebulon conţin multe seminţe autobiografice. Nu din narcisism există acestea, ci din necesitate. Pretexte nu prea caut în şi prin proza mea. Scriu proză pentru că există multă narativitate în mine. Îmi place să ascult poveşti şi să rostesc poveşti şi din această plăcere, chiar voluptate, se naşte, nădăjduiesc, proza mea.

2. Prozatorii realişti ori neorealişti au tot dreptul să se simtă chemaţi să transcrie agora românească atât de provocatoare prin marginalitatea şi bizantinismul său. Curţile Miracolelor sunt întotdeauna tentante. Faptul că există proză suprarealistă sau psihedelică nu înseamnă că proza socială trebuie exclusă. Există cititori şi degustători şi pentru una, şi pentru cealaltă. Fiecare aşa cum îi este voia şi plăcerea.

 3. Fireşte, cum altfel, întrebarea de faţă fiind mai degrabă retorică – mă consider a fi o prozatoare profesionistă. Rămâne, însă, ca alte verdicte să dea cititorii profesionişti la rândul lor. Dacă este cazul.

 4. Nu scriu în funcţie de un ism sau altul. Nu scriu proză ca să mă încadrez în postmodernism, onirism sau post-postmodernism. Ci scriu pur şi simplu aşa cum simt. E un loc comun.

 5. Există o tendinţă de violentare a limbajului şi de abuzare a sexualităţii în proza actuală scrisă de tineri (vezi şi articolul meu din Observator Cultural nr. 37, 2005 – Există o literatură Viagra?), dar acest lucru nu este neapărat o chestiune de ism, ci de frondă previzibilă. Moda va trece, însă, ca orice modă. Noii tineri furioşi vor îmbătrâni şi ei sau vor descoperi alte tipuri de discurs.

6. Michel Houellebecq. A doua parte a întrebării este aiurea, refuz să răspund.

 7. Mă voi referi doar la ultimele cărţi de proză pe care le-am publicat. Tricephalos a fost un roman provocare, prin structură, stil, temă. Am mizat pe această provocare şi m-am simţit bine înăuntrul ei. Nebulon este o carte pe care am scris-o din pură plăcere, din deliciu. Ca pe o madlenă proustiană. Pe care aş vrea ca şi alţii să o mănânce cu ochii închişi.

 -----------------------------------------

  ALAIN GAVRILUŢIU

„Proza autobiografică reprezintă cea mai uşoară formă de a ceda nevoilor schizofrenice.“

1. Reprezintă o unealtă. În ceea ce mă priveşte nu pot să pretind că a existat în vreun moment vreo urmă de premeditare în concepţia cărţii. Cred că mi-a fost mai uşor să ţin sub control evoluţia cărţii privind firul epic într-un mod personal. Pe de altă parte cred că este mai uşor să îţi ordonezi opiniile atunci când le pozitionezi în raport cu tine însuţi decât dacă le-ai împrumuta unor personaje care ar trebui să filtreze aceste opinii prin particularităţile comportamentale şi sufleteşti ale lor. Aşadar nu aş încadra pornirile autobiografice în categoria tentaţiilor ci mai degrabă în cea a impulsurilor spontane. În plus în orice creator de literatură există o latură schizofrenică ce îl împinge să trăiască mai multe vieţi. Şi cel mai uşor este să le trăiescă atribuindu-le propriei persoane. Proza autobiografică reprezintă cea mai uşoară formă de a ceda nevoilor schizofrenice.

 2. În aceeaşi măsură în care realitatea socială influenţează pe cei ce produc texte literare. La urma urmei ne lovim de carenţele de educaţie în tramvai, de agresiunea sonoră de natură marginală în bazarele aglomerate ale Bucureştiului şi nu numai, de intoleranţa generată de lipsa de repere reale, de scările de valori inversate, de crime şi pedofilie, de infractori ajunşi modele de reuşită socială. Suntem produsul propriilor experienţe iar aceste experienţe includ şi aceste aspecte ale cotidianului social. Atunci când scrii, oferi o parte din tine cu tot ceea ce presupune acest lucru. Şi mai ales într-o zona tulburată politic şi economic tendinţa de a te raporta la realitatea socială, la vecinul de alături, este mult mai mare, pentru ca într-un fel sau altul trebuie să te eliberezi de senzaţia de neîmplinire cotidiană. Unii se trezesc că o­moară oamenii din jurul lor, alţii scriu despre oamenii din jurul lor.

 3. Nu am fost niciodată bun la ştiinţele exacte, aşa că îmi vine greu să cuantific un demers literar. Pentru asta cred că criticii literari  sunt mai indicaţi având mai multe cunoştiinţe şi unelte la îndemană. Ori eu cu siguranţă nu sunt critic literar. Însă ultimele rămăşiţe de educaţie mă împiedică să îmi asum prea mult credit sau să mă erijez în ceva ce nu sunt. Aşa că la o primă analiză cred că talerul s-ar înclina către hobby în detrimentul profesionalismului în sensul că nu sunt posesorul unor studii sau antecedente literare care să mă recomande ca un profesionist al penelului sau mai exact al word-ului. Cred că cel mai pregnant însă în scrisul meu este nevoia de a spune poveşti cât mai elocvent. Asta este cred cel mai important pentru mine, să spun poveşti în care oamenii să se regăsească şi care să-i facă să reacţioneze sufleteşte. Din punctul ăsta de vedere cred că sunt un profesionist la spus poveşti.

 4. Acum cred că mai mult decât atunci când am început să scriu. La acea vreme nu-mi structuram ideile deloc ce să mai vorbim de vreun program estetic specific. De fapt cred că mi-am dorit spontaneitate, mai ales că la acea vreme nu mă gândisem că manuscrisul ar putea fi publicat. A fost o explozie pe care am aşternut-o pe hârtie. Şi astfel programul estetic a fost corespunzător exploziei. La urma urmei câtă organizare poţi să aştepţi de la o explozie, fie ea şi literară? Însă îmi doresc ca ceea ce scriu să fie frumos, cred că cel mai important este că atunci când te lansezi într-o explorare artistică cel mai important este ca produsul să fie frumos, să bucure sensibilitatea şi mai puţin important să provoace raţiunea la analize şi dezbateri. Şi cum autorul nu se poate raporta decât la sine dacă vrea ca produsul creaţiei să fie veridic atunci important este ca el ( autorul) să considere produsul finit al eforturilor sale ca fiind frumos.  

5. La această întrebare cred că un critic ar fi mai indicat să vă răspundă. Cu siguranţă, ca orice generaţie, suntem influenţaţi de aceleaşi conjuncturi istorice, de aceleaşi descoperiri, de aceleaşi evenimente pe care le-am prelucrat şi modelat fiecare după sufletul şi caracterul său. Există o rădăcină comună de unde am plecat toţi, împărţim la baza aceleaşi frustrări, aceleaşi tentaţii, aceleaşi derapaje. Ce ne deosebeşte sunt alegerile făcute în raport cu aceste constanţe, modul în care ni le-am asumat şi fidelitatea faţă de propriile opţiuni. De asemenea, un alt lucru important care ne poate fie apropiă, fie separă în exprimare este cât şi cum am fost influenţaţi de perioadele care au corespuns cu formarea noastră, cât şi cum ne-am implicat în acele timpuri, cât şi cum am decis noi şi cât şi cum au decis alţii pentru noi.

 6. Frederic Beigbeder, Pascal Bruckner, Milan Kundera, Andrei Makine, Jean d’Ormesson, Marguerite Yourcenar… Îmi este imposibil să indic prin ce m-au influenţat, dacă aş conştientiza influenţa atunci aş copia. Cred că prin atitudinea faţă de literatură, prin libertinajul faţă de tehnicile literare. Prin atmosferă. Important după ce ai savurat un demers artistic este să rămâi cu atmosfera. Senzaţia este cea care primează şi mai puţin detaliul. Mi se întamplă frecvent să nu-mi aduc aminte filme, melodii, cărţi dar să resimt pregnant senzaţia pe care am avut-o atunci când m-am ciocnit de ele. Cred că arta trebuie să se adreseze în principal sufeltului şi mai puţin raţiunii. De aceea orice formă de artă dacă îţi modifică bătăile inimii înseamnă că şi-a atins scopul chiar dacă în reţeaua neuronală nu rămâne nici o impresiune corticală care să fie evocată. Cred că am fost influenţat de autorii de mai sus tocmai pentru că atunci când le-am citit cărţile mi-am simţit sufletul schimbat fără ca influenţa creierului să fie importantă în prelucrarea informaţiilor primite.

 7. Nu consider cartea mea în nici un fel. Orice demers literar în momentul în care a fost finalizat îşi părăseşte autorul şi capătă un destin propriu. „Nu toată iarba e la fel” îşi ţine destinul între propriile coperţi. Orice demers artistic este ca un copil pentru autorul său, evoluează independent de acesta şi îi poartă numele. În acest moment consider că depinde exclusiv de carte să genereze reacţii. Ce îmi doresc este ca „Nu toată iarba e la fel” să provoace… reacţii. Trăim într-o lume sedată de cotidianul cenuşiu, într-o lume senilizată de invazia gustului îndoielnic, a falselor valori, a estetismului de mahala. Îmi doresc să provoc reacţie, orice fel de reacţie, îmi doresc ca cititorii fie ei obişnuiţi sau profesionişti să se privească dezgoliţi de măştile care le sunt impuse de cutumele sociale, să se analizeze pe ei mai mult decât pe personajul cărţii, să se descopere veritabili, aşa cum sunt, cu gândurile lor şi mai mult să-şi asume propriul eu şi să-l ofere celorlalţi necosmetizat de maştile succesive pe care ni le aşternem peste prorpia personalitate ca să corespundem cerinţelor canoanelor sociale.

 -----------------------------------------

RADU PAVEL GHEO

„Îmi scriu cărţile ca pe o provocare pentru cititorul obişnuit. Încerc să lansez o provocare cu delectare, ca atunci cînd încerci să cucereşti o femeie.“

1. Mi-e foarte greu să răspund la o asemenea întrebare. Nu de alta, dar înclin să spun că şi una, şi alta. Şi că depinde de autor. De fapt, chiar aşa şi stau lucrurile. Un bun exemplu sînt eu (întotdeauna un scriitor va fi tentat să se dea de exemplu): scrierile de ficţiune pe care le-am scris sînt 99% fantastice sau SF şi nu au decît o legătură foarte vagă cu autobiografia mea, dacă au vreuna. În schimb eseistica e accentuat personală şi autobiografică, cumva în stilul pseudo-reportajelor eseistice ale prozatorilor ruşi din perioada interbelică. Aşa-mi vine. Aşadar, presupun că fiecare scriitor face cum îl taie capul şi cum simte el că e mai bine. Unii ar putea spune că nu-i o necesitate (şi nu-i), alţii că e obligatorie (şi pentru ei e)...

 2. ...după cum spuneam şi  mai sus. Unii o reflectă, alţii nu, unii o reflectă uneori şi alteori nu. Facem ce vrem. De-aia sîntem scriitori. Cred însă că, la o analiză de retortă, se poate stabili cu uşurinţă că fiecare scriitor reflectă într-un fel sau altul epoca şi societatea în care trăieşte, indiferent de genul sau modul literar abordat. Dacă luăm cazul de ruptură maximă cu realitatea – deşi doar aparentă – şi aici mă gîndesc la science fiction, e de ajuns să citeşti Cinci săptămîni în balon şi Neuromantul ca să-ţi dai seama nu numai în ce epoci au fost scrise, ci şi să stabileşti uşor cîteva coordonate ale societăţilor din cele două secole diferite: secolul al 19-lea al lui Jules Verne şi secolul 20 al lui William Gibson. Aşadar, realitatea socială se vede oricum, dar nu-i obligatoriu să o ilustrezi programatic.

 3. Nici, nici. Scriu fiindcă am avut dintotdeauna (adică de cînd am aflat că există scrierea) dorinţa să scriu. Adică să inventez poveşti. Aş fi scris în singurătate şi taină şi dacă nu mă publica nimeni niciodată. Pentru mine scrisul nu e în nici un caz un hobby. Totuşi, nici profesie nu i-aş zice şi nici de profesionalism n-aş putea vorbi. Nu trăiesc din scris (sau numai din scris) şi nu ştiu cîţi reuşesc să trăiască din scris în România. Dacă am înţeles eu bine şi e vorba de scrierea literaturii. Că altfel, se mai poate: din scrisul de contracte, din scrisul pe vagoane, din scrisul de legi ş.a.m.d.

 4. Nu. Nu conştient. Mă gîndesc la cititor... mă rog, la un cititor ideal, care pentru mine e Alina. Deocamdată testele cu ea au funcţionat.

Presupun totuşi că pe undeva există şi un anumit... nu i-aş zice program... poate o anumită orientare. Din moment ce mă interesează cititorul, folosesc – conştient sau inconştient – anumite tehnici de captare a lui, care la un moment dat pot deveni manierisme sau stil personal. Aşadar, aş putea vorbi despre un interes pentru estetica receptării, dar ar însemna să teoretizăm prea mult. Simplificat, aş zice că prefer să fac eu un pas spre cititor şi să-i uşurez efortul de descifrare a textului (nu chiar mură-n gură, fiindcă un cititor profesionist nu vrea aşa ceva) în loc să aştept cititorul să vină la mine şi să-i arunc în cale cînd o perie, cînd o gresie, cînd o oglindă. Deşi recunosc că şi o asemenea abordare e incitantă, nu mi se potriveşte prea tare.

 5. Nu pot zice categoric că nu există ceva. Probabil e cam acelaşi lucru care-i lega prin anii 1970-1980 pe Ioan Groşan, Tudor Dumitru Savu, Cristian Tudor Popescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Aurel Antonie, Cristian Teodorescu, Vasile Petru Fati, Alexandru Ungureanu... şi se mai pot găsi vreo sută, două de nume. Adică trăiesc în aceeaşi ţară şi în aceeaşi perioadă istorică, sînt cam în aceleaşi poziţii în întrecerea cu ei înşişi şi scriu despre ceea ce îi interesează, fiecare cu mijloacele lui. Un ritm comun, aş zice, dar al vieţii, nu al creaţiei.

 6. Citesc cît apuc şi de-a valma, şi autori români, şi străini, şi contemporani, şi clasici. Nu pot spune dacă şi cît mă influenţează vreunul. Dacă se întîmplă aşa ceva (şi bănuiesc că da), se întîmplă fără ştirea mea. Dar e cam greu de stabilit termenul de „scriitor contemporan” cînd în România încă recuperăm – tot de-a valma – autori străini de succes din anii 1950-1990, concomitent cu autori din ultimii 10-15 ani şi cu clasici netraduşi integral.

Am scriitori favoriţi, desigur. Dar nu cred c-aş putea scrie, de exemplu, ca Bulgakov, ca A. P. Cehov sau Cordwainer Smith. Nu ştiu dacă mă ţin baierile.

 7. Îmi scriu cărţile ca pe o provocare pentru cititorul obişnuit. Încerc să lansez o provocare cu delectare, ca atunci cînd încerci să cucereşti o femeie.

Şi trebuie să spun că atunci cînd vorbesc de cititorul obişnuit, în cazul de faţă vorbesc de fapt de cititorul profesionist, fiindcă aşa stau lucrurile în România: cei care mai citesc proză românească şi mai ales proză contemporană sînt cititori profesionişti. Sînt convins că acei oameni citesc şi literatură străină, citesc în general şi sînt suficient de competenţi, măcar pe poziţia lor de „simpli” lectori.

Aici ar mai fi de spus ceva: conform Anuarului Statistic al României – 2004, tirajul mediu al unui volum (de orice fel) era la noi în anul 2003 de 650 de exemplare. Uniunea Scriitorilor are vreo 3.000 de membri. Ştiu că aici se mai poate discuta, relativiza, explica, dar discrepanţa între cifre e prea mare ca să nu te întrebi dacă eşti doar scriitor sau mai eşti şi citit.

-----------------------------------------

MICHAEL HAULICĂ

„Cred că în scrisul fiecăruia există atît hobby cît profesionalism lipseşte.“

1. Pretextele le controlăm. Necesităţile ne controlează ele pe noi. Evident că există autobiografie, că de-aia nu se scrie proză la 16 ani, ci doar după ce mai trăieşti puţin... În afară de cuvinte, prozatorul mai are şi carnea şi sîngele care le fac pe primele să trăiască. Iar carnea şi sîngele de care vorbesc nu sînt nişte lucruri chiar imaculate...

 2. Trebuie? Eu cred că în textul literar nu TREBUIE reflectat nimic. Dar e foarte important ca în acel text cititorul să găsească ceva care să rezoneze pe lungimea lui de undă.

 3. Cred că în scrisul fiecăruia există atît hobby cît profesionalism lipseşte. Profesionalismul e stadiul pe care ni-l dorim toţi. Nu cred că se apucă cineva de scris doar pentru că n-are bani să cumpere timbre. Dacă vrei un hobby, strîngi şerveţele sau vederi, nu-ţi pui pe tarabă lucrurile cele mai intime, nu rişti să te părăsească nevasta, iubita, prietenii.

 4. Probabil că aş putea fi încadrat într-un program estetic, dacă ar sta cineva să-mi analizeze cărţile, dar eu nu mă gîndesc la aşa ceva cînd scriu. Scriu cum scriu, şi îmi place să cred că întotdeauna am scris la fel, indiferent de temele şi motivele folosite.

 5. Nu cred în discursul comun pe care unii observatori ai fenomenului literar l-au evidenţiat punînd la un loc doar cîteva dintre cărţile apărute în ultima vreme. Evident că tinerii prozatori au nişte locuri comune, dar ele ţin mai degrabă de vîrstă, de condiţiile sociale în care s-au format, de lecturi. Fiecare are vocea lui şi, în cîţiva ani, se vor lămuri cu asta şi cei care susţin ipoteza discursului comun. Am fi prea ghinionişti să avem un singur scriitor care publică sub douăzeci de pseudonime.

 6. Acum? Nu cred că mă influenţează nimeni. E drept însă că sînt produsul a ceea ce citesc... a ceea ce văd şi aud şi simt. Iar maniera de a scrie nu mi s-a schimbat prea mult în ultimii douăzeci de ani. Poate ar fi fost mai interesant dacă publicam cărţi atunci... Dar e mai bine aşa. Eram prea crud pentru proză. Trebuia să mai trăiesc, să mai adun...

 7. Da. Aşa se zice că sînt. Iar cititorul profesionist... el are mai multe satisfacţii. Aţi omis să întrebaţi despre provocarea celorlalţi scriitori. În caz că aţi uitat... da, şi pentru ei.

-----------------------------------------

FLORINA ILIS

„Nu încep să scriu înainte de a-mi fi organizat, în cele mai mici detalii, structura romanului.“

1. În scris nu te poţi detaşa total sau definitiv de eul tău, oricât de multă obiectivitate ai pune în scris. În mod evident, există pulsiuni interioare care, chiar dacă nu sunt explicite şi manifeste, ajung să se strecoare în actul creaţiei, influenţând într-un fel sau altul procesul creativ. Dar nu cred că autobiograficul este o necesitate în scris sau că ar reprezenta cel mai important pol al scrisului. Trăim într-un timp în care oamenii din jurul nostru, fără să fie profesionişti ai scrisului, sunt capabili să-şi expună foarte limpede gândurile, ideile sau să-şi descrie cu măiestrie experienţele. Tehnologiile comunicaţionale au dezvoltat şi au perfecţionat acest talent care, totuşi, nu ajunge să transforme pe oricine în scriitor. Dar, atâta timp cât scriitorul de meserie se va rezuma să-şi descrie în cărţi experienţele trăite, de la cea mai fragedă vârstă, va risca, dacă nu aduce ceva în plus, să nu facă decât să repete ceea ce ceilalţi din jurul lui pot face cu acelaşi talent.  

 2. Cred că, dincolo de caracterul absolut şi atemporal al marii literaturi, scrisul a reflectat dintotdeauna într-un fel sau altul realitatea socială. Scriitorii sunt individualităţi distincte, copii ai timpului lor. Ceea ce este reprezentativ pentru diferitele epocii este felul, maniera în care realitatea şi-a făcut simţită prezenţa în scris. Abordarea tezistă sau ideologică a realităţii sociale este însă o capcană care trebuie evitată cu grijă.

 3. Nu am scris niciodată din hobby, scrisul reprezintă pentru mine cel mai autentic sens al existenţei mele. Am ştiut dintotdeauna, în copilărie, într-un fel nelămurit şi diafan, iar, mai târziu, fără umbră de îndoială, că scrisul este singura meserie care mi se potriveşte, deşi n-o practic cu carte de muncă.

 4. N-aş spune că fac asta în mod programatic, dar mi-am dezvoltat anumite principii, mai degrabă de natură tehnică decât estetică, după care îmi ordonez scrisul. Ţin foarte mult la construcţia unei cărţi. Nu încep să scriu înainte de a-mi fi organizat, în cele mai mici detalii, structura romanului. Apoi, până nu simt în interior ritmul frazei aşa încât, ca pe o frază muzicală, s-o pot transcrie pe note, nu redactez nici un cuvânt. Şi, în al treilea rând, nu demarez nici un proiect până când personajele care iau naştere în mintea mea nu mi-au dezvăluit tainele lor, stârnindu-mă însă şi asupra surprizelor ce mi le vor rezerva pe măsură ce voi scrie. Restul, detaliile, vin de la sine. 

 5. Există un fel de discurs visceral, regăsibil la mai mulţi autori tineri, şi acesta se referă, în mod special, la descrierea experienţelor sexuale. Din păcate însă, acest discurs ajunge la un moment dat să se consume într-un exces redundant de forme. Şi, la urma urmei, în acest domeniu al sexului, literatura concurează neloial cu o industrie ale cărei strategii de piaţă sunt mult mai influente decât cele narative. De aceea, sunt şanse minime ca posibilii amatori de extaze erotice să le caute tocmai în literatură. S-ar putea să fie însă o modă trecătoare. 

 6. Milan Kundera prin precizia stilului, Shalman Rushdie prin puterea de a inventa poveşti, Jose Saramago prin parfumul frazelor.

 7. Cred că cele trei romane ale mele (Coborârea de pe cruce, Chemarea lui Matei şi Cruciada copiilor) ar putea să constituie pentru orice cititor o provocare. Pentru cititorul obişnuit lectura cărţilor mele i-ar putea releva faptul că ceea ce citeşte i se adresează în primul rând lui, că lumea ficţională care i se dezvăluie nu diferă de lumea în care îşi duce existenţa, oricine putând regăsi în romanele mele afinităţi cu anumite personaje sau situaţii de viaţă comune. Spre exemplu, unii cititori mi-au mărturisit chiar faptul că s-au regăsit în personajul Matei din Chemarea lui Matei. Desigur, pentru cititorul profesionist altceva contează, dar sper să poată regăsi ceea ce caută şi în textele mele.

-----------------------------------------

CĂTĂLIN LAZURCA

„... optînd pentru textul ingenuu şi nu pentru semnătura livrată prin mecanisme de putere, scrisul este pentru mine un hobby. Ca şi lectura.“

1. Biografia e o resursă ca oricare alta pentru mine. Nu e nicidecum o tentaţie. Nici o necesitate. Orice prozator cred că se simte cumva mai confortabil atunci cînd scrie la persoana I. Eu ştiu că mi-e de multe ori mai uşor aşa. În rest, nu mă interesează discuţiile privind autenticismul, biografismul, trăirismul, discuţii care nu mai contenesc de cînd cu lansarea tinerilor prozatori. Bănuiala mea e aceea că toată tevatura porneşte de faptul că Poliromul, editura care a avut curajul să investească în proza românească ceva mai tînără, şi-a intitulat colecţia Ego. Iar comentatorii, pornind de la vreo 4-5 dintre aceşti prozatori, s-au aruncat, dovedind aceeaşi lene a gîndirii care copleşeşte revistele literare de vreo 50 de ani încoace.

2. Vorbesc doar de proză: cred că povestirea, romanul sînt şi documente istorice, mostre ale mentalităţii lumii în care trăim. De aceea, pentru mine e obligatoriu să ofer, atunci cînd situaţia narativă o cere, numele şi faptele reale. De unde şi necesitatea unei atitudini etice. Fiindcă eu mă consider un scriitor moralist. Îmi dau cu părerea, spun lucururilor pe nume. Nu înghit prozele cu întîmplări din oraşul X, la care participă ştiţi dumneavoastră cine, nu dau nume, rezolvaţi singuri anagrama. Să luăm un singur exemplu: ce se va şti, din romanele scrise sub comunism, despre acea perioadă? Pentru mine, presiunea morală e mai importantă decît presiunea editorială. Ca forme de subversivitate, literatura de sertar, cărţile pentru prieteni ori samizdatul îmi sînt mult mai plăcute decît reuşita editorială. Îmi repugnă totodată scriitorii care, deşi în textul literar se situează deasupra unor asemenea elemente mundane – reflectarea, datul cu părerea, etc. profită de poziţia administrativă din vreo instituţie sau revistă şi înjură de acolo, în articole sau prin alocare de fonduri. Ar trebui s-o facă în prozele şi poeziile pe care le publică, nu în editoriale (cîtă imaginaţie!) sau prin mecanisme administrative. Aşa ar dovedi că-s cu adevărat creatori şi că-i interesează.

 3. Am o mare stimă pentru amatorism. Amatorul, lipsit de presiunea editorială (expoziţională etc.) dar mînat de simpla chemare creativă, aduce prospeţime în mediul artistic în care se manifestă. Adică ceea ce ne cam lipseşte. În plus, nu-mi place sintagma “scriitor profesionist”. Un scriitor profesionist publică, în general, mai mult decît scrie, vinde editurii jurnal la 40 de ani, e colaboratorul unei părţi a presei literare. “Profesionist” accept să fiu doar în calitate de promotor al propriei opere, atîta vreme cît fiecare gest făcut în acest sens (mai ales în ceea ce priveşte vînzarea de care se bucură opera) trădează creatorul, nu simandicosul, tipul cu relaţii, plasarea în ierarhie. Aşadar, optînd pentru textul ingenuu şi nu pentru semnătura livrată prin mecanisme de putere, scrisul este pentru mine un hobby. Ca şi lectura.

4. Simpatizez cu cîteva manifeste lansate, în ultimii 10-15 ani, dinspre diferite zone artistice. Anume, în ordine cronologică, cu: Dogma 95, manifestul Noilor Puritani englezi, cele 10 clisme pentru arta contemporană ale Sinei Najafi şi, bineînţeles, Codul Celebrului animal. Nici unul nu e doar un manifest estetic, proclamînd în aceeaşi măsură şi imperative etice, ca un soi de îndrumar al raportării la propria operă şi la contextul în care te mişti creativ. Exact această componentă etică, imperativele care alcătuiesc un fel de manual al rezistenţei la presiunile adiministrative şi financiare din artă, mă interesează acum. Fiindcă eu despart actorii de pe această scenă în creatori şi administratori, fiindu-mi teamă că cei din urmă (criticii, directorii de revistă, capii instituţiilor finanţatoare ş.a.) sînt pe cale să cîştige bătălia. Iar dacă ceilalţi, creatorii, vor să-şi mai arate muşchii în această bătălie, trebuie să pornească de la un cod etic (Impuneţi o limită artificială de 10.000 $ la finanţarea tuturor proiectelor artistice sau Filmarea se face acolo unde se petrece acţiunea, sînt interzise decorurile... sau Nu publicaţi mai mult decît scrieţi – citatele nu sînt exacte) şi pornind de aici să dezvolte o estetică.  

 5. Nu ştiu. Nu am citit nici măcar 50% din ceea ce au publicat.

6. Salinger, Capote, Steinbeck, cei doi Erofeev, Hrabal, Pennac – din Domnilor copii, Vonnegut, Vargas Llosa – din Mătuşa Julia mai cu seamă, Paul Auster şi alţii, pentru darul de spune o poveste. Cred că asta e menirea prozatorului: să povestească, să ţină cu sufletul la gură. Dar, în afară de scriitori, mă interesează şi influenţează şi unii artişti plastici (Beuys, Warhol), cîntăreţi pop (Manu Chao), politicieni (Pim Fortuin, el subcomandante Marcos), regizori (Tim Burton, Baz Luhrmann, Lars von Trier, Ang Lee) pentru felul în care pun în criză clişeele noastre de gîndire.

7. Mă întorc la răspunsul despre hobby-amatorism / profesionism. Sînt topit după reacţiile cititorilor obişnuiţi. Cînd dau un autograf unui necunoscut sînt mult mai încîntat decît atunci cînd citesc o cronică la vreo carte de-a mea. Un mail de la cineva încîntat de lectură face cît zece semnale în presa literară (mai ales că acestea nu fac vînzare). Iar cele mai ambetante reacţii sînt cele de la indivizii creativi (scriitori, ce-or fi ei) care se plasează în postura modestă de cititor obişnuit (cum îi spuneţi d-voastră) şi-mi mărturisesc că m-au citit într-o singură noapte.

-----------------------------------------

 COSMIN MANOLACHE

„Forţa care ţîşneşte din simplitate, asta-i ceva greu de atins, ceva de dorit.“

1. Nu cred că răspunsul poate fi dat trecînd de o parte sau de cealaltă a liniei de demarcaţie pe care aţi fixat-o. Dihotomiile de acest tip mi se par a avea un cusur care trebuie arătat cu degetul de la bun început: împuţinează actul scrisului. Cel puţin în privinţa autorilor tineri, puşi sub pălăria destul de ambiguu precizată, cred eu, drept „autoficţiune”, scrisul amestecă cele două puncte de pornire, tentaţia autobiografică ca pretext şi ca necesitate. Există doze de joacă într-un vizibil marcaj făcut seriozităţii, ca la fotbal. Avem de-a face şi cu o ştiinţă a textului dar şi cu un empirism vitalizator, şi uite că, vrînd-nevrînd, mă leg de dubletele denunţate mai înainte; doze care prind ritmuri proprii, care se amestecă potrivit structurilor autorilor, îngreunînd şi mai mult intenţia de a explicita tentaţia autobiografică. Cred mai degrabă în posibilităţile structurale de a absoarbe realitatea de-a valma şi de-a o reordona. Un act conştient de receptarea pe care-o întreprinde. Este un tip de explicaţie în care mă simt confortabil, cuminte cît trebuie, în acelaşi timp cu limite suficient de largi.

 2. N-am înţeles, deşi am încercat să înţeleg, de ce unii scriptori, ca să fixez o categorie cu un grad mai mare de generalitate, scriu doar pentru ei. Adică: eu scriu pentru mine, dar, nu ştiu cum să-ţi spun, nu arăt nimănui. Sînt destui care-ţi servesc fraza asta care uneori, mi se pare, trădează un raport fragil cu scrisul. Dar poate că nu-i aşa. Pentru mine, scrisul are o interfaţă comunitară, aş zice, forţînd un pic cuvintele. E un act de putere, te institui fără a cere voia tuturor, pentru a avea efect asupra acestei comunităţi, greu de definit, de cititori, căreia nu i-ai cerut nici o părere asupra intenţiei tale de a spune ce ai de spus. Măcar pentru acest raport sensibil cred că realitatea are un loc cesionat pe viaţa scriitorului. Cred că scrisul, în parcursul desfăşurării, are multe intrări şi ieşiri în/din realitate. Pentru mine, raportul cu realitatea ţine de natura protestului, a atitudinii, a relaţiei reale cu ceilalţi. Scrisul se poate insinua în miezul unui asemenea raport. Este unul dintre lucrurile cele mai serioase, tocmai pentru că, de orice realitate socială sau politică ar fi vorba, scrisul poate submina. Despărţind scrisul de realitate, cred că risipeşti forţă, putere. Scrisul ca act de putere, de pildă, mi se pare o latură de luat în discuţie. 

3. Dacă scrii pentru a spune ceva, pentru a te adresa cuiva, unui destinatar bine ţintit, trebuie să însemne că te afli în postura unui lunetist, care nu-şi poate permite mişcări greşite. Te trezeşti dimineaţa devreme şi porneşti să rezolvi ceva prin apropiere (a se citi aici o referinţă la proza lui Sorokin, de pildă). Hobby-ul poate fi un capăt, profesionalismul celălalt capăt al scrisului, la fel de bine cum poate să existe un singur capăt. Iarăşi, dubletele astea mă omoară. Cred că la un moment dat sesizez cît de serios de iei. Realizezi că scrisul nu este o aflare în treabă. Îţi pui nişte probleme, nu e ca şi cu însămînţatul cîmpului, cu toate că şi în cazul ăsta e nevoie de mult profesionalism la un moment dat.  

4. Încerc să mă ţin de-o privire care să con-ţină într-o bună măsură materia zilei, detaliul adeseori ignorat, dimpreună cu resorturile intime ale lucrurilor, acordul fin, structurile prin care îmi explic ceea ce mi se întîmplă. Mă tem ca nu cumva să fiu acuzat de un soi de gnosticism. Mă preocupă într-o anume măsură diverse moduri de a gîndi lumea, a se vedea urmările în istorie pe care privirea şi ideologiile ei le-au lăsat. În acelaşi timp, îmi place să cred că penetrează cu adevărat acele texte care te seduc prin simplitate. Forţa care ţîşneşte din simplitate, asta-i ceva greu de atins, ceva de dorit.

 5. Nu cred în vreun discurs comun. Există, poate, intersecţii, dozaje asemănătoare de realitate observată, tra(c)tată, injectată. Fiecare este pe barba lui, după părerea mea, iar dacă cineva va fi plecat la un drum împreună cu un grup, cred că de la un moment încolo nu va fi menajat de experienţa desprinderii. Este un eveniment absolut firesc. Discursul în scris, în cele din urmă, este al tău, al autorului. Este la mijloc un ego de susţinut, de care n-ai cum scapa.

 6. Probabil că sînt influenţat într-un fel sau altul. Cert este că uneori îmi pregătesc terenul impregnîndu-mă cumva cu lectura unui autor sau a altuia. Îmi plac Raymond Carver, Julio Cortazar, Richard Brautigan, Victor Erofeev, Vladimir Nabokov, Julian Barnes, Vladimir Sorokin. Mai sînt şi alţii. La fiecare dintre ei am sesizat o preocupare pentru proiectul pe care şi l-au conturat. Toţi sînt foarte puternici pentru că sînt ei.

 7. Oricum ai scrie, provoci. În cele din urmă scrii pentru a provoca. Apare o distanţă între tine şi ceilalţi şi eşti obligat s-o conştientizezi. N-aş vrea să fiu înţeles greşit, nu mă gîndesc la distanţă ca la un spaţiu instituit de pe o poziţie care să justifice existenţa vreunei elite. Este oarecum simplu. Scriind, alegi să cerni, să-ţi explici realitatea un pic altfel, s-o priveşti încrucişat, să faci cu ea altceva decît ceea ce face ne-scriitorul. Cum sună o teorie a lui Iova, care-mi place, scriitorul este precum Turnul din Pisa, are centrul de greutate în afară. O asemenea arătare n-are cum să nu atragă atenţia, asta la modul grosier vorbind. Reluînd, dacă nu te separi tu de ceilalţi, vor lua ei distanţă faţă de tine, cu siguranţă. Cred că sînt destui care se tem la simplul gînd că ar putea fi prinşi într-un text. Pînă şi securiştii erau seduşi de poziţionarea privilegiată a scriitorului.

-----------------------------------------

ŞTEFANIA MIHALACHE

„Cea mai sigură influenţă este aceea când, citind pe cineva, ţi se creează o breşă perceptivă.“

1. Cred că tentaţiile biografice reprezintă pretexte în sensul în care, pornind de la ele, poţi crea contexte sau lumi narative semnificative, încărcate cu un soi de adevăr existent in nuce în factual dar care, mai apoi, numai prin scris se revelează şi se articulează deplin.

Proza „cerebralităţii narative“- în măsura în care se găseşte în stare pură-poate fi cu adevărat strălucitoare dacă scriitorul este foarte talentat- dar, personal, mizez pe aceste premise existenţiale care, pentru mine, justifică felul de a fi al prozei.În plus, cred ca orice proză bună, chiar şi aceea „imaginativ-cerebrală“ are ca pre-condiţie existenţa unui câmp cognitiv de origine biografică.

 2. Sper că au trecut definitiv timpurile în care „trebuia“ să exprimăm realitatea socială.În literatură „nu trebuie“ reflectat ceva sau altceva. Realitatea socială poate apărea în măsura în care face obiectul interesului autorului, şi în măsura în care se acordă cu premisele şi finalităţile prozei respective.

3. Greu de spus. Scrisul este pentru mine ceva la care revin întotdeauna, unul din lucrurile pe care le fac, care există, deci, ca practică  încetăţenită în viaţa mea cu drepturi depline. De multe ori mi se întâmplă să gândesc în proză sau în imagini „gata scrise“. Nu ştiu dacă asta înseamnă profesionalism. Din alt punct de vedere, întâmplîndu-se să găsesc numele meu în reviste alături de eticheta „scriitoare“ am încă o stare de ezitare în a mă asuma în felul acesta.Nu că n-aş vrea, dar mă întreb uneori dacă este adevărat, şi cum se stabileşte acest adevăr.Altfel, mă străduiesc pur şi simplu să scriu bine.

 4. Nu. Întrezăresc în ele un sens estetic pe măsură ce le scriu, dar nu am un program estetic anume. Sper că am totuşi  o manieră, un stil, sau măcar începutul unuia dar nu mai este mult de explorat până la a dori un program estetic.

 5. Cred că da. Se poate vorbi de un discurs comun al tinerilor prozatori actuali. Mă refer la „boom“-ul  din ultimii doi-trei ani al acestei tematici a tinerilor rebeli, asociali, căutători de adevăr în lumea halucinatorie indusă de droguri, literatura apărută braţ la braţ cu radicalismele rap şi hip-hop, cu toate manifestările gen street-culture cunoscute.

Revoltă, sex exacerbat, cultură, elitism, violenţă, parodie inteligentă, ironie muşcătoare, paroxism halucinatoriu, interogaţii frontale, indiferenţe dezgustate-cam ăsta ar fi melanjul.

Şi n-a fost rău, ba a fost chiar normal. Sigur că întrebarea care se pune este, ce se găseşte dincolo de aceste procedee sau tematizări. Pentru că, pînă la urmă, literatura trebuia să câştige. Să câştige încărcătură estetică. Şi nu mă refer la expresivitatea  involuntară. Dacă s-a deschis o linie estetică, foarte bine, dar dacă a fost un val care s-a consumat, cei care mai abordează acest discurs trebuie s-o facă mai precaut.

 6. Am scriitori străini preferaţi dar nu pot să spun că m-am ataşat în felul acesta de vreunul. Îi preţuiesc mult pe Ian McEwan, Colm Tóibín Şi nu cred că maniera trebuie să fie cea care să  suporte influenţe. Cea mai sigură  influenţă este aceea când, citind pe cineva, ţi se creează o breşă perceptivă. Pe mine, însă, mă influenţează mai mult poeţii.

 7. Să zic mai degrabă „scrierile mele“. Într-o măsură ar putea fi o provocare pentru cititorul obişnuit.În măsura în care există îmbinări de genuri şi registre, schimbări bruşte de tipar narativ, adică ceea ce intră puţin în experiment.

Pentru cititorul  profesionist mi-aş dori ca textele mele să fie o plăcere.

-----------------------------------------

IOANA NICOLAIE

„Exact atîta hobby cît are un neurochirurg cînd face o lobotomie şi exact atîta profesionalism de cît are nevoie un agent de asigurări ca să supravieţuiască pe piaţa contractelor.“

1. În modernismul tîrziu al secolului trecut s-au scris nişte cărţi despre cît din biografia autorului infuzează într-o operă sau în alta. Premisele de la care se pleca erau legate de ambiţia structuralistă de a explica orice fel de text prin el însuşi, prin propriile mecanisme, considerate suverane şi suficiente interpretării. Tirania auctorială era astfel pusă la zid. Însă teoriile de felul acesta n-au ţinut multă vreme. Au venit alte mode şi autorii s-au întors în propriile texte, au fost recuperaţi cu istoriile lor obiective, cu timpul în care au trăit, cu subtera­nele ideologiilor plasate într-o carte sau alta. Prin urmare, ideea că biografia autorului nu transpare într-o operă literară s-a dovedit o iluzie. Homer vorbea despre o lume, Cervantes despre alta, Diderot despre alta... Iar secolul XX, prin transformarea romanului într-un gen privilegiat şi prin modificarea percepţiei asupra poeziei, a excavat deseori în ascunzişurile biografiei.  Dinspre Withman, prin Frank o Hara şi-apoi prin beatnici, a crescut acea poezie cu chip schimbat, profund biografică, uneori protestatară şi cu inflexiuni sociale, alteori minimalistă, cotidiană, complet despodobită de vălurile poeziei tradiţionale. La noi, deşi lucrurile stau puţin diferit, se poate găsi cu uşurinţă o tradiţie a literaturii biografice. Geo Bogza de la început, dar mai ales Geo Dumitrescu, sunt fundamentali pentru acest tip de demers poetic. Mircea Ivănescu a scris şi el multe Poesii ale experienţei imediate şi directeţii. Optzeciştii au fost primii care au prins în programul lor şi personismul – ca să folosesc termenul preferat de ei. Poeţii germani din România, înainte de-a emigra, au publicat cîteva volume crescute dintr-un biografism crud, adeseori tragic, încă neexplorat pînă atunci. Exemplele sunt numeroase şi nu pot fi expediate în cîteva fraze. Cert este că după anii nouăzeci, cînd Cristian Popescu deja îşi scrisese poemele despre Familia Popescu, iar postmodernismul îşi căuta încă teoreticienii, au apărut cîţiva scriitori care au mizat aproape exclusiv pe poezia biografică. Andrei Bodiu este exemplul ideal, el rămînînd fidel biografismului în toate cărţile sale. Am spus o dată că gradul zero al biografismului românesc poate fi găsit în paginile lui despre cămine studenţeşti, despre străzi ceauşiste şi post-ceauşiste, despre petreceri, prieteni, cărţi, întîmplări. Simona Popescu a scris Xilofonul... şi Juventus, volume de o frumuseţe percutantă, crezînd în acelaşi model poetic. Scriitorii din jurul anului 2000 au mers mai departe pe acest drum, au consolidat biografismul, s-au hrănit din el, îl mai exploatează încă, însă nu m-ar mira ca peste cîţiva ani, cînd modelul se va fi estompat prin supra-expunere, să fie redescoperite ritmul şi rima, versificaţia de odinioară, metafizica clasică. Prin urmare, cred că biografia nu-i nici pretext, nici necesitate în scrisul cuiva. Este pur şi simplu opţiune.

 2. Am făcut parte dintr-un cenaclu – Cenaclul Litere – care a existat vreme de şapte ani la Facultatea de Litere din Bucureşti. Unii dintre tinerii autori care au trecut prin acel loc au hotărît să scrie, printre altele, o poezie de protest, cu tematică socială, foarte agresivă. N-am fost niciodată de acea parte a baricadei. Proletcultismul şi alte luări stridente de poziţie mi-au fost, vreau să cred, un bun vaccin cultural. Sunt sceptică de fiecare dată cînd vine vorba de militantism, anarhie, radicalism ş.a.m.d. Prefer înţelegerea şi relativismul în viaţă, iar în literatură sunt atît de multe de făcut...

 3. Exact atîta hobby cît are un neurochirurg cînd face o lobotomie şi exact atîta profesionalism de cît are nevoie un agent de asigurări ca să supravieţuiască pe piaţa contractelor.

 4. Am publicat pînă acum trei volume de poezie şi o scriere situată între genuri, pe care am numit-o totuşi „roman”. Am crezut – şi-mi justific astfel şi răspunsul mai implicat la prima întrebare – exact în poezia biografică, minimalistă. Am feliat porţiuni de existenţă încercînd să le fac exemplare. Asta mai ales în primul meu volum, Poză retuşată, o carte a tinereţii şi-a frondei. În volumele ulterioare, biografia a rămas centrală, dar forma în care am ales s-o înfăţişez a trădat sărăcia stilistică iniţială, tehnica restrictivă, penuria formală. Am optat aşa crezînd că un gen atît de nobil precum poezia nu-şi merită marginalizarea. Optzeciştii vorbeau despre coborîrea poeziei în stradă, despre nevoia de cotidian, de oralitate... Şi toate astea pentru recîştigarea acelui cititor presupus obosit de stilul gol al poeziei moderniste, de pretenţiile metaforei prea diluate, de nesfîrşita repetare. Ceea ce n-au luat ei în calcul a fost faptul că o bună literatură biografistă e nu numai foarte străină cititorului obişnuit, dar şi foarte dificil de făcut. Prin urmare, publicul poeziei s-a subţiat şi mai mult. După volumul meu de debut, mi-a fost şi mai limpede impasul în care se află această artă a minunăţiei, a adevărului şi rafinamentului.  Am vrut, şi de aceea, să scriu nişte cărţi care să transcrie poetic nişte puternice nuclee epice. În Nordul povestesc despre copilăria unei fetiţe care creşte într-o familie foarte numeroasă, în anii optzeci ai unei Românii devoratoare şi lipsită de orizont. Istoria se pre­lun­geşte deseori şi în arhetip, în mituri şi fantastic. În Credinţa punctul de vedere este al adultului care încearcă să clarifice dilemele propriului trecut, care vrea să recupereze aproape antropologic un timp şi o lume. Cerul din burtă, ultimul meu volum, este altceva, povestea fiind atît a unei femei gravide, cît şi a celui care urmează să se nască. Palierele pe care se structurează textul sunt multiple, de la cele pur sociale, la cele metafizice. Este o carte la care ţin, fiindcă am reuşit să comprim în ea foarte mult adevăr şi cred că şi o doză zdravănă de umanitate.

 5. Nicidecum! Strategiile comerciale ale unor edituri au avut  drept consecinţă publicarea multor autori tineri, unii încă debutanţi, alţii aflaţi la al doilea sau chiar la al treilea volum... După mai mult de zece ani de ignorare a literaturii tinere s-au spart, în fine, zăgazurile. Valul s-a dovedit straşnic, însă doar necunoscătorii pot crede că e făcut din aceeaşi substanţă. S-a vorbit astfel mult prea mult de proza erotică şi de cea „mizerabilistă”, cînd, de fapt, nu aceştia sunt autorii care contează. Greii stau în altă parte, tot în estetism şi asumare culturală. Nu cred că este vreo legătură între un roman fantast, cum este cel al lui Filip Florian, şi direcţia preferată de Schiop, Chiva, Bradea etc. Nu cred că un roman cum este Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, de T. O. Bobe, poate fi comparat cu oricare din cărţile apărute în ultimii ani. După cum se vede, unii strălucesc o clipă – tarele comercialului, din nefericire, deja funcţionează! – iar ceilalţi ajung mai greu cunoscuţi, dar memoria care-i reţine este de lungă durată.

 6. Sunt mulţi autori la care ţin, dar nu ştiu în ce măsură m-a influenţat unul sau altul. Am fost foarte fericită cînd i-am descoperit pe Peter Nadaş, Milorad Pavic, Aglaya Veteranyi, Herta Muller, Alessandro Barico, Andrzej Stasiuk, Raymond Carver şi mulţi, mulţi alţii...

 7. Naratologia ne învaţă că este eronat să ne închipuim că există cititorul ideal sau că opera literară, fiind deschisă, poate fi decriptată în totalitatea ei. Cititorii sunt graduali în înţelegerea unui text. Bucuria mea cea mai mare a fost cînd paginatoarea Cerului din burtă mi-a scris un mail entuziast, ca să-mi spună că această carte este atît de mult şi despre ea, încît i se pare ciudat că a scris-o altcineva.

-----------------------------------------

ADRIAN SCHIOP

„... nu mă consider scriitor profesionist şi nu cred că o să fiu vreodată.“

1. Necesităţi. Nu ştiu să fac ficţiune.

 2. Nu-mi place cum sună trebuie în întrebarea voastră; scrii despre ce ai chef, nu trebuie nimic, cînd vine vorba de scris. Fiindcă trăim intr-o Romînie care se schimbă de la o zi la alta, cred că în momentul ăsta „realitatea socială”, cum îi ziceţi voi, e, prin forţa lucrurilor o tentaţie pentru mulţi scriitori. Fiecare încearcă să înţeleagă cît poate din mentalităţile, tipologiile, ideile care se vehiculează. Contextul e extrem de confuz, exista pdop integrarea în UE şi adaptarea la un alt sistem de valori, pda tiparele de gîndire postceauşiste şi pda altă parte mentalităţile tradiţionale rurale moştenite din interbelic, „păşunismele”, în fine, fiecare sistem vine cu o altă viziune a lumii şi încerci să te orientezi în ele, să vezi ce e bine şi ce nu, ce merge şi ce nu, unde eşti tu în toată schema. În condiţiile astea, e foarte greu să te mai retragi în sine cum făceau moderniştii. Şi chiar dacă ai face-o, o problema tot rămîne: ce grilă de lectură aplici ca să-ţi interpretezi preţioasele conţinuturi sufleteşti?

 3. Aş vrea să scriu bine, asta-i clar. Dar nu mă consider scriitor profesionist şi nu cred că o să fiu vreodată. De pildă, nu pot să scriu cu program, să zic ‚azi o să construiesc personajul x, să-l plimb prin contextul y’ (singurul scriitor care poate s-o facă dintre cunoscuţii mei e Silviu Gherman, el e scriitorul cel mai profesionist din gaşcă). Cînd scriu, textele mele se duc haotic, unde vor ele, pe urmă intervin în materialul ăla şi îi dau o aparenţă de ordine. Deci sunt la antipodul profesionalismului, deşi aş vrea să fiu aşa, profesionist.

 4. Ce să-ţi spun… Programul meu estetic se face scriind, adică după un timp descopăr recurenţa unor teme, atracţia pt un anumit gen de scriitură, o anume ideologie implicită etc.

 5. Ce mă enervează întrebarea asta… În definitiv la o asemenea întrebare ar trebui să răs­pundă criticii, e treaba lor s-o facă, pt asta îşi iau banii. Ca să fiu drăguţ, ‘eu cred că’ în raport cu 90istii, ‘prozatorii tineri’ sunt cumva mai occidentalizaţi, mai preocupaţi de prezentul occidental. Fascinaţia subculturii e cred cel mai vizibil simptom al interesului faţă de ce se întîmplă în Occidentul contemporan. 90iştii denunţau ghetoul romînesc din perspectiva foarte culturală a marii literature romîneşti sau occidentale interbelice. Nu aveau deloc deschidere spre prezentul occidental (cum aveau de pildă bunicii optzecişti), ei denunţau ghetoul romînesc din perspectiva marilor locuri comune venind din tradiţia culturala de aici sau de-aiurea. De aici senzaţia persistentă de autism si retardare pe care ţi-o lasă cărţile lor. Cu toată stîngăcia lor, cărţile mai noi încearcă să rupă cu schema asta retardată.

 6. Houellebecq: fiindcă denunţă eşecul revoluţiei din 68 si toate clişeele ideologice pe care le-a impus, fiindcă rupe cu postmodernismul (care e o creaţie 68-istă, o demonstrează şi Caius Dobrescu), fiindcă e depresiv şi autenticist dark, fiindcă e foarte intelligent, fiindcă scrie foarte bine etc. E clar că 68-ul si stîngismele şi-au epuizat orice potenţial subversiv, că e nevoie de altceva.

Modelele mele din trecut nu mai contează, nu mă mai regăsesc în ele.

 7. Întrebare cretină, hai să trecem peste ea. Şi oricum cartea pe care am scris-o e proastă, exact genul de carte cretină şi provocatoare.

-----------------------------------------

BOGDAN SUCEAVĂ

„Cred că nu avem voie să pierdem vremea cititorului cu vorbărie.“

1. Se poate întâmpla ca propria biografie să nu fie nici pretext, nici necesitate, deşi întotdeauna e parte a experienţei care conduce la elaborarea textului literar. Specific literaturii de ficţiune e faptul că putem construi o realitate independentă, coerentă, paralelă, care are şansa să comunice cititorului ceva interesant. De ce să nu folosim din plin posibilităţile jocului literar? Biografia noastră, dacă ar interesa pe cineva, poate fi scrisă altfel şi poate genera teme în altfel de cărţi. Cred în avantajele ficţiunii, în libertatea ei, cred în evadarea din biografie. E posibil ca anumite detalii din biografie să reprezinte o motivaţie literară, dar cred că autonomia construcţiei literare se cere a fi atât de puternică încât trebuie protejată de orice agresiune, fie aceea şi a propriei noastre biografii.

 2. Cândva consideram că realitatea societăţii româneşti ar trebui să fie principala preocupare a scriitorului de ficţiune de limbă literară română. Acum, când ştiu foarte bine că o importantă parte a celor care locuiau în România înainte de 1990 s-au răspândit în întreaga lume, cred că şi viziunea noastră literară trebuie să fie mai cuprinzătoare. Cred că textele literare de conţinut şi intenţie locală vor ajunge destul de repede să fie datate, mărginite, dacă nu de-a dreptul depăşite. Mai mult, cred că nici nu răspund aşteptărilor cititorilor. Am stat de vorbă cu mulţi oameni care urmăresc şi citesc atent literatura care se scrie azi, şi am sentimentul că, dacă vrem să răspundem aşteptărilor lor, trebuie să dăm dovadă de o viziune complexă, care să includă şi studiul realităţii sociale româneşti ca o parte a construcţiilor literare, dar că asta nu poate să fie totul. Dacă ne-am limita doar la atât - faţă de exigenţele cititorilor de azi ar fi prea puţin. Mai în glumă, mai în serios, am putea spune că avem nevoie de o viziune la scală globală pentru fiecare proiect literar, oricât de mărunt ar fi acela...

 3. Nu aş discuta niciodată despre literatură în termeni de hobby. E profesionalism făcut cu un program şi cu bună-ştiinţă, chiar dacă banii mei nu vin din asta (poate şi unde mă încăpăţânez să scriu în română), ci din matematică. M-am pregătit din totdeauna să scriu literatură de ficţiune şi nu cred că cei care consideră literatura drept hobby ajung undeva. Trebuie să ai perioade întregi din viaţa ta când să dai sută la sută proiectului literar. Trebuie să ai perioade de trei sau patru luni, poate chiar mai mult, când să gândeşti şi să respiri numai literatură. Nu poţi să termini un roman coerent în ritm de hobby.

 4. Da, şi am avut ocazia în mai multe dăţi să descriu ceea ce încerc să realizez în proză. Cred că punctul de vedere narativ se poate situa optim în funcţie de subiect, că temele alese trebuie să treacă dincolo de timpul şi momentul actual, că trebuie mers până la capăt cu sinceritatea şi că partea „obturată” a istoriei înseamnă  o formă de compromis. Mi se pare că poveştile care nu sunt rotunde, împlinite, sunt o formă de compromis. Cred că nu avem voie să pierdem vremea cititorului cu vorbărie. Trebuie să ajungem la esenţial pe spaţii scurte, în texte care să nu aibă excese, bucle inutile şi ale căror ramificaţii să nu eludeze esenţialul.

 5. Categoric nu. Oricum, e posibil ca o astfel de discuţie să fie prematură. Se poate ca momentul literar actual, deşi foarte variat, să îşi dezvăluie caracteristicile mult mai târziu.

6. Câţiva dintre autorii care pentru mine contează şi pe care îmi place să-i recitesc sunt (în ordine alfabetică): Patrick Chamoiseau, Carlos Fuentes, Gabriel García Márquez, Milan Kundera, Andreď Makine, Haruki Murakami, Milorad Pavić, Mario Vargas Llosa, pentru a menţiona doar câţiva şi asigurându-mă că-mi limitez lista doar la contemporanii noştri... Altfel, lista ar fi cu mult mai lungă...

 7. Nu cred că există cititor obişnuit. Ne aflăm într-o permanentă încercare de seducţie şi atragere, de joc şi provocare, în epicentrul unui joc inteligent, profund, a cărui miză e ficţiunea, cea care reprezintă pentru unii dintre noi cea mai frumoasă miză culturală. Cred sincer că literatura de ficţiune poate exprima lucruri de o profunzime la care multe alte discipline/arte/încercări nu ajung. Aceste construcţii mă interesează. Provocarea ţine şi de ideile preconcepute cu care cititorul (profan sau profesionist) pleacă la drum. Mă amuză când citesc fie câte o cronică literară, fie câte un email, care încep aşa: „pentru mine lectura acestei cărţi a fost o mare surpriză”... Adică de ce să ne lăsăm, ca cititori, surprinşi atât de lesne? Ştiam dinainte de a deschide cartea cum va fi? De ce să fim prizonierii unor prejudecăţi care să limiteze lectura? Bineînţeles că deschiderea e numai apanajul cititorilor inteligenţi, aşa că, în sensul acesta, între provocare şi plăcerea lecturii poate că există o oarecare legătură...

-----------------------------------------

CORNEL MIHAI UNGUREANU

„Ar fi o mulţumire pentru mine să ştiu că un om ar avea temei să spună, într-o bună zi, uitându-se pe site-ul meu: «Dacă tipu’ ăsta a reuşit, şi eu pot reuşi!»“

1. Autobiograficul se constituie într-o materie primă la îndemână. Să povesteşti ce ţi se întâmplă, ce simţi, prin ce experienţă cutremurătoare sau prin ce ani de plictis ai trecut este tentant. Între pretext şi necesitate, aleg, pentru acest moment al vieţii mele, varianta a doua. Mâine (generic vorbind), lucrurile ar putea sta la fel ca ieri, când scriam ficţiune “pură” (fără nimic care să ţină de propria biografie). Ghilimelele de mai înainte au menirea să identifice o nuanţă, biograficul nealterând, în fapt, cu nimic, puritatea ficţiunii.

 2. În nici o măsură! Pot alege să scriu (şi) despre realitatea socială, dar nu trebuie să fac asta. Presa radiografiază zilnic lumea în care trăim şi ne oferă numeroase subiecte demne de un roman, de o nuvelă, de un film: bărbatul japonez care moare în România, muşcat de un maidanez; un feribot care se scufundă; nişte jurnalişti răpiţi în Irak; interlopi capturând agenţii secreţi care îi urmăreau; doctoriţa care urcă în elicopterul SMURD, ţinând locul unei colege, fără să anticipeze că aparatul se va prăbuşi şi vor muri toţi cei aflaţi la bord; neruşinarea parfumaţilor corupţi; ticăloşia politicienilor şi a unor lideri de opinie sau mode­ratori de televiziune, mercenari pe care răul ştie să îi folosească; 11 septembrie; tsunami; cri­me; explozii; incendii; alte calamităţi şi alte forme de violenţă umană.  Reporterii se plimbă cu microfoanele printre dărâmături, repetând din 10 în 10 secunde: “Oamenii sunt cu adevărat îngroziţi!! Ei au trăit veritabile scene de coşmar!”, consolidând un nou limbaj (la fel de alienant ca şi “limba de lemn”). Seara, proprietarii trusturilor de presă, “controversaţi oameni de afaceri”, care controlează oraşul sau ţara, privesc ce au construit şi se scarpină pe burtă, precum colonelul dintr-un roman de Llosa.

Din acest prinos de subiecte, poţi lua unul cu ochii închişi. Dacă ai ambiţii de Truman Capote, o cale ar fi să te documentezi ani în şir şi să construieşti o carte tulburătoare. Pe de altă parte, poţi să faci cadou unui prieten televizorul şi să scrii un roman a cărui acţiune se petrece în anul 612 înainte de Hristos. Iar dacă eşti redactor la Humanitas, pare să fie mai simplu: ridici realul la nivelul misterului şi termini volumul într-o lună. Fiecare are calea lui şi nu spun că una este bună şi alta nu.

Este probabil ca în viitoarele mele cărţi de ficţiune (ca să nu mai vorbesc de jurnal!!) realitatea socială să fie mai prezentă decât în precedentele.

 3. Hobby, deloc. În privinţa profesionalismului, ca atitudine, nu îmi fac griji, un înger veghează lângă mine. O ţintă pe care o am în cătare: mai multă atenţie asupra fiecărui cuvânt oferit cititorului. Pentru că dorinţa de a fi vizibil, lipsa de experienţă, nepriceperea de a refuza m-au făcut să public, în câteva rânduri, texte care îmi par acum sub nivelul pe care mi-l propun. Când o asemenea ispravă apare “pe piaţă”,  riscul este foarte mare. Acum câţiva ani, am citit într-o revistă un articol foarte slab al unei persoane care, de atunci, a publicat trei cărţi, lăudate pe ici, pe colo. Or eu nu am reuşit să depăşesc ceea ce am simţit citind acel text, aşa că nu m-au interesat cărţile respective şi nici nu mă vor interesa vreodată. Autorul respectiv este, în ochii mei, descalificat ca scriitor, tot astfel cum un text care îmi lasă o excelentă impresie este suficient: califică pe vecie.

Speranţa şi încrederea că viitoarea mea carte va fi mai bună decât precedenta sunt importante surse de sens pentru mine. Am doar şase ani, ca prozator, până la maturitate mai e, dar am pornit la drum cu o convingere: că numai de mine depinde să fac performanţă. Îmi doresc să am răgaz pentru a finaliza câteva proiecte (moartea nu e niciodată o scuză). După ani de ratare şi degringoladă, de prostie emoţională şi relaţională, dezmeticirea a adus nevoia recuperării timpului pierdut. Ar fi o mulţumire pentru mine să ştiu că un om ar avea temei să spună, într-o bună zi, uitându-se pe site-ul meu: “Dacă tipu’ ăsta  a reuşit, şi eu pot reuşi!”.

 4. Mă simt atras de femeile cu solide cunoştinţe de etică, fără să diminuez importanţa esteticii. E valabil şi pentru literatură.

 5. Nu. Din public aud tot mai des şoapte care salută sau doar anunţă sfârşitul textualismului. Mă abţin de la un astfel de diagnostic (“Judecăţile asupra celorlalţi exprimă propriile noastre nevoi nesatisfăcute”, ştiu de la Marshall B. Rosenberg). Dacă şoaptele respective pleacă de la un adevăr, textualismul a sucombat, cum se spune, de moarte bună, şi mă bucur că nu s-a organizat un comando care să îi dea în cap, după o lege prea banală şi frecvent întâlnită în literatura de la noi. Spre deosebire de critică sau poezie, unde revoluţiile au fost violente şi, uneori, dirijate, câştigarea unui colţ de spaţiu public făcându-se pe seama virulenţei individuale şi/sau de grup, în proză, autorii şi-au ocupat locurile în mod paşnic, prin valoare şi programe proprii.

(Dacă textualismul trăieşte, cu atât mai bine, “nu vreau răul nimănui”, vorba Adinei Kenereş).

 6. Dacă vă referiţi la influenţa unor tineri scriitori străini de astăzi, ea nu există.

Aşa cum lecturile mele trecute îmi vor fi schimbat privirea, unele filme fac acum acest lucru. Un ritm specific, o anumită atmosferă, construcţia personajelor, a comportamentelor, forţa poveştii, miracolul micilor întâmplări şi formele pe care le ia sensibilitatea  mă fascinează, mai cu seamă în producţiile cineaştilor independenţi (europeni, asiatici, arabi, americani).

Dacă întrebarea dumneavoastră bătea spre sincronism, am să spun că îmi pare un concept nu neapărat de ignorat, dar care poate fi neglijat. (Nu cred că românii care au compus Pluguşorul sau Căluşul au fost sincroni cu tendinţele culturii europene din vremea lor, dar asta nu a împiedicat întâmplarea ca, peste veacuri, să se găsească un italian, cu numele Pasolini, care să folosească aceste cântece – şi altele, tot româneşti - pe coloana sonoră a unui film, turnat în bună măsură în Africa, intitulat Edipo re, după drama unuia, Sofocle, grec de origine, care, cu vreo 450 de ani înainte de Hristos, îndrăznise să introducă pe scenă al treilea actor). Cred mult mai mult în îndrăzneală, decât în sincronism.

 7. Îmi vine greu să răspund la această întrebare, pentru că nu mă simt confortabil atunci când sunt pus să vorbesc despre cărţile mele. Iar a face o presupunere despre ce cred eu că reprezintă ele pentru cititor (nu fac distincţia între “obişnuit” şi “profesionist”), ar însemna să comit o evaluare, şi refuz asta din principiu, fără să mai fie nevoie să invoc caracterul speculativ al demersului. Dacă asta ajută comunicarea, am să procedez ca un om politic într-un talk-show de televiziune şi am să răspund la o altă întrebare, spunând că scriu pentru prietenii mei, iar provocările tacite pentru ei sunt de genul:  Pot să te impresionez cu un text care nu îşi propune să te cutremure? Pot să te şochez refuzând violenţa? Eşti dispus să accepţi şi altceva decât tulburare?

-----------------------------------------

TUDOR CĂLIN ZAROJANU

„...în calitate de cititor, sigur că resimt cu dezamăgire sărăcia ofertelor de proză despre aici şi acum.”

1. Atunci cînd biografia personală (sau, la fel de bine, detalii din viaţa altor persoane reale) se „strecoară” în textele mele, rareori este vorba despre o intenţie asumată, despre ceva programatic. Cu alte cuvinte, nu ţin neapărat să mă expun – direct sau indirect, realist ori sublimat. Dacă se întîmplă – e ceva care se află în afara puterilor mele de a alege. Sigur, există şi întîmplări personale pe care am ţinut să le povestesc, dar numai în măsura în care am crezut – cu naivitate, poate, sau cu exces de orgoliu – că ar putea fi de interes şi pentru alţii.

 2. Cred cu încăpăţînare că scriitorul nu „trebuie” să nimic, decît să-şi urmeze impulsurile. Cred în libertatea absolută a actului de creaţie, libertate în cadrul căreia nici măcar feed-back-ul de la public (nemaivorbind despre cel al criticii!) nu trebuie să fie o formă de constrîngere, de dirijare a creaţiei. Scrii aşa cum simţi, despre lucrurile care te-au tulburat ori te-au pus pe gînduri. Nu cred de aceea nici în curente literare, nici în mode, nici în generaţii. Niciodată nu mi-am pus problema dacă sînt optzecist sau în ce poziţie mă situez faţă de postmodernism. Pe de altă parte, în calitate de cititor sigur că resimt cu dezamăgire sărăcia ofertelor de proză despre aici şi acum. În particular, mă întristează că atît de puţină lume – din toate generaţiile – scrie despre lumea şi viaţa oraşului. Dar nici n-aş formula un imperativ în sensul ăsta!

 3. O! Doamne! Hobby!? Nu, sper că nu! Cît despre profesionalism – dacă prin asta înţelegem talent, experienţă, efort, cultură şi mai ales implicare, trăire, zbatere, acel „atuncea ţi se pare că pe cap îţi cade cerul”, atunci aş zice aşa: mă străduiesc foarte tare să pot fi caracterizat prin profesionalism. Dacă, în schimb, vorbim despre profesionism, ceea ce înseamnă a trăi de pe urma activităţii respective, atunci Aleluia!

 4. Categoric, nu! Vezi răspunsul la întrebarea a doua. Nici nu-mi pot imagina cum ar fi să mă aşez în faţa calculatorului gîndindu-mă: „Ia să încerc eu o proză fantastică de influenţă borgesiană cu uşoare influenţe de textualism întîrziat…”

 5. Mă tem că nu sunt competent să răspund la această întrebare.

 6. Aş exagera, cred, dacă aş spune că un scriitor străin mi-ar fi influenţat maniera de a scrie. Dar cu siguranţă citirea (repetată!) a unor cărţi şi a unor autori mi-a influenţat maniera de a gîndi şi, poate, pe cale de consecinţă, pe aceea de a scrie. În ordine cronologică, am fost entuziasmat atunci cînd l-am descoperit pe J.D. Sallinger şi de-a dreptul şocat atunci cînd am „dat” de Kurt Vonnegut jr. La aceştia se adaugă mulţi alţii, care m-au impresionat în diverse măsuri. Fireşte, îmi place să cred că m-au influenţat, dar, vai!, nu pot avea tupeul să spun: „Prozele mele scurte sunt asemănătoare cu povestirile lui Sallinger”… Pe de altă parte, vreau neapărat să spun că mă consider categoric influenţat de mai mulţi scriitori români. Deşi factura textelor acestora este foarte diferită şi lista poate stîrni mirări, iată măcar primele trei nume: Petru Popescu, Radu Cosaşu, Geo Bogza.

Cît priveşte felul în care oricare dintre aceşti scriitori m-au influenţat, este vorba în primul rînd, cum spuneam, de maniera de a gîndi, de a observa realitatea, de a reţine unele detalii, neglijînd altele, adică, în fond, de maniera de a simţi. În al doilea rînd, în literatură ca şi în arta actorului, sînt un mare admirator al economiei de mijloace. Oriunde am găsit, exprimat în şase cuvinte, ceva pentru care mie mi-ar fi trebuit douăzeci, am devenit foarte atent. Nu în ultimul rînd, fireşte, alegerea subiectului şi – horrbile dictu – a mesajului.

 7. Nu toate şi nu neapărat. Deşi, sigur, cititorul trebuie provocat. Una dintre ideile înfipte în creierul meu provine dintr-un inegalabil articol al lui Geo Bogza, intitulat „De ce scriu”: mă simt ca şi cînd aş călători într-un compartiment de tren în care toţi ceilalţi citesc sau dorm, în vreme ce prin faţa geamului se perindă imagini mirifice; scriu ca să-i fac să se uite pe geam. Argumentul conţine un superb conflict de interese, căci unii dintre călători citesc, iar eu scriu ca să-i fac să nu mai citească…

Da, şi biografia „Viaţa lui Corneliu Coposu” este o provocare – nu cred că trebuie să explic de ce. Ceea ce ar trebui precizat aici este că provocarea este oricînd justificată şi potenţial benefică atunci cînd vizează conţinutul. În schimb, ea riscă să devină un jalnic scop în sine dacă priveşte forma. Obsesia originalităţii. Ia să scriu eu aşa cum n-a mai scris nimeni, să rămînă toţi cu gura căscată. Nu e foarte greu – mai ales în era Internetului. S-ar putea chiar alcătui cu uşurinţă o listă de inedite maniere de a scrie! Dar de ce? Cred fără ezitări că, dacă ai ceva de spus, o poţi face liniştit în vers alexandrin.

Cît despre cititorul profesionist, presupun că vorbim despre critici, istorici literari şi ceilalţi scriitori. Nu m-am gîndit vreodată la unul dintre aceştia în timp ce scriam sau înainte de a o face. M-am bucurat foarte tare atunci cînd, cu ani în urmă, Daniel Bănulescu m-a felcitat pentru un text din România literară, dar nu mi-am propus să scriu pentru Daniel Bănulescu altfel decît aş fi făcut-o pentru prietenul meu Ioni. Ca şi pentru cititorii necunoscuţi. Sigur că mă simt flatat cînd un critic zice ceva de bine despre mine, dar ar fi culmea să scriu ca să-i placă lui! Sau ca să-l provoc, altfel decît pe ceilalţi.

Întrebarea dv. mai poate fi citită însă şi altfel: chiar în absenţa unei intenţii, consider cărţile mele o provocare? Păi, da, îmi place să cred că provoacă cititul…