Nr. 10 (491) octombrie 2006

Cronică "în fărâme"

Pregătirile au început deja la finele celei de-a XV-a.

Primăria şi Consiliul Municipal Oradea (primar Petru Filip) – lăudat fie-le obiceiul! – susţin financiar an de an proiecte culturale.

Am proiectat şi noi unul - „Familia – 2006” – axat pe  ZRF.

Ni s-au aprobat banii necesari şi, în privinţa asta – care-i o privinţă vitală – eram asigu­raţi.

Ştiam că ne mai putem baza, ca şi în anii anteriori,  pe sprijinul material (în speţă li­chid) al firmei Transilvania GTIE, prin prietenul nostru, directorul general manager şi şi poet,  Viorel Micula. Aşa a fost. Mulţumim.

Ca de obicei, ne-au ajutat Muzeul Ţării Crişurilor (director Aurel Chiriac), Biblioteca Judeţeană (director Traian Ştef), Teatrul „Arcadia” (director Marius Aron), Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Bihor (director Ligia Mirişan), hotelul „Terra” (soţii Flo­ruţa), ziarele de Oradea. Mulţumim.

Miron Beteg a conceput afişul (frumos! ca întotdeauna), invitaţiile, a stat cât a trebuit (şi a trebuit, nene) la calculator ca să poată ieşi la timp de sub teascuri cărţile proiectate: Nichita Stănescu, A kö halála (Piatră murind) – selecţie şi traducere în limba maghiară de tânărul poet orădean Goron Sándor şi Pictura între metaforă şi realitate – eseuri ale pictorului oră­dean Ioan Augustin Pop. Dar şi proaspătul număr 9 al „Familiei”. Dar, când să vină şi el la mesele sărbătoreşti, s-a îmbolnăvit de o răceală şi n-a mai putut. Păcat. Mulţumim, Miroane!

Împreună cu Traian am cărat mesele şi standurile pentru Salonul de carte, ne-a ajutat şi Ionică Biroaş şi, la spartul tîrgului, Mircea cel tânăr (Pricăjan).

Trimisesem pe la începutul lui septembrie peste o sută de invitaţii sub forma ademe­ni­toare a unei scrisori. Iată cum suna:

Chemare la Oradea

Am plăcerea să vă invit la Oradea – în numele redacţiei de astăzi a revistei „Familia” – pentru a petrece trei zile – ZILELE REVISTEI – ediţia a XVI-a, 12-14 octombrie 2006.

Ne-am gândit ca în 12, joi, începând cu ora 18, în deschidere festivă, să citiţi cinci poeme ale Dv. pe care le consideraţi folositoare inimii şi spiritului orădenilor, veniţi să vă asculte – pe Dv. şi pe ceilalţi invitaţi.

A doua zi, vineri, vom ţine, începând cu orele 10,30, un colocviu pe te­ma „Ce (mai) poate spune astăzi Europei poezia română?”, colocviu ale cărui o­pinii – între care a Dv. nu poate lipsi – vor fi înregistrate şi publicate în nu­mărul pe octombrie al „Familiei”; după-amiază vom asista la un happening „InterMedia Pictură-Poezie” şi vom comite lansări de carte.

A treia zi, în 14,  proiectăm o ieşire la iarbă (încă) verde, pentru un exer­ci­ţiu de inspiraţie-respiraţie-conversaţie  pe tema „Haideţi să ne simţim bine îm­preună”.

Noi, gazde fiind, şi dorindu-vă aici, la Oradea, vom deconta cheltuielile Dv. de venire-întoarcere şi, fireşte, vom asigura sejurul orădean.

Aşteptăm (prin telefon, e-mail, scrisoare, porumbel, poştalion etc.) ves­tea bună că sosiţi neîndoios la Oradea în data de 12 octombrie 2006.

Unii ne-au răspuns că vin negreşit, alţii nu ne-au răspuns deloc (nu spui cine, persoane importante), alţii că vor veni de vor putea, în fine, o întreagă poveste – pe e-mail, în ge­neral. În cele din urmă, după ce unii şi alţii, pe motive bine întemeiate, s-au scuzat în ultimul moment că nu pot, din păcate („poate altădată”), ne-am bucurat să vină de-adevăratelea ur­mătorii (în ordine alfabetică, ca la catalog):

BLANDIANA ANA

BODIU ANDREI

BORBÉLY ŞTEFAN

BUCUR ROMULUS

BUTNARU LEO

CHIRA MINERVA

CISTELECAN AL.

CISTELECAN ALEXANDRU

COMAN DAN

DAN VASILE

DOBRESCU CAIUS

IONESCU AL.TH.

KOMARTIN CLAUDIU

LĂCĂTUŞ ADRIAN

LEAC VASILE

 MALAICU MARIN

MANASIA ŞTEFAN

MATIUŢ IOAN

MOLDOVAN RAREŞ

MOLDOVAN VLAD

PETEAN MIRCEA

PERŢA LUCIAN

PERŢA CÃTÃLIN

PODOABÃ VIRGIL

POP ION

POPESCU ADRIAN

PRELIPCEANU NICOLAE

STOICIU LIVIU IOAN

ŞERBAN ROBERT

Ce s-a petrecut, concret, la „Zilele Revistei FAMILIA”- ediţia a XVI-a?

Nu şade bine să ne lăudăm singuri. Apelăm la cronicari „străini” – vorba vine –, de fapt reproducem ce-a scris prietenul nostru Nicolae Prelipceanu în „România liberă”, după întoarcerea acasă:

Zilele şi nopţile revistei „Familia”

 Mai poate spune ceva poezia, azi?

 Această întrebare, dar pusă cu o adresă mult mai actuală, a format tema unei discu­ţii la Oradea, zilele trecute. Formularea exactă a celor care organizează de 16 ani Zilele re­vis­tei „Familia” (…) era: „Ce (mai) poate spune poezia română de astăzi Europei?”

Două zile în care poeţii au cam stat unii de vorbă cu alţii, nu întotdeauna despre ceea ce fac, asta e preocuparea egocentricilor, şi nu toţi poeţii sunt aşa, într-o încercare, dis­perată în fond, de a se conecta sau, dimpotrivă, deconecta câteva ore la şi de la o realitate, vexatorie cel mai adesea pentru ei. Şi când Al. Cistelecan, moderatorul întâlnirii de la Colegiul „Mihai Eminescu”, a invitat un poet, oricare, dintre cei prezenţi, să recite un text al său în faţa elevilor şi profesorilor prezenţi, pentru a-i convinge că (mai) merită să cumpere o carte de poezie, doar un foarte tânăr poet s-a încumetat să dea curs invitaţiei. Poetul Dan Coman, de la Bistriţa, s-a avântat, în finalul unei discuţii care atinsese mai toate locurile comune ale temei „difuzarea literaturii române în lume”, să se supună testu­lui, cu o poezie adolescentină, şi a meritat, căci a fost aplaudat îndelung.

Cu o zi înainte, însă, invitata de onoare a festivalului, căci, în fond, un festival de li­teratură e ceea ce se petrece la Oradea, în octombrie, era Ana Blandiana, căreia munici­pa­litatea i-a înmânat diploma de cetăţean de onoare al Oradiei, obligând-o să declare că, uite, uneori, eşti poet şi în oraşul tău. După această scurtă festivitate, o seamă de poeţi au citit-recitat multe-multe poezii diverse, demonstrând că nu toţi scriu la fel, tocmai acum când tot mai puţini oameni se preocupă de asta. Au defilat pe scenă Leo Butnaru de la Chişinău, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu de la Braşov, Vasile Dan, Ioan Matiuţ şi Vasile Leac de la Arad, Claudiu Komartin de la Bucureşti, Ion Pop, Adrian Popescu, Mircea Pe­tean şi Rareş Moldovan de la Cluj, Liviu Ioan Stoiciu şi Robert Şerban, primul de la Bu­cu­reşti, celălalt de la Timişoara, ba chiar şi subsemnatul, printre atâţia alţii. S-au produs pe scena de la Teatrul de Păpuşi Arcadia şi orădenii Ioan Moldovan, Traian Ştef sau Ion Da­videanu, precum şi mulţi alţii, fără a plictisi o sală evident interesată.

Afară, frumosul municipiu din vest era într-o altă sărbătoare, Ziua oraşului; tarabe ca pe la Bucureşti, la Moşii de altădată, luaseră locul parcărilor, se auzeau muzici, ba chiar şi manele, ceea ce mi-a amintit că, după unirea din 1918, în loc să căpătăm noi, regăţenii, o­biceiuri europene împrumutate de la ardeleni, s-a întâmplat tocmai pe dos, spre regretul şi al tuturor ardelenilor, dar şi al regăţenilor conştienţi de sine. Seara, am aflat, s-a fina­li­zat cu sosirea triumfală a preşedintelui, proaspăt întors din Azerbaidjan.

S-au lansat câteva cărţi, a fost şi un fel de happening pregătit (sic), în atelierul unui pictor, de fapt un protest al pictorului Ioan Augustin Pop, împreună cu poetul Traian Ştef, împotriva statuilor kitsch care au umplut şi Oradea în ultimii ani, după gustul şi in­te­resele celor care le-au ordonanţat din bani publici.

N-au fost numai poeţi, dar ei s-au manifestat mai mult, dată fiind şi tema colocviu­lui; au fost, de asemenea, prezenţi, unii cu intervenţii substanţiale, critici precum Ion Si­muţ, Virgil Podoabă, Adrian Lăcătuş, Ştefan Borbély, Al. Th. Ionescu. Mulţi echinoxişti de altădată, bucuroşi să-şi întâlnească profesorul, tot de altădată, Ion Pop.(…)

Spre deosebire de alte manifestări de acest gen, care se petrec în cercul strict al invita­ţilor, aici scriitorii au ieşit în faţa unui public mai mult sau mai puţin interesat de litera­tură, ceea ce a schimbat, într-un fel, şi calitatea comunicării ideilor.

În redacţie, aflată acum chiar în casa ce a fost a lui Iosif Vulcan, fotografii vechi ce a­mintesc despre redactorii seriei noi, din 1965, ca şi pe coperta cărţii unuia dintre cei mai iu­biţi dintre aceştia, criticul de teatru Dumitru Chirilă, unde pot fi văzuţi Alexandru Andriţoiu, redactorul-şef al primelor decenii, François Pamfil, Ovidiu Cotruş, Gheorghe Grigurcu, Vasile Spoială, Stelian Vasilescu, Dumitru Bejan, Mircea Bradu, majoritatea  in­traţi în lumea umbrelor. Iar Radu Enescu, cel care a publicat în anii ’70 o substanţială mo­no­grafie despre Kafka, te priveşte de pe pereţii biroului în care sunt primiţi astăzi scriitorii in­vitaţi.

„Familia” este, acum, şi datorită redactorului său şef, poetul Ioan Moldovan, un re­per cultural şi colegial ardelean.

 Nicolae Prelipceanu

Cam asta – scurt, scurt, foarte pe scurt – a fost la Zilele Revistei „Familia”, ediţia a XVI-a, Oradea, 12-14 octombrie 2006. În cadrul generos al „Toamnei orădene”.

Pentru 14 nu ne-am putut ţine de cuvânt, nu ne-a ţinut bugetul. Puţinii oaspeţi care-au mai rămas au deambulat prin urbea întomnată de o lumină calină ca mierea. Ori ca whiskyul. Toamna orădeană îşi consuma melancolică ultima zi.

Redacţia de astăzi a revistei s-a străduit ca şi această sărbătoare literară de la Oradea să fie una reuşită.

În paginile următoare publicăm o mică antologie de poeme citite de autorii lor în „Arcadia” (teatrul de copii şi tineret, nu raiul grec) şi câteva opinii (aduse gata scrise) de la colocviu.

                                      Cronicar de „Familia”

MICĂ ANTOLOGIE ZRF 16

Ana Blandiana

Îngeri bătrâni

Îngeri bătrâni urât mirositori

Cu iz stătut în penele jilave,

În părul rar,

În pielea scămoşată de insule de psoriazis,

Hărţi scrijelate adânc

Ale unor înspăimântătoare

Tărâmuri necunoscute.

Prea trişti pentru bunevestiri,

Prea slabi pentru sabia de foc,

Se lasă-ngropaţi dormitând

Ca nişte seminţe pe care le semeni,

Cu dureri reumatice la încheieturile aripelor

Tot mai ascunse-n pământ,

Tot mai moşnegi, tot mai oameni…

Ion Pop

Fereastră

(inedit)

Stau,  încă o dată luminat

de pătratul unei ferestre. Stau,

ca-ntr-un ochi al Marelui Năvod,

şi nu ştiu spre unde mă uit, către cine,

nu pot şti câte

spre mine se uită, nu ştiu

ce văd Ele, aici, acolo,

în pătratul pătrat al ferestrei.

Vinovat-nevinovat, tăcând o clipă,

să ascult doar corul,

să pot auzi cum cântă

cu voci de copii, elementele

din tabloul lui Mendeleev.

Nicolae Prelipceanu

deşteaptă-te rămâne

(inedit)

deşteptarea în gara de nord că măturăm culoarele

astfel se trezesc din somn românii

care nu mai aşteaptă nimic

nici un tren nu mai vine

nici un tren nu mai pleacă

numai câte-o boare palidă mai pâlpâie

în ochii lor stinşi

tac şi se tem  se ascund unii după alţii

totuşi cine trebuie îi vede

sunt murdari

put

au ochii sticloşi

cu toţii s-ar face cât mai mici

ca să nu-i poată nimeni identifica

să nu-i pună la socoteală nimeni

ştiţi noi nici n-am existat vreodată

totul nu e decât iluzie o simplă iluzie

şi măturoiul chiar şterge această iluzie

şi ea se pierde într-un nor de praf

ca-n Grand Hotel Victoria Română

ca-n atâtea alte dăţi

stăm de o parte şi privim totul

cu îngăduinţă

până când unul întreabă candid

bre dar aceia nu suntem noi?

morala

deşteaptă-te rămâne formula cea mai potrivită

pentru un veşnic somn uşor

Adrian Popescu

Ce singur e

poetului Ştefan Aug. Doinaş

Ce singur e. Şi-n jur atâta larmă.

Statuia sa crescută în azur

n-o mai doboară nici o armă

chiar dac-ar detuna cu sunet pur.

S-a întărit o mască peste carne?

Ori carnea s-a uscat în pergament?

E luna ce pătrunde prin lucarne,

Sonorizează soarele un bust ardent?

Modern şi antic, muzele-l sărută, corul?

Vezuviul l-a-ngheţat în ora gravă,

sau recile lumini pulsând, ordinatorul?

El e cetatea îngropată-n lavă.

Pe cel iubit de zei, lovit de sacra boală

a versului, hrănindu-se cu un surâs din nori,

să nu-l invidieze tinerii poeţi, în sală

sărbătoresc pe cel mai singur dintre muritori.

Vasile Dan

Colibiţa, la ceas de noapte, cînd, fiind 14 iulie 2006,

la televizor e ziua Franţei, iar Israelul bombardează,

fără milă, Micul Paris, Beirutul

(inedit)

Lumina de aici e verde. Îţi intră în ochi izbindu-te.

Tăcerea e harnică cînd scriu acum poticnit aceste cuvinte.

Ploaia e verde în alunişul plin cu păsăret sub fereastra larg deschisă.

Norii sînt verzi plutind indecişi încolo şi încolo

pe apa lacului de acumulare în care s-a scufundat

pentru totdeauna satul lui Dimitrie Gusti.

Drumul care urcă aici sau care coboară de–aici

pînă la tine

în praful Aradului dincolo de coamele ascuţite

ale munţilor împăduriţi cu brazi fragili

ca sticla ce plesneşte spărgîndu-se singură

în aşchii subţiri ce-nţeapă aerul –

creşte mărunt, verde sub paşi

şi se lasă atît de uşor strivit.

Somnul meu e verde sub plapuma uşoară

ca un frunziş uscat care îmi acoperă trupul noaptea

cînd ascult greierii, miriade, pe cer

doar cu ochii.

Liviu Ioan Stoiciu

Îţi las şi Îngerul meu Păzitor

(inedit)

două fetiţe nepieptănate, pline de bube, desculţe,

cu noroi uscat între degete şi cu

ochii strălucitori, „ochi de scoici cu perle”, oprite în dreptul

inimilor

noastre, la care se închină, cerşind

puţină înţelegere… Le curge sânge pe un picior, au

ciclu? Mă caut în portmoneu, nu

am mărunt, tu

te uiţi lung la ele, de unde or fi apărut? Nu mă îndur să le dau

două bancnote de 10.000 de lei, întârzii,

nu ştiu ce să fac, dacă

nu le dau, îmi poartă ghinion: ele mă scuipă… „Ele nu vor bani,

ele vor dragoste”… Cum? Tu eşti în cele două

fetiţe? La altă vârstă...

Mătăhăind de foame: tu,

ieşită, de acum, din apă, din balie, cu aluniţe crescute pe fes şi pe

piept, ce faci? Mă părăseşti? Mă

părăseşti, şi înainte să părăseşti

şi cimitirul, îmi

laşi pietrele şi plantele dimprejur la fel de ostile… Că la început

totul era

amestecat… Iată, îţi

las şi Îngerul meu Păzitor, îţi las şi inima, scoasă

din piept, îţi las şi cele două

fetiţe… În

timp ce, eu, stau („lăsaţi-mă să stau aici, că sunt

îndrăgostit”), stau stropit de sânge, în

bătaia vântului.

Ioan Moldovan

Vizionarea unui poem

(IV)

Duminica în salcâmii ideali un disc ondulând moartea

domenico

modunio la modă acum atunci e adolescenţa şi nava care

pleacă

pleacă în italiană în original

tata îmi face semn că vrea

să bea să aduc deci o găleată cu apă proaspătă

o iau

prin grădini

văd ciori terenuri de fotbal mahalaua frumos

brumată norii nesimţiţi în septembrie la cluj şi imediat:

’mnezeule, unde a ajuns poezia!

în timp ce mama îşi întinde

mâna prin marea placă de cerneală încercând să-mi

mângâie

ţeasta dar ceva

ca un triunghi al bermudelor o pulverizează

în timp

ce mai apuc să văd cum tu te întorci şi porneşti

înapoi la drum, cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,

şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare

c-un mic foşnet de hârtie

dispărând în sertar

în adânc

în chaos.

Mircea Petean

În oraşul acela

(inedit)

pe străzile oraşului oamenii se plimbau

cu o carte în mână în traistă sau subsuoară

copiii alunecau pe cărţi cu multe rotile

chelnerii recitau meniul redactat în meşteşugite catrene

frizerii rezumau clienţilor fascinaţi ultimul roman apărut

vânzătoarele interpretau roluri din ultima piesă de succes

poliţaii se muiau pe loc şi deveneau incredibil de clemenţi

la vederea unei cărţi oferite cu sau fără dedicaţie

legile însele erau redactate în versuri albe

iar săptămânal în Casa Ţării se organizau fastuoase spectacole

de muzică şi poezie

la care se înghesuiau nu numai aleşii ori înalţii funcţionari

burjuii reprezentanţii păturii mijlocii funcţionarii de rând

ci şi multă plebe

la ieşire câinii vagabonzi se lipeau de câte unul sau altul

blânzi curtenitori lătrând o serie de rondeluri sonete ori

haiku-uri faimoase

în urma lor o bună bucată de drum

privirile străinilor însoţeau siluetele unuia sau altuia

părăsindu-le doar pentru a lumina mai bine marginea –

garduri ziduri balcoane acoperişe din cărţi

curţi pieţe trotuare maidane pardosite cu cărţi

din când în când o pală de vânt răsfoieşte un tom –

un nor de praf stăruieşte în cer o vreme aidoma fumului

de după explozia unei petarde – uşor contrariaţi câinii

se lasă pe burtă înainte de a face saltul eliberator

cu cărţile sale omul-de-hârtie-cu-coperţi-de-carton

a umplut spărturile

din zidul grădinii raiului

înainte de a se retrage în munţi

între pereţii propriei biblioteci

Nicanor – ultimul om dispare îngropat într-o carte deschisă

Traian Ştef

Nu mai este nimic de făcut

(inedit)

Mai mult doarme

Mă tem că va muri curînd

Cînd îl aud plescăind în somn

Cînd e treaz tace mai mult

Şi sînt îngrijorat pentru el

Pentru că nu mai are ce spune

Nu mai are rost să spună ceva

Dacă tot aşteaptă somnul

Şi nu o aprobare sau

Un citat vălurind draperiile putrede

Cîteodată i-aş da brînci ca unei uşi obosite

Dar niciodată nu a fost atît de bine

Înfipt în  locul lui

Lîngă mine pe scaunul de controlor

Cîinele ud cu privirea umană

Se ridică pe un nor triumfal

Nu-i nimic de făcut

Aşteaptă actul următor

E foarte frumos

E dramatic

Ioan Matiuţ

Umbră

va trebui să găsesc

o altă formă de

respiraţie

înainte să se sfârşească

aceea

de care atârn

un timp

Rareş Moldovan

înscrie-te pe simpatie

(inedit)

Time is my everything

Ian Brown

înainte înainte

clădirile par dănţuitoare, nişte osînde

nişte platoşe pentru pieptul meu

de penumbră şi de lene

şi-n piaţetele cu hyacint

nu-i asfaltul îndeajuns de negru

pentru paşii mei nimicitori

mi-aş potrivi ritmul cu al unuia din faţă

aşa m-aş apropia de umărul lui

l-aş prinde de ceafă şi i-aş şopti

„bancacomercialaromana”

(pe lîngă ea s-ar întîmpla să trecem)

sau „ciinelemusca”

(şi văduva lubrică îl asmute din prag)

am să mă zvînt puţin aici

că ziua se micşorează

şi trecătorii tot mai străvezii

se-ntorc către momeli

de deasupra o gură acră zice

destul

apoi:

destul

Robert Şerban

Prietenii mei bogaţi şi vânătoarea

(inedit)

duminica

seara

prietenii mei bogaţi se întorc de la vânătoare

în maşinilor lor cu tracţiune dublă

şi pline de noroi

sunt veseli şi au poveşti care mai de care

chiar şi cei ce n-au împuşcat nimic

dar nu pentru vânat îşi cumpără ei

arme cu ţeava lungă

sisteme sofisticate de ochire

cuţite aduse din Spania

nu pentru păsări şi animale îşi verifică ei cartuşele

şi îşi pipăie inconştient tecile aşa cum

îţi mângâi câinele ca să-l linişteşti

ci ca să pompeze în viaţa lor adrenalină

aşa cum femeile lor

silicon în buze

nu o dată m-au chemat la vânătoare

fără să ştie că analizele îmi ies prost

tocmai din cauza excesului de adrenalină

eu prefer să rămân în oraş

şi să pândesc firicelul de lichid vâscos

ce s-ar putea scurge

duminica

dimineaţa

la colţul gurilor cărnoase

Dan Coman

eu

(inedit)

după o lungă amorţeală mă găsesc iar irezistibil.

pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tînăr

şi cu de două ori viteza unui ghepard tînăr alerg prin odaie.

îmi dăruiesc o deosebită plăcere .pur şi simplu sorb aerul:

sunt bucuros.

abia de-mi pot face faţă (mă recunosc pînă şi cînd dansez).

cu o şiretenie fără seamăn ajung lîngă inima mea.

îmi vorbesc dar trebuie să am grijă :numai lăudîndu-mă excesiv

trec dintr-o zi într-alta.

sunt cu adevărat o fiinţă uluitoare.

nu mai ştiu ce să fac : mă găsesc irezistibil.

deschid fereastra şi pămîntul năvăleşte ca o apă limpede în odaie.

Claudiu Komartin

Poemele cu tătuca (IV)

(inedit)

Şi eu am fost în Sângerei
ca prieten de nădejde al unui mort

deşi fusesem colegi în şcoală
de abia dacă stătusem cu Vitalie de zece ori
dar cineva trebuia s-o facă şi pe asta
cineva trebuia să se îngrijească de trupul acestui flăcău
aşa de simpatic
şi prost ca noaptea

de la Bălţi
unde fusese omorât în bătaie Vitalie
drumul e hurducăit
trebuie să ai grijă, mi-au spus
ca mortului să nu i se împrăştie de tot măruntaiele
şi pielea să nu-i zboare pe marginea drumului sau pe câmp
pielea aceea
pe care medicii o legaseră-n grabă ca pe o pânză putrezită
cu vreo câteva sfori tocmai
bune pentru un balot de carne
de 88 de kilograme

Vitalie, Vitalie, sufletul tău zburase departe
ce-ţi păsa că eu ţineam ficatul tău umflat şi inima
învelită în câteva straturi groase de grăsime
strâns la piept
ca pe nişte bulgări însângeraţi de pământ
ca să ajungi acasă
unde bătrâna ta mamă aştepta

Vitalie, Vitalie, ce-ţi păsa ţie
că inima mea se răcea încetul cu-ncetul
şi deveneam un bărbat, adică ceva
la fel de grosolan
şi monstruos
ca tătuca?

Ştia Oleg ce ştia când mi-a spus
să-ţi las trupu-mpuţit
undeva la marginea câmpului.
Vitalie, Vitalie, ai scăpat uşor din toată istoria asta, amărâtule.

Vlad Moldovan

În martie 2006

(inedit)

Am trecut cu marginile închise

cu mîinile pe genunchi

într-o maşină cafenie.

Valea devenise podiş, podişul cîmpie

din oraş de cătun peste

rîuleţele de lavă.

Un soare mai gălbejit decît în Africa

ne juca pe degete.

Mîncam sandwichuri – abuream sticla

şi mai trăgeam o linie.

În retrovizoare fumul îneca puieţii de salcîm,

învăluia interminabilele bălţi.

La fiecare vântoasă cu pietriş încetineam

şi făceam fotografii.

Click pentru tornada din suburbii

click, click pentru vîrtejul de zgură

ce se înalţă lîngă lizieră

click, click, click în faţa caravanelor

supte de furtună la orizont.

Din cînd în cînd opream şi lăsam

vietăţi înăuntru:

cîini, lincşi, pisici de malştină –

orice putea să mişune printre glezne.

Erau şi oameni – dar ne sfiam

nu-i cunoşteam şi era prea tîrziu.

Ce îi sufocau pe ei

ne-ar fi putut mîhni peste poate.

Dimineţile soseau în ploaie

fulgera tăcut (şi duioşia ne făcea „profunzi”)

pe capotă se reflecta perdeaua fluorescentă

pala meteorilor.

„Fantome” spunea unul

„Fantome, fantome dinspre nord” adeverea altul.

În timp am auzit un murmur

o stare trecătoare de leşin

şi ştiam că ne apropiem de mare.

Nimic, numai ochii ne sticleau cu nesaţ

numai gîtlejul îngîna.

A urmat o fulguraţie şi din ea o pată pe pupilă

deveni o pată în greier

o lumină de neocolit în cutia pieptului.

Cu ea dansa inima frazele de despărţire.

Şoferul pipăi să tragă frîna de mînă.

Fusese o mişcare precaută

într-un val de foc.

Lucian Perţa

Parodie după Ion Davideanu

(„Un iepure şchiop” din Familia nr. 7-8/2006)

Volumele subţiri ţin poezia în viaţă

şi, dacă-s cu gravuri, au şi cititori,

ele dau pulsul pe piaţă

ce este atunci poetul? te întrebi uneori

primăvara, pe-o frunză din plai,

el este ca o oaie cu păr de cal

sau ca un cărăbuş legat de picioruş

poţi să ai treabă cu el sau să n-ai,

el behăie sau bîzîie luat de val

spre zborul deschis căutându-i urcuş

dar dacă iese din sine şi-n parodie se duce

pune-ţi luneta la puşcă şi… cruce!

Opinii la colocviu

(primite de-a-gata-scrise)

Andrei Bodiu

Un „promo” lucid

Pesimiştii ar spune că nu numai poezia română, dar poezia în general nu mai are de spus nimic nimănui. Optimştii ar spune că nu numai poezia în general mai are ceva de spus lu­mii, lumii europene în cazul nostru, dar chiar poezia română e atît de bună că va uimi lu­mea şi toţi vor recunoşate într-un glas : „românul s-a născut poet”.

Cum pesimiştii se pot lua de mînă cu optimştii, rămîne să vedem dacă avem, cu ade­vă­rat, ceva de oferit prin poezia română.

 Am avea, cum s-ar spune, o ofertă generoasă, adică o poezie foarte diversă care, privi­tă atît în istoria din ultimii patruzeci-cincizeci de ani, cît şi în ce se întîmplă la z, i ne-ar situa la, ca să folosesc clişeele zilei, „standarde europene”.

Am avea astfel, în mica dar elevata lume a cititorilor de poezie, dacă nu un loc privile­giat, atunci unul în care s-ar putea respira o normalitate europeană.

Lucid privind lucrurile, publicul european de poezie e accesibil doar prin multe edituri mici, prin puţin edituri mijlocii şi prin foarte puţine edituri mari. Poezia nu e, lucru mai clar în lumea europeană, comaprabilă ca prestigiu public cu romanul care are un public nu­me­ros şi care impune un scriitor. Poetul şi poezia se adresază unui club de iniţiaţi, unui fan club în care are loc şi poezia română. Asta cu cîteva condiţii şi cu puţine iluzii.

Mai întîi, cred că în spiritul economiei de piaţă, va trebui să ne pliem cererii. Adică să avem adminstratori culturali corecţi, potriviţi, care să prezinte oferta, repet foarte diversă, şi asta reprezintă un atu, instituţiilor culturale europene şi publicului interesat de poezie. Elementele de relaţie mi se par esenţiale. Diversitatea poeziei româneşti se confruntă cu spaţiul extrem de variat al Europei.Este posbil, şi o spun din perspectiva de poet-călător în spaţiul european, ca anumite feluri de poezie valoroasă să fie percepute diferit în ţări diferite. Adică, s-ar putea, de exemplu, ca într-un anumit spaţiu un poet ca Nichita Stănescu să fie receptat cum ne aşteptăm, la fel cum s-ar putea ca în altă arie geografică acelşi poet să nu fie receptat aşa cum credem noi că va fi receptat. Şi asta nu numai datorită calităţii traducerii sau a mo­du­lui în care a fost promovat poetul şi poezia sa.

De aceea, ideal ar fi să oferim, generoşi, eşantioane. Există deja cîteva antologii care ar putea servi drept puncte de plecare pentru o ofertă corectă. Existînd în mîinile adminstra­to­rilor culturali, aceştia i-ar putea lăsa pe europenii interesaţi, intermediari versaţi, să aleagă.

Căile de promovare a poeziei astăzi sînt mai degrabă festivalurile şi lecturile publice decît cărţile. Astfel de festivaluri şi lecturi publice vor fi tot mai multe. Cererea de poeţi ro­mâni pe piaţa europeană va creşte. Nu trebuie să ne iluzionăm că vom avea o audienţă ma­joră, dar vom fi mai prezenţi decât în trecut pentru că vom fi integraţi în circuite deja existente. De aceea, pentru a putea promova istoria poeziei noastre, e important să punem în lu­mină poezia vie şi pe poetul viu. Abia apoi, dacă printr-o prezenţă consistentă în Europa, vom deveni convingători, vom putea traduce şi poeţii clasici ai culturii noastre.

Ca poezia română să aibă ceva de spus e nevoie şi de generoziatea poeţilor. Aşa cum re­vista Verso a încercat să realizeze un lanţ al poeţilor, aşa şi poeţii români ar trebui, ca la ca­pătul recitalurilor sau prezenţelor lor în străinătate să spună, dacă nu le e prea greu, că nu sînt singuri pe lume.

Liviu Ioan Stoiciu

Aveam o grijă, ce spune Europa...

„Ce (mai) poate spune astăzi Europei poezia română?” Aveam o grijă ce-i spune! Dar ce (mai) poate spune astăzi României poezia română? Noi, câţiva dinlăuntrul poeziei române (bă­gători de seamă veniţi la un colocviu la Oradea) ne întrebăm şi noi ne răspundem, „Europa” şi „România” (abstracte, cu valorile lor spirituale incluse, dominante sau secundare) sunt, au fost şi vor rămâne indiferente. În cadrul continental sau al ţării de origine, mai de­grabă rămâne valabilă o concluzie trasă la nivel particular de creatorul literar: „a mă reali­za ca absenţă” (Livius Ciocârlie). De fapt, avem o problemă stringentă acum cu integrarea eu­ro­peană a poeziei române? Nu puteţi să dormiţi noaptea din acest motiv? Pe dumneavoastră chiar vă interesează la masa de scris poezie că de la 1 ianuarie 2007 România e primită în ca­drul Uniunii Europene, „membru cu drepturi depline”? Pe mine, sincer, nu mă interesează. Nu simt nimic deosebit. Sunt un nesimţit şi-mi pare rău. Am observat că indiferenţa ro­mâ­neas­că (sau nesimţirea) la masa de scris poezie a funcţionat deplin şi la prăbuşirea comunismului la 22 decembrie 1989 (prăbuşire oficială, că în realitate postcomunismul e la putere) neavând loc nici o revoluţie în sufletul creatorului literar autohton. O fi vorba de acel „exces de jemanfişism, de indiferenţă tâmpă” de care făcea caz Gabriel Liiceanu? În zona clarobs­cură a creativităţii ar trebui umblat cu măsuri de corecţie? Ne vom regăsi numai în noi înşine şi integraţi în Europa...

Acuma, vorbind „în principiu” (că, v-aţi lămurit, pe mine nu mă interesează nici citi­to­rul român, nici cititorul european, eu scriu pentru sufletul meu, e singurul meu cititor că­ruia nu-i e indiferentă atitudinea mea spirituală): dacă deplasările culturale se fac de la est la vest, în general, iar culturile vestice sunt feminine şi culturile estice sunt masculine, nu e nor­mal să fim copiii naturali (nu adoptaţi ai) Europei? De regulă, culturile cu caracter masculin im­punându-se celor opuse, fie şi prin agresivitate. Nativ, suntem europeni: culturile vestice cu caracter feminin (zămislitoare) au tendinţă spre dimensionalitate, cele estice spre intensitate (conform teoriei lui Leo Frobenius; e adevărat, eu am extrapolat, Leo Frobenius scria de Orient-est şi Europa-occidentală-vest, ele sunt cele două paideume primordiale care s-au ferti­lizat periodic şi alternativ, „subjugaţii luând limba învingătorului, iar învingătorul cultura ve­chi­lor localnici”). N-avem decât să ne luăm în serios rolul de fertilizatori din est şi să ne cucerim partenera din vestul Europei, sau să aşteptăm cultura cu caracter feminin europeană să vină peste cultura cu caracter masculin din est. Auziţi: noi, românii, care n-avem ce face şi scriem poezie – masculii Europei! Sună bine... În condiţiile în care „în afară de poezie, metafizică şi mistică, nimic n-are valoare” (Emil Cioran) pe lumea asta. Suntem pregătiţi natural (de la în­ce­putul lumii, chiar), aşadar, să dăm lovitura în Europa, numai că e o frână transcendentală care ne ţine în loc. Nu e nimic mioritic în ce afirm aici, poeţii români care se simt bărbaţi ar trebui să rupă lanţurile... Cu atât mai mult cu cât românul (mai ales poetul de limbă română) are prostul obicei să-şi pună sufletul pe masă. Şi care sunt cele trei forţe ale sufletului: memoria, intuiţia şi aşteptarea. Recitiţi: memoria (cât încape, n-ai loc de ea), intuiţia (poezia la ro­mâni uimeşte lumea întreagă, nu numai Europa; doar tot românul e născut poet, spre marea su­părare a criticului orădean Ion Simuţ, care e convins că de aceea le merge rău românilor) şi aşteptarea – aici e necazul, cu aşteptarea, că românul (de la moldoveni i se trage) e de când se ştie în aşteptare cosmică...

Pe de altă parte, poetul român ar putea să-şi ceară drepturile în „concertul central-vest-european” – că el vine cu o poetică alternativă înnoitoare („cu totul aparte”) şi că marginalul, dacă se respectă, trebuie recuperat. Cu atât mai mult cu cât estul a fost comunizat separat în se­colul trecut şi experienţa lui sufletească e unică (inclusiv la nivel de mentalităţi; poate s-a schimbat chiar şi substanţa lăuntrică a creatorului). Observând că după destrămarea comunităţii de tip comunist, a apărut o omenire foarte individualizată şi spaimele existenţiale (angoase moştenite, ameninţări de ordin metafizic) au luat proporţii apocaliptice (raţionale; nu întâmplător în România a apărut poezia apocaliptică, nu?) şi românul nu mai face faţă i­zolat (la margine de imperiu european) în faţa „imanenţei unei raţiuni universale”... Te doare capul. Că nu diferenţele (ne asigură structura nativă de român diferenţa, cu specificităţile do­bân­dite într-o viaţă), ci decalajele sunt pentru români o problemă la integrarea europeană, observă Mihai Şora. Asta, dacă românul e animat de ideea binelui comun! În poezie, decalajul între poetul de limbă română (fără circulaţie internaţională) şi poetul de limbă franceză sau germană e imposibil de cuantificat: va trebui poetul român să scrie într-o altă limbă? O dată integrat în cadrul Uniunii Europene, poetul român va scrie în limba ei oficială (sic!), nu în limba română? Identitatea poetului român e oricum periferică în cadrul UE şi dacă vrea să fie european, „va trebui să fie occidental” (cu atât mai mult cu cât instituţiile europene vor fi în Occident)? Va bântui o „raţiune universală, standard” peste toate ţările membre Uniunii Europene şi poetul român va avea şi o conştiinţă europeană, nu numai o conştiinţă ro­mânească? E clar că va exista o „ordine europeană a lucrurilor” (Mircea Martin), care va re­prezenta noua identitate europeană în sens ontologic – bun: şi tradiţia identităţii (naţionale sau individuale, construcţiile ei mentale) se va risipi în neant? Merită să ne batem capul? Sincer, deja mă deranjează că am ajuns la un tipar mental, al „europenismului” gol de semnificaţii, şi că dimensiunile sufleteşti se pun deja cap în cap: sentimentul vastităţii (al ieşirii sufletului din trup şi al alergării prin Europa după cai verzi) şi sentimentul grotei (al trupului în care s-a născut, cu o determinare explicită, care-i ajunge, dar care e contestat de tradiţia cos­mo­polită de tip european). Pe mine, unul, repet, nu mă interesează deloc să recuperez gradul de civilizaţie materială europeană – sunt fatalist, atâta mi-a dat Dumnezeu, „ca român”, mi-e de-ajuns cât sunt, crescut la umbra culturii române şi a canonului occidental-european, că am asimilat, după puteri, literatură franceză sau germană, fără să-mi fi bătut capul că voi de­veni mâine şi cetăţean european, nu doar român.

Care va să zică, de fapt şi de drept: „Ce (mai) poate spune astăzi Europei poezia ro­mâ­nă?” Versus: Ce (mai) poate spune astăzi României poezia română? În condiţiile în care poezia română e pe picior de excludere din viaţa publică, ignorată până şi de critica literară de autoritate – semn că ne europenizăm din mers. Fiindcă nici Uniunea Europeană nu fi­nanţează proiecte cu profil strict cultural (şi cu atât mai puţin carte sau revistă de poezie). Nu mai are nimeni nevoie de poezia originală românească. De anul viitor, după integrare, poeţii ro­mâni vii se vor regionaliza. Vă convine? Uitaţi-vă: poeţii se citesc ei între ei, dacă se citesc (sau mai iau un ban la cârciumă, recitând); banul public nu mai e pus în slujba apariţiei de carte originală de poezie, noul organism AFCN (de pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor) a tăiat în carne vie în acest sens; apoi, revistele literare (lipsite de susţinere cu bani publici şi ele) nu mai publică poezie decât cu titlu informal, câte o pagină, acolo, la derută (vezi până şi săptămânalul-fanion România literară, care publică o pagină, din cele 32, cu poezie; las la o parte faptul că sunt considerate reviste de impact numai cele care nu publică poezie, de tip Di­lema, Observator cultural, Cultura, „22”, Suplimentul de cultură, să dau exemplul săptă­mâ­nalelor). Aşa stând lucrurile, ce poezie română ar putea să-i spună astăzi Europei ceva? Aceea mortificată?

 8 octombrie 2006. Bucureşti