Nr. 10 (491) octombrie 2006

Eit

Cred că a venit timpul să spun totul. Nu ştiu dacă ceea ce am făcut este bine ori rău, nu-mi dau seama dacă a fost un omagiu ori o profanare, dar taina asta mă macină prea mult şi îmi dau seama că nu pot trece mai departe dacă nu o spulber.

Ei bine, Ovidiu Bufnilă [1] a murit. Nu azi, nu ieri, nu acum o săptămînă. Ovidiu Bufnilă a murit acum mai bine de patru ani. Dar nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. Aş dori să aveţi răbdare şi să-mi îngăduiţi să termin. Să spun totul, apoi puteţi arunca în mine cu pietre.

În vara aceea am plecat alături de trei prieteni la munte. Ne gîndisem aproape un an la concediul ăla, îngrămădisem corturi şi saci de dormit într-o maşină de teren cam rablagită şi am pornit să colindăm ţara, asemeni unor cireşari care au sărit peste copilărie şi adolescenţă. Trecusem de Tecuci cînd l-am sunat pe Bufnilă şi i-am propus să ne întîlnim. Nu-mi dau seama de ce voiam să-l cunosc. Îi citisem textele şi el tocmai începuse nebunia aia legată de cruciada imaginarului românesc, lucru care, mărturisesc, mă făcuse tare curios. Vorbisem de cîteva ori la telefon, mă sunase chiar în ziua în care îmi murise un bun prieten, îmi vorbise într-un anumit fel, şi poate chiar din cauza asta căpătasem obsesia asta că trebuie neapărat să-l văd. Mă rog... nu ştiu dacă vi se întîmplă, dar mie mi se pune pata uneori să cunosc pe cineva. O actriţă, un cîntăreţ, un scriitor ori, pur şi simplu, un tip de pe stradă care mi se pare interesant. Dintre toţi însă, asta e lucru clar, scriitorii sînt cei mai faini tipi şi, clar, cel mai uşor de cunoscut. Scriitorii tînjesc mereu după glorie, şi-ar dori într-una să fie ascultaţi, să fie băgaţi în seamă, întrebaţi, periaţi, mîngîiaţi, gîdilaţi. Ei ţin bloguri, jurnale, scriu texte în care picură cîte ceva din amintirile lor, îţi lasă semne care duc chiar acolo, în sufletul lor. Ei vor mereu feed-back, vor comentarii, vor să fie apreciaţi, celebri şi bogaţi. E simplu, dacă ai un pic de talent în privinţa asta, să pricepi cam care-i treaba cu un poet ori cu un prozator, oricît ar fi el de complex, de introvertit şi de alintat. Căci da, scriitorii sînt nişte copii mai mari. Nişte nebuni, fireşte – altfel de ce şi-ar pierde vremea scriind, de vreme ce asta nu le aduce, de cele mai multe ori, nici un ban.

Mi-am dat întîlnire cu scriitorul Ovidiu Bufnilă pe o terasă din centrul Bacăului, mi-am luat o bere şi l-am aşteptat. Prietenii mei au plecat la plimbare, să cumpere un izopren şi baterii pentru lanterne, în vreme ce eu îmi chiţăiam telefonul mobil scriind sms-uri unui scriitor din Bucureşti.

Îmi amintesc că era cald şi că undeva, în apropiere, duduia un pichamăr.

Şi s-a întîmplat  chiar acolo, în faţa mea. Bufnilă a venit pe o bicicletă. Purta un tricou roşu, era mai slab şi mai mic de statură decît îmi închipuiam. I-am făcut semn cînd tocmai voia să traverseze şi, nu ştiu cum, habar n-am de unde a apărut – bang! – maşina prietenilor mei l-a decupat violent din realitate. Duduiturile pichamărului s-au transformat într-un vuiet prelung, în timp ce bicicleta scriitorului băcăuan se împletea sub roţile maşinii. O sacoşă a zburat prin aer, prăbuşindu-se ca o pasăre rănită la doi paşi de mine, şi abia apoi am auzit frînele ţipînd.

Bufnilă s-a rostogolit de cîteva ori apoi a rămas nu ştiu cum, cu picioarele şi mîinile în poziţii nefireşti, ca o păpuşă dezmembrată, pe care un copil sadic a desenat urme de sînge. Dar nu, nu era mort. A încercat să se ridice, ba chiar l-am auzit înjurînd, apoi prietenii mei au ieşit din maşină, l-au ridicat şi l-au aşezat pe bancheta din spate.

Cinci minute, cred, am stat mut, topit în scaunul ăla, privind la locul în care se petrecuse nebunia. Apoi am ridicat sacoşa de jos şi am stat cu ea în braţe, ca o statuie, pînă cînd a început să-mi zumzăie telefonul.

“Am avut un accident”, mi-au spus. „Dar am dat nişte telefoane şi s-a rezolvat. Nu, nu e grav, ne întîlnim în parcare, acolo unde te-am lăsat. Mergem mai departe”

Ei nu ştiau pe cine loviseră. Şi nici nu le-am spus. Prietenii mei nu aveau habar de li­te­ratură, nu prea mă ascultau, de fapt, ca să fiu sincer, nici nu prea-mi erau prieteni, mă luaseră doar aşa, fiindcă ieşeau mai ieftin dacă mergeau patru în loc de trei, şi au preferat să mă ia pe mine, fiindcă sînt un tip haios. Le plăcea la nebunie, de pildă, cînd le imitam vocile ori cînd mă strîmbam exact ca ei.

I-am întrebat ce accident au avut, însă au scăldat-o, mi-au spus că au dus pe cineva la spital, dar că nu e grav pentru că unul dintrei ei l-a sunat pe unchiul din minister şi au aranjat treaba. Un biciclist traversase aiurea, mi-a spus un altul; cică zdruncinătura îl afectase - ceilalţi rîdeau: „zicea ceva de meduze şi de tigri”.

– Tu te-ai întîlnit cu scriitorul ăla? m-a întrebat, pentru a schimba vorba, unul din ei

– Da, uite, mi-a dat sacoşa asta cu cărţi, i-am spus. Sînt şi cîteva dischete înăuntru.

Peste două zile, prietenii mei nu mai erau aşa de veseli, cică „biciclistul ăla” o mierlise la spital, şoferul spunea însă că nu au de ce să se teamă, el oricum are actele făcute pentru Ca­nada şi că zboară acolo imediat ce se termină concediul, şi că, la urma urmei, se dă doar cu suspendare, dar că, ce mai tura-vura, nu se ajunge la asta fiindcă îl ajută unchi’su.

Pe mine cel mai tare m-a mirat că maşina nu păţise nimic, vorbeau şi ei despre asta - i se îndoise doar numărul, dar îl îndreptaseră cu mîna. Şi cu asta basta.

*

Am citit zilele trecute un interviu inedit cu George Bacovia. Mi-ar fi plăcut tare mult să fiu Bacovia. E sumbru, e grav, e sensibil. M-a fermecat atît de tare interviul ăla, că am scris şi eu unul. I-am pus întrebări noi, la care nu s-a gîndit nimeni pînă acum, l-am pus faţă în faţă cu prezentul nostru, cu viitorul lui, adică. A ieşit fain. Păcat că nu prea am cum să-l public fără să-i stric autenticitatea.

*

După concediu, cînd am ajuns acasă, prima grijă a fost să înfig dischetele în computer. Povestirile lui Bufnilă, articole, adrese de site-uri, eseuri, trăsnăi pe care m-am chinuit să le înţeleg ori să le simt. Şi o listă cu o sută şi ceva de conturi de e-mail cu parolele aferente, adrese pe care Bufnilă şi le făcuse pentru cruciada sa vălurită.

A fost ciudat că moartea scriitorului ăstuia a trecut aproape neobservată. Cîteva rînduri în ziarele băcăuane, anunţuri în rubrica de decese şi cam atît. În fandom nu a răsuflat nimic. Dar, sincer, lucrul ăsta nu ar trebui să mire. Săptămîna trecută a murit Doru Pruteanu [2], un autor în vogă prin anii ’80. Pe listele de discuţii a apărut un anunţ. În presă, nici atît. Moartea scriitorilor e teribil de tăcută, de parcă nimeni nu reuşeşte să se trezească din mo­mentele de reculegere şi să plîngă ori să spună ceva. Chiar m-a bătut gîndul să scriu o povestire de Doru Pruteanu şi să o semnez alături de Dan Merişca [3]. „Inelul şi fata bruneta” ar fi, poate, un titlu bun pentru ea. Am mai făcut o listă cu scriitori care aş putea să fiu, ba chiar şi o listă de aşteptare, dacă-mi pricepeţi sarcasmul...

În fine... Cînd m-am întors din concediul acela, cineva tocmai îl înjura pe Bufnilă pe un forum. Şi, nu ştiu cum, nu m-am putut abţine. Desigur, nimeni nu m-a înţeles cînd Bufnilă le-a spus că „de vreme ce trecutul, prezentul si viitorul sînt simultane, totul se petrece chiar în această clipa”. M-au bombardat cu discuţii despre fandom, m-au prins în angrenaje pe care în mod normal nu aveam cum să le pricep. Dar le-am răspuns aşa cum a făcut-o el: „Fandomul nu trebuie tratat mecanicist. Fandomul este, a fost si va fi un proces. Că, întîmplător, noi, care purtăm nişte nume, care avem şi nişte biografii, sîntem prinşi în acest proces, nu ne asigură un titlu de glorie. Lucrul cel mai teribil, trăsătura fundamentală a Fandomului e că entropia îl stăpîneşte şi îi dă sens. Minţi rătăcite, aflătoare pe epiderma lumescului, se zbat neputincioase reclamînd varii funcţii fandomiale care nu pot să existe, nefiind trebuincioase adevăratelor spirite. Printre falsele funcţii fandomiale s-ar putea ghici gloria cenaclieră, turismul SF, anchiloza tehnico-ştiinţifică şi aşa mai departe. În zilele noastre, Fandomul se revendică a fi în plină şi mirifică stare entropică. Înţeleg prin aceasta că este aparţinător al individualităţii şi nu ancorat în portul autorităţii fornăitoare şi tembele!” [4]

Apoi a urmat nebunia. Am făcut sute de liste de discuţii, am trimis mii de invitaţii şi de emailuri, am amestecat minţi şi texte, am redescoperit alchimia şi am reinventat metafizica. În tot acest timp, Ovidiu Bufnilă a trăit.

*

Cînd am dat drumul „Armelor zeilor”, ei bine, atunci m-am speriat cu adevărat. Textul se afla într-un director separat pe una din dischetele scriitorului şi, cînd am văzut reacţii­le cititorilor înscrişi pe un atelier literar virtual, m-am temut de succesul pe care ar putea să-l aibă. Mi-a fost teamă că faima lui mă va deconspira. Am retras textul din concursuri şi am făcut în aşa fel încît să nu fie publicat, deşi primisem mai multe oferte în acest sens. I-am ameninţat că-i dau în judecată dacă îmi publică textul, un editor a trebuit chiar să refacă o în­treagă antologie cu cîteva zile înainte de a fi tipărită.

Dar gata, nu mai pot. Am obosit. Nici nu cred că am înţeles ce voia, de fapt, Bufnilă. Eu doar i-am multiplicat, prin imitaţie, comportamentul. M-am păcălit că fac lucrul ăsta pentru el, dar, de fapt, făceam totul pentru mine. Pentru satisfacţia de a fi ce nu aş putea niciodată să fiu. Un scriitor. Am stors tot ce m-a dus capul din textele lui, din mesajele aruncate pe internet, am împînzit reţeaua cu topicuri, cu Mallory din Jazzonia, cu meduze şi cu tigri. Gata, seva s-a dus, aroma s-a risipit. Nu mai sînt în stare să fiu Ovidiu Bufnilă.

*

Zilele trecute, tipul cel nou a privit ultima oară marea. Mi-a scris că a revăzut, după vreo 10 ani, oraşul în care s-a născut şi că se plimbă pe unde altădată îşi legăna paşii doamna Cala. Apoi, nu ştiu cum, a murit. S-a dus dracului. Ziarul la care lucra a dat o ştire, cu poză, pe o coloană. Au mai apărut cîteva anunţuri în presa locală, la rubrica de decese. Şi gata! Orice ar crede Lorin [5], lumea nu are chef de scriitori, indiferent dacă-s morţi sau vii. Aruncă peste ei o găleată de istorie diluată în zoaie, şi uite-aşa se aşterne uitarea. Pe paginile revistelor de cultură se curăţă cartofi, iar cărţile mor necitite în biblioteci. Te caci pe ea de literatură!

Ştiu, sînt patetic. Însă nu eu. Marian Coman este patetic. E drept, acum eu sînt Marian Coman. Dar mîine aş putea fi Haulică [6] ori Sociu [7], Doru Stoica [8] ori Ona Franz [9], aş putea fi Lucian Merişca [10] ori George Ceauşu [11]. Aş putea să fiu tu.

Note:

1. Ovidiu Bufnilă - scriitor român contemporan, autorul romanelor “Cadavre de lux” şi “Jazzonia”

2. Doru Pruteanu – Scriitor român de science-fiction, coautorul povestirii „Omul cel tăcut, inelul şi fata blondă” publicatã in volumul „O antologie a literaturii de anticipatie româneşti” (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1983)

3. Dan Merişca - scriitor român de science-fiction, autorul volumului „Revoltã in labirint”.

4. Citat din interviul cu Ovidiu Bufnilă realizat de scriitorul Robert David, text publicat pe site-ul www.sferaonline.ro.

5. Jean Lorin Sterian – scriitor român contemporan, autorul volumului „Postume”.

6. Michael Haulică – scriitor român contemporan, autorul volumelor „Madia Mangalena”, „Singurătate şi ingeri” şi „Aşteptind-o pe Sara”.

7. Dan Sociu – scriitor român contemporan, autorul volumului de poezii „Cantece eXcesive”

8. Doru Stoica – scriitor român contemporan, autorul povestirii „Interneci”

9. Ona Franz – scriitoare româna contemporana, autoarea romanului „Sfişierea”

10. Lucian Merişca – scriitor român contemporan, autorul volumelor „Aventuri în exterior” şi „Deratizare”.

11. George Ceauşu – scriitor român contemporan, autorul romanului „Instelata aventură”.