Nr. 10 (491) octombrie 2006

Windermere: iubire la a doua vedere

(fragment)

Se făcuse aproape şase şi casa era învăluită în întunericul de iulie, precoce, umed şi ca­tifelat. Micuţa Lucy Ming din vecini exersa la pian, încercînd să se descurce printre meandrele unui vals de Chopin.

Văduva Polonezului deschise uşa din faţă, să lase muzica să pătrundă în casă.

Iertaţi-mă, se auzi o voce dinspre verandă. Doctorul Bill se ridică din fotoliul de paie.

Ce faceţi aici pe întuneric? De ce n-aţi sunat?

N-am văzut lumină şi credeam că nu sînteţi acasă.

Vă rog, poftiţi înăuntru.

Atît de uluită era Văduva Polonezului de vizita neaşteptată, încît uită să aprindă lumina. Se duse la bucătărie să pregătească de ceai. 

Doctorul Bill. Vecinul de peste drum. Timp de douăzeci şi cinci de ani nu schimba­seră nici o vorbă în afară de bineţe şi de cîteva întrebări-răspunsuri privind livrarea ziarului sau colectarea gunoiului. Pe Strada Richelieu, el era mai degrabă un element de decor decît un personaj. Fără prea multe semne particulare, şi peren precum stejarii, muşcatele sau garguia de pe acoperişul casei lui eduardiene. Precum fotoliul de pai de pe veranda Văduvei Po­loneze. Cîndva, departe în trecut, avusese şi el familie. Copiii îşi luaseră zborul din cuibul pă­rintesc, nevasta murise de leucemie. Cel mai puţin memorabil deces de pe stradă. Cu o zi înainte de a se prăpădi, fusese văzută plivind buruienile. Făptură ştearsă, tăcută, nu lăsase nici o urmă în trecerea ei pe pămînt. Doar muşcatele cărora Doctorul Bill le purta cu conştiinciozitate de grijă, din simţul datoriei.

Ce-o fi vrînd?, se minună Văduva Polonezului.

Aduse ceaiul, scuzîndu-se că rămăsese fără Earl Grey. N-avea decît ceai verde şi o largă va­rietate de ceaiuri de plante. De fapt nu mai cumpărase Earl Grey şi nici un alt fel de ceai negru de cînd rămăsese văduvă.

Doamne! Am uitat s-aprind lumina!

E mai plăcut aşa, spuse doctorul. N-aprindeţi lumina, vă rog. Luă o înghiţitură de ceai. Aseară am avut un foarte minor atac de cord.

Vai de mine, domnule doctor! N-am auzit salvarea.

A fost atît de minor încît am crezut că-i indigestie. Azi dimineaţă m-am dus să-mi fac a­nalizele. Un accident miocardic realmente minor. Nu-i cazul să fiu îngrijorat. (Deci asta era. Se speriase. Şi acum, se jena.) După analize, am comandat cheia asta. O dublură a cheii de la intrare. V-ar supăra dacă v-aş ruga s-o păstraţi, în caz că...?

Văduva Polonezului luă cheia, o băgă în buzunar şi răspunse cît se poate de firesc. Cum să mă supăr? Bineînţeles. Nici o problemă.

Doctorul zîmbi uşor stînjenit, îşi termină ceaiul, şi se ridică în picioare. Era vădit re­cu­noscător că poloneza îl scutise de întrebări mămoase. Aproape că îşi regăsise obişnuita-i morgă.

În final, asta ne-aşteaptă pe toţi, medită Văduva Polonezului. Aceeaşi veche spaimă a cea­sului care se apropie. Avea cunoştinţe direct de la sursă, de unde şi priceperea de a face faţă situaţiei. La scurtă vreme după ce rămăsese văduvă lucrase ca voluntară la un serviciu de a­jutorare a bătrînilor, îi vizita la domiciliu, stătea cu ei de vorbă, le ţinea de urît, le citea şi, mai important ca orice, le asculta poveştile, multe pline de tîlc şi înţelepciune, pe care nimeni nu dădea doi bani. În acea perioadă, proximitatea morţii i se păruse mai acceptabilă decît rea­litatea vieţii.

Era hotărîtă să-i respecte Doctorului Bill demnitatea, aşa cum merita un gentleman ca el. Două zile după vizita lui, îi lăsă un bileţel în cutia de scrisori. Sper că staţi bine cu sănă­ta­tea. Mi-ar face plăcere să veniţi la 4:45 pm să luăm ceaiul împreună.

Doctorul Bill se prezentă, cu un buchet de violete culese din grădina lui. Bineînţeles că ea între timp făcuse o provizie substanţială de ceaiuri englezeşti. El alese Lapsang Souchong, deşi mărturisi că avea o predilecţie pentru Prince of Wales.

Nu mi-am dat seama pînă acum ce frumoasă casă aveţi, remarcă el. Cu plafoane origi­nale, victoriene. Din metal presat, nu-i aşa? Era felul lui de a începe conversaţia. De fapt: de a pune povara conversaţiei în spinarea  ei.  Văduva se execută, pornind să-i dea amănunte, fă­ră prea multă însufleţire. La începutul anilor optzeci, cînd au sosit în Australia, răposatul ei soţ Pawel îşi dorea grozav o casă somptuoasă într-o suburbie prestigioasă. Fire flamboaian­tă, pus pe caii cei mari, conferenţiar la Melbourne University, cu perspective strălucite, îşi ima­gina viitoarea-i casă un focar de cultură, un loc de întîlnire al spiritelor îndrăzneţe, un fel de ambasadă neoficială a Poloniei. Cum o vilă în Brighton sau Toorak nici vorbă să-şi poată per­mite, se mulţumiră cu Strada Richelieu. Mai ales că Pawel îl admira pe Richelieu, încă din copilăre. Şi apoi, i se păruse că Richelieu dădea un aer cosmopolit adresei. 

O plictisea subiectul. O plictisea să vorbească despre Pawel şi Polonia. Dar Doctorul Bill găsea conversaţia fascinantă. Vădit curios, o bombarda cu întrebări. Ani în şir urmărise miş­cările Profesorului Kuron. Interviurile la televizor, articolele publicate în The Age, lansările cărţilor lui, party-urile date în casa de peste drum în cinstea a tot felul de  Personalităţi Im­portante. 

Văduva Poloneză încercă să-i furnizeze răspunsuri la obiect, succinte şi politicoase. Dar el vroia mai mult. Cam indiscret, pentru un englez. O întrebă cum suportase Marea Pierdere.  În clipa aceea, se petrecu ceva cu totul misterios. Ceaşca ei de ceai se făcu ţăndări pe po­dea: Doctore Bill, Pawel n-a murit. Aşadar, tehnic vorbind, nu sînt văduvă. Şi nici poloneză.

Doctorul Bill se ridică din fotoliu, vizibil cutremurat. O ajută să adune coiburile de pe jos. Inventă o scuză oarecare, precum că era aşteptat la clubul de bridge sau ceva în genul ăsta, iar Văduva Poloneză nu încercă să-l reţină. Cînd, foarte politicos, dădu să plece, Văduva Poloneză discernă o minusculă sclipire de simpatie în privirea lui. 

*

Îţi aminteşti acea după-amiază, cînd mi-ai făcut prima vizită? Cînd am scăpat ceaşca de ceai? Eram tulburată şi furioasă. Nu-mi dădusem seama că se întîmplase ceva foarte im­por­tant: în sfîrşit mă eliberasem de Pawel. Fantoma lui părăsise casa. Şi în loc să-ţi mulţumesc, te-am lăsat să pleci.

*

A doua zi începu cu vizita neaşteptată a lui Efim Yevstuşenko. De la dispariţia lui Pawel, Efim venise cu tot felul de tertipuri ca s-o facă să-şi vîndă casa. Îi fluturase prin faţa o­chilor cînd avantajele financiare, ca s-o încînte, cînd spectrul singurătăţii, al sărăciei şi al ne­pu­tinţei, ca s-o sperie, doar-doar s-o facă să „vadă lumina“. La urma urmei avea... cît? Şaptezeci? Şaptezeci şi doi de ani? Chelia lui sclipea în lumina matinală; trăznea a after shave ieftin, ca un closet parfumat cu spray de levănţică.

Nu mai veni, Efim. Te rog. Îţi pierzi vremea de pomană. Nu ţi-am spus pîn-acum, dar află o chestie care ar trebui să te pună pe gînduri: am un doctorat în parapsihologie, de la U­niversitatea din California. Sînt o femeie primejdioasă, nu-i bine să ai de-a face cu mine. Voi trăi mai mult decît tine. Şi se prea poate să aveţi parte, tu şi familia ta, de întîmplări nefericite în anii pe care-i mai aveţi. Şi mai trebuie să ştii că locul ăsta l-am descîntat, aşa că ni­meni cu mintea întreagă nu şi-ar clădi casă aici. 

Vorbi cu atîta convingere şi seriozitate încît Efim era gata s-o creadă. Doar era din Ucraina. Nu-i erau străine practicile KGB-ului şi folosirea paranormalului în scopuri politice. Din ziua aceea nu numai că încetă s-o piseze, dar de cîte ori trecea prin faţa casei, avea grijă să meargă pe trotuarul de vizavi. 

Mă simţeam înviorată, plină de energie, cum nu mai fusesem vreodată. Îndrăzneaţă, im­previzibilă. Ba mi-am descoperit chiar un de mult îngropat simţ al umorului.

Amuzată, plină de inspiraţie, avea nevoie de un proierct măreţ, care s-o stimuleze fizic. Nu lipsea aşa ceva în casa Kuron. Să încep cu parterul, cu biblioteca, de pildă? Sau cu etajul?, se întrebă.

Casa Kuron era cea mai veche clădire de pe Strada Richelieu. Pawel, bineînţeles, cer­ce­­tase amănunţit istoricul ei, înfrumuseţîndu-l pe alocuri cu detalii fictive, ca să compenseze lipsa de strălucire a cartierului tipic clasei de mijloc. (Ei da, nu-şi iertase niciodată că nu-şi per­misese să locuiască în Mila de aur a Brighton-ului: orice polonez care răzbise în oraşul ăsta a­colo se mutase.) Prin 1889, cînd strada Richelieu era doar o noţiune plutind în eterul îm­bibat de aroma eucalipţilor, un englez pe nume William Flynn, căpitan de marină la pensie, cum­părase, cu gîndul să-l transforme în fermă de vite, terenul împrejmuit acum de linia de tren şi de străzile Marie Antoinette, Robespierre şi Marat. Îşi construise un conac boieresc, în stil victorian neoclasic, o clădire neobişnuit de luminoasă, cu melancolice coloane ionice şi arcade generoase, sprijinite pe cariatide languroase. Pe spaţiosul balcon care înconjura pri­mul etaj, William Flynn îşi petrecea după amiezile leneşe, citind ultimile ştiri sosite din im­pe­riu, în behăitul oilor, ţipătul papagalilor şi, din cînd în cînd, rîsul kookaburrei. Conacul avea un foişor cu ferestre mari, de unde William Flynn se bucura de o vedere panoramică de 360 de grade, pînă la golful Port Phillip şi pînă la munţii Dandenong, cuprinzînd oraşul tînăr, în impetuoasă ascensiune, zvîcnind de viaţă sub efectul aurului şi al adrenalinei. 

Flynn nu s-a însurat, a rămas un burlac pînă la moarte - burlac excentric, obişnuia Pawel să adauge, ca să-i dea mai multă culoare - care n-a lăsat urmaşi. Şi-a lăsat conacul măicuţelor din ordinul Little Sisters of Mercy, care timp de vreo douăzeci de ani l-au folosit drept azil pentru fete înapoiate mintal. Apoi proprietatea a fost cumpărată de un oarecare Jeremy O‘Donnell, inginer constructor cu firmă în Melbourne, irlandez cu familie nu­me­roasă şi o echipă credincioasă de maeştri zidari. În timpul Marii Depresii, Jeremy O‘Donnell a împărţit proprietatea în parcele, a construit alături două case, (numerele treizeci şi doi şi douăzeci şi opt, în ceea ce avea să devină curînd Strada Richelieu), pentru a le da de lucru celor care depindeau de el. A fost dărîmată mai întîi sala de bal, care ocupa majoritatea te­re­nului casei cu numărul treizeci şi doi; au urmat apoi grajdurile, atelierele agricole, chioşcul şi grota artificială căreia îi mersese vestea sub numele de Flynn‘s Folly, „Sminteala lui Flynn“.  Co­nacul fu astfel redus la dimensiunile unei case.  Doar foişorul, grandios şi disproporţionat, cu perspectiva întreruptă de noile bloculeţe de ciment, mai amintea lumii de Flynn şi de re­ve­riile lui nautice.

După ce au cumpărat casa, ea şi Pawel s-au pornit s-o renoveze . Cu ajutorul unor meşteri polonezi fără autorizaţie, au înlocuit stîlpii de lemn de la temelie, firele electrice şi ţevile de apă, au tencuit pereţii, au schimbat acoperişul şi au dat la rîndea podelele de pin baltic. Au dărîmat peretele dintre cele două camere din faţă, creînd un spaţiu impresionant, perfect pentru recepţii, pe care l-au denumit, cu nonşalanţă, sitting room. Cele două camere din stînga culoarului central le-au unit de asemenea, transformîndu-le în Biblioteca Kuron. Ultimile două camere  au devenit sufrageria. 

La etaj se aflau şase dormitoare: cel conjugal, care apoi a devenit al ei; biroul lui Pawel, care în perioadele de intensă activitate îi servea şi de dormitor; şi camerele pentru musafiri: pentru Maggie şi copiii ei, pentru oaspeţii destul de frecvenţi de peste mări şi ţări, sau pentru cîte un coleg universitar, venit în schimb de experienţă la Melbourne University. 

Cît despre foişor, n-apucaseră să-i găsească o destinaţie precisă. În principiu, l-au păstrat tot pentru musafiri, amenajînd alături o mică baie şi o chicinetă pentru mai mult confort. Cînd a fost gata, Pawel s-a decis să-şi mute biroul acolo, unde, zicea el, îl inspira vederea, mai ales proximitatea stejarului şi a mesteacănului, care-i aminteau de Polonia natală. Din fe­ricire, Pawel suferea de migrene, agravate de o înnăscută fotofobie. Lumina crudă a soarelui australian care inunda turnul îl împiedica să lucreze acolo. Dar îşi păstră dreptul de proprie­tate asupra lui, declarîndu-l —„cameră de meditaţie“, unde venea cu regularitate să contemple apusul şi să-şi adune gîndurile. Mai tîrziu, aduse cîţiva Buda, nişte Ganeşi, un Şiva, ba chiar şi un crucifix în stil roman, plus vreo două rogojini din bambus şi nişte perniţe orientale. Îşi îndemna mereu oaspeţii să se relaxeze în Camera de meditaţie, pe care o admirau cu en­tuziasm dar n-o foloseau mai deloc. 

Aşadar cu ce începem, cu biblioteca sau cu foişorul?, se întrebă Văduva Poloneză. Îşi făcu un ceai de zmeură, apoi se îndreptă spre bibliotecă, să aprecieze amploarea acestui vechi şi reactualizat proiect. Soarele radios încălzea odaia, înfiltrîndu-se printre jaluzelele semiridicate din jurul ferestrelor de tip bay windows. Împotriva oricărei logici, mici tufe de frezii îm­pes­triţau grădina din faţă, stricînd orînduiala vegetaţiei de iarnă, mai restrînsă şi mai ordonată. Doi papagali rosella poposiră pe verandă, şi pe chipul Văduvei Poloneze înflori un zîmbet. Observă mişcare peste drum. În costumul lui obişnuit de tweed şi pălărie de fetru, în armonie cromatică deplină cu cottage-ul lui eduardian, Doctorul Bill cercetă cutia de scrisori, apoi ieşi din cîmpul ei vizual, îndreptîndu-se spre măruntele lui treburi zilnice.

Fir-ar să fie, îşi spuse în gînd Văduva Poloneză. Merse la biroul ei, rupse o filă din bloc-notes-ul ei florentin şi scrise: Dragă Doctore Bill, vă datorez o explicaţie. Veniţi să luăm îm­pre­ună ceaiul la 4:45 pm.

Petrecu restul zilei cu diverse activităţi agreabile. Începu să care lădiţe cu cărţi, de sus, din dormitorul ei, jos în bibliotecă. Cînd goli lădiţele, le umplu cu ceea ce devenise inutil în bi­bliotecă. Dispărură de pe rafturi clasicii polonezi, greoi, legaţi în piele vişinie, morocănoşi la vedere. În locul lor: Eminescu, Blaga, Arghezi, Caragiale. Dispărură volumele (tot în piele vişinie legate) purtînd atît de pretenţiosul titlu: Manuscrisele Kuron. Îşi făcură apariţia: Dante, Rabelais, Cehov, Proust. Dispărură Friedrich Hayek, George Stigler, Milton Friedman. În locul lor: Keynes, Chomsky, Ralston Saul, Lapham, Vidal. Unde era Pawel, să vadă sa­crilegiul! Chomsky, la loc de cinste în Biblioteca Kuron!

Oprindu-se să soarbă din a doua ceaşcă de ceai de zmeură, un impuls straniu, brusc ră­sărit din mîlul incert al subconştientului, o făcu să ia în mînă o cărticică, elegantă şi fragi­lă, purtînd un titlu graţios de simplu, într-o ortografie desuetă: Poesii. Era prima ediţie a pri­mei colecţii de poezii eminesciene, singura ei moştenire de familie, unicul obiect atins de mîinile mamei ei. 

Dintre paginile îngălbenite extrase o fotografie în alb-negru. N-o mai văzuse de vreo douăzeci de ani, şi totuşi o ştia pe dinafară, pînă la cel mai umil obiect, pînă la ultimul pixel. Ma­ma ei, subţire, înaltă, într-o rochie de vară după moda anilor patruzeci, cu un zîmbet standard şi absent pe buze, şi privirea pierdută imposibil de departe.Un palmier în fundal, un boschet de ortensii în planul întîi, şi o jumătate de casă, victoriană - cu jumătatea unei inscripţii: WIND, pe frontispiciu.  Cineva tăiase fotografia, eliminînd astfel celălalt personaj (un bărbat de care nimeni nu dorea să-şi amintească?), jumătate din casă şi ceea ce urma du­pă WIND, probabil ERMERE, sau ceva în genul ăsta.

Privi îndelung fotografia, gîndindu-se că-i venise vremea să fie înrămată. Sau copiată. Mă­rită. Trecută prin photoshop-ul digital. În ziua de azi, în orice centru comercial puteai găsi o prăvălie care să facă aşa ceva. Pe cînd punea fotografia pe raftul de deasupra căminului, auzi soneria. Se făcuse 4:45 pm, ziua trecuse, venise vremea să aprindă luminile. 

Se aşezară în bibliotecă, încăperea cea mai nimerită pentru cele ce avea de spus. Îmi pa­re bine să vă aduc la cunoştinţă că Pawel trăieşte şi e bine sănătos. N-a murit în acel accident de la Cracovia din 2003. A fost o minciună de convenienţă. Nu-mi făcea nici o plăcere postura de femeie părăsită. Îşi găsise fericirea pe internet. Ne-am despărţit în termeni cît se poate de civilizaţi.

O nouă dragoste?, întrebă Doctorul Bill.

Nu. Cea dintîi. Fusese descoperit de prima lui dragoste care trăia în Polonia, prin web site-ul Universităţii Melbourne. Aşa se explică interesul lui subit pentru circuitul de conferin­ţe din Polonia. Nu-i port pică. De altfel a fost culant: şi-a luat pensia personală şi mi-a lăsat ca­sa. Ştiu, orice om înţelept în locul meu ar vinde-o, s-ar restrînge şi ar trăi fără griji pînă la a­dînci bătrîneţi. Dar nu sînt înţeleaptă. Şi am rămas totuşi cu o mică pensie din vremea cînd e­ram profesoară. Iar la nevoie, am destule camere pe care să le pot închiria.  

Mi-aţi spus că nu sînteţi nici poloneză?

Nu sînt. Pawel şi cu mine ne-am întîlnit la Paris în 1980. El era refugiat din Polonia iar eu tocmai fugisem din România. 

Uluitor, spuse Doctorul Bill. 

Deloc. Nimic uluitor, doar întîmplător. Jocul istoriei, cu care nu te poţi pune. N-am avut noroc că m-am născut în România. Pawel, însă, a avut: s-a născut la momentul potrivit în locul potrivit. Vîntul istoriei i-a bătut în pînze, ca să zic aşa. Un exemplu, numele lui: n-a fost nici măcar rudă îndepărtată cu Jacek Kuron, acea minte formidabilă care a inspirat Soli­daritatea, dar nimeni nu se putea împiedica să facă inconştient o legătură între ei.  Fusese pro­fesor de istorie într-un liceu de textile, dar a devenit membru al Solidarităţii şi mîndru po­sesor al unui carnet care-i confirma apartenenţa. Şi-a pierdut slujba din pricina asta. Car­ne­tul, numele şi pierderea dramatică a slujbei i-au cîştigat o largă simpatie. La Paris a obţinut foarte repede o bursă şi şi-a dat doctoratul în politologie. Mai tîrziu, şi-a trimis c.v.-ul la diverse universităţi . A primit două oferte: una din partea Universităţii din Johannesburg, cealaltă de la Melbourne Uni. N-a stat mult pe gînduri: din toate punctele de vedere, Melbourne-ul era preferabil, deşi la Johannesburg se afla o comunitate poloneză mai numeroasă şi mai înstărită. Dar s-a lăsat frigul, Doctore Bill. E cazul să fac focul în cămin.

Nu! Vă rog, daţi-mi mie voie!, spuse doctorul. Cu agilitatea unui adolescent se apucă să aranjeze lemnele şi, în cîteva clipe, aprinse un foc de toată frumuseţea.

M-am născut într-o casă ca asta. Mă întoarce în lumea amintirilor. (Deşi era de înălţime şi greutate medie, avea mîini mari şi pline de forţă. Impecabil de curate. Fără petele i­nerente oamenilor bătrîni. Ce mai ficat!)

Văduva Poloneză aruncă în foc nişte ramuri uscate de levănţică şi un parfum plăcut, de fum şi apă de colonie, proaspăt şi masculin, învălui odaia. Doctorul se ridică în picioare în faţa focului şi zîmbi. Apropos, poţi să-mi spui William.

Iar pe mine mă cheamă Yvonne.

 Traducere din limba engleză de

Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan