Nr. 10 (491) octombrie 2006

Singuratic. În zadar?!

Cît de uşor se poate descifra un scriitor introvertit, care scrie foarte mult, vor­beş­te despre multe, dar mai niciodată nu se destăinuie întrutotul? În cazul lui Márai Sán­dor cel mai adecvat răspuns ar fi: foarte greu. Şi receptarea operei sale validează răs­punsul: din numeroasele romane, piese de teatru, poezii şi volume de jurnal intim ra­reori se prefigurează acelaşi tip de autor, deci fiecare critic sau cititor îşi poate alege pe cel mai apropiat de sine. O singură trăsătură este comună  în toate interpretările po­sibile: Márai este „marele singuratic” de talie europeană în marea îmbulzeală istorică a secolului 20.

A trăit – mai bine zis le-a supravieţuit – toate evenimentele marcante ale veacu­lui trecut. Născut în 1900 în oraşul medieval Cassovia (Kassa, actualmente Kosice – Slo­vacia ), dintr-o familie veche citadină, una dintre acele familii germane care au fondat breslele oraşului, iniţiind astfel dezvoltarea urbană (numele lui original – Grossch­mied – se referă la meseria strămoşilor: ştanţatori de monezi). După primul război mon­dial se stabileşte în Berlin şi apoi la Frankfurt, iar după o vreme de vieţuire la Paris, în anii ’30 se întoarce la Budapesta, unde va lucra şi în timpul celui de al doilea răz­boi mondial. În 1948 părăseşte Ungaria, neputînd concepe viaţa creatoare sub ocupaţie străină. În anii ’50 stă în Possilippo, lîngă Napoli, după care se stabileşte în Sta­tele Unite. Îşi pierde băiatul adoptiv, moare şi soţia sa, se simte şi mai singur şi mai pă­răsit de toată lumea, aşa că în 1989 îşi pune capăt zilelor la San Diego.

Începînd din anii ’30 piesele şi romanele sale sunt foarte îndrăgite de public şi apreciate de critică, dar, în ciuda acestui fapt, Márai nu aparţinea niciunei grupări de scriitori şi nu era adept devotat al niciunui curent literar-artistic. Dintre predecesori, se consideră cel mai apropiat de Kosztolányi Dezső, iar pe Krúdy Gyula îl revendică drept exemplu literar. (Dacă mi se permite o părere personală, dintre toate operele cu­noscute ale lui Márai mie cea mai dragă  îmi este Sindbad se retrage la vatră, o bra­vură stilistică în care, imitînd la perfecţie stilul de proză impresionistă al lui Krúdy, des­crie ultima zi de viaţă a cunoscutului personaj de poveste; ţin mult şi la romanul Îndîr­ji­re, acesta fiind povestea unui călugăr iezuit care, după discuţia cu Giordano Brurno în ajunul arderii acestuia pe rug, îşi dă seama că valorile în care a crezut sunt false, pă­ră­seşte Inchiziţia şi se dedică muncii de tipograf).

După 1990 popularitatea lui Márai este în creştere în toată Europa. Operele sa­le apar rînd pe rînd în limba maghiară, dar şi în traduceri. Cititorii români îi pot citi ro­manul Moştenirea Eszterei (apărut la Editura Curtea Veche, colecţia Byblos), ro­man care în anul 2000 a fost proclamat cartea anului în Italia şi Germania. Cronicarul a­nonim care prezintă romanul pe site-ul CARTI.INFO scrie: „Literatura secolului XX pe care o credeam stinsă şi îngropată a primit darul postum al unui nou maestru pe ca­re îl vom alătura în viitor lui Joseph Roth, Stefan Zweig, Robert Musil , şi chiar şi altor semizei pierduţi, Thomas Mann şi Franz Kafka.” Eseistul Mihai Zamfir anali­zează mai pe larg opera lui Márai în nr. 18 din 2005 al revistei „România literară” preci­zînd că Márai  şi-a creat o Europă visată, nu una reală în timp şi spaţiu: departe de ţară a încercat să surprindă spiritul european, interpretîndu-l ca pe o entitate platonică. Mihai Zamfir îl compară pe Márai cu Musil, apreciind că el nu-şi vărsa amărăciunile me­lancolice într-un roman fluviu masiv ci într-o excelentă proză scurtă, în scrieri a că­ror compoziţie atinge culmile măiestriei.

Márai Sándor

Sîngele lui San Gennaro

(fragment din roman)

– În locul acela balustrada e crăpată – spuse agentul. La ora respectivă vîntul atingea în jur de patruzeci de kilometri. Prăpastia sub belvedere are o sută douăzeci de metri. Ne dăm seama cu toţii. Biroul inginerului-şef  al oraşului ne-a propus încă de anul trecut să reparăm ba­lustrada. În Parco della Rimembranza  este punctul cel mai vizitat, toţi străinii sunt duşi a­colo şi se rezemă cu toţii de balustradă. Dar într-o astfel de zi cu vînt, la acea oră, rareori trece ci­neva pe acolo. Nu umblă nimeni. Anul trecut am alungat cerşetorii care stăteau în nişte re­fugii săpate-n pămînt. Dar anul ăsta s-au întors. Ei spun că n-au văzut nimic. Furtuna a pornit brusc, ei s-au refugiat în bîrlogurile  lor, ca nişte mormoloci. Mai tîrziu au observat că ba­lustrada s-a dărîmat într-un loc. Jos, în adînc, pe malul mării zăcea acest om, cu mîinile în­tinse. Unul dintre trecători, florarul, s-a dus atunci la barul din apropiere şi ne-a sunat. Am ieşit imediat la faţa locului, împreună cu ofiţerul. Am interogat oamenii. Mie mi-a venit sarcina să-i comunic signorei ce s-a-ntîmplat. N-a fost deloc plăcut – spunea molcom.

– E nevastă-sa? – întrebă vicechestorul.

– Nu e nevasta – spuse agentul. Au sosit împreună. Au stat împreună. Dar nu e nevastă-sa. Femeia are viză de Statele Unite. Bărbatul a primit viză de Australia. Era vorba că se des­part. Vasul bărbatului pornea a doua zi. Femeia va pleca săptămîna viitoare în America. Au renunţat la locuinţă. Noi am inventariat totul. Au stat la patru camere, la poalele colinei Marechiare, aproape de biserică. Aveau un balcon cu vedere la mare. Au fost punctuali cu plata chiriei. Deja nu mai aveau mulţi bani. În camera bărbatului, în sertarul de la birou, pe lîngă biletul de îmbarcare şi hîrtiile de identitate am găsit într-un portofel treisuteşaizeci de do­lari. Banii-s la ofiţer. Ce să fac cu ei, commandatore?

Vicechestorul a ridicat din umeri:

– Daţi-i femeii. Pe sub mînă – a zis încet.Pe sub mînă, înţelegi? Să nu vorbeşti prea mult. Dacă începem acum un proces de moştenire...Femeia nu mai primeşte-n veci nimic. Stătu pe gînduri. Repetă nervos: Daţi-i femeii.

– Da – spuse agentul. Şi noi ne-am gîndit la fel.

– Cere-i chitanţă – preciză vicechestorul şi se aplecă puţin. Şopti: Cum e această fe­meie?

– Nu mai e tînără – spuse agentul. Dar încă e femeie.

– Înţeleg – zise vicechestorul. Se uitau cu profesionalism unul la celălalt. – Ce era în ca­să?

– Avea patru costume – răspunse agentul. – Haine uzate, dar bine croite şi din stofă bu­nă. Avea şi un loden, ceea ce nu se poartă pe la noi. Numai tirolezii poartă aşa ceva, acolo sus, în Bolzano. Asta era totul. Avea şi o rachetă englezească şi un aparat de fotografiat. A­parat nemţesc. Dar nu juca tenis şi nici poze nu făcea. Avea o maşină de scris, cu caractere din ţara lui. Ciudaţi mai sunt oamenii aceştia – spuse. Cu toţii ţin morţis la accentele lor.

Vicechestorul îl asculta atent:

– La accente? Nu-nţeleg. Ce fel de accente?

Agentul ridică din umeri:

–La accente, în general. Oamenii ăştia, care mai nou tot vin din spatele cortinei de fier, cu toţii ţin la accentele lor. La Bagnoli, în birourile unde se fac actele lor, fac istericale să li se dea înapoi accentele. Pe semne, în ţările acelea e important accentul. Pe numele lor din acte au fel de fel de semne diacritice şi accente, pe vocale, dar şi pe consoane au accente. Sau, mă rog, semne care seamănă cu accente. Au accente separate ungurii, dar şi românii, cehii şi polonezii. Ţin la ele. Am văzut la Bagnoli un avocat ceh care se tot foia nervos pe coridor, după ce a primit viza, şi a vrut să se-ntoarcă la consulul american, fiindcă nu i s-a pus accentul pe nume. Credea că asta-i important. Pe semne, nu mai au nimic, şi într-o bună zi îşi dau seama că fără accent nu mai sunt în lumea asta  la fel cum erau înainte, cînd aveau încă ac­cen­tul. De aceea cară cu dinţii strînşi peste ţări şi mări maşinile lor de scris învechite, răblăgite, avînd totuşi caractere cu accent.

– Se poate – scurtă discuţia vicechestorul. – Accentul înseamnă personalitatea lor. Le e frică să nu piardă cumva ceva din personalitate. Cărţi avea?

–Puţine – răspunse agentul. Mai degrabă dicţionare. Italian-francez. Englez-german. Francez-spaniol. Avea fel de fel de dicţionare. Oamenii ăştia tot timpul se pregătesc de lume. Se tot pregătesc de lume, de parcă s-ar pregăti de o oră de lingvistică. Cînd nu mai au accente, nu mai au nici limbă maternă, de aceea trăncănesc verzi şi uscate în diferite limbi, şi citesc în ce limbă apucă. Ăsta o fi fost savant – mormăi indiferent.

Vicechestorul:

– Ştiu – zise. Era membru în diferite asociaţii ştiinţifice. Am primit dispoziţia de la Ro­ma să avem grijă de el. De aceea e jenant ceea ce s-a-ntîmplat. Avea un nume în lume, înţelegi? Cu accent sau fără accent, dar era încă cineva. Ce cărţi mai avea?

– O Biblie – spuse agentul. În limba lui maternă. În italiană n-avea decît două cărţi.

– Asta-i interesant – comentă vicechestorul. Îi sclipeau ochii. –Ce fel de cărţi avea în i­taliană?

Agentul şi-a scos bloc-notesul. Era un carneţel mototolit, cu paginile roase. L-a deschis şi a citi silabisind:

– Pico della Mirandola. Şi-a ridicat capul. – Ăsta era unul dintre autori.

– Ehei!... exclamă vicechestorul.

– De hominis  dignitate – silabiză agentul. –Ăsta-i titlul cărţii.

– Înţeleg – spuse vicechestorul. –Bun titlu – şi rîse.

– Cealaltă carte e un volum de poezii – adăugă agentul. – O cărţulie mică, tipărită în Flo­renţa – citi titlul cărţii , Rime e lettere – şi zîmbi jenat – di Michelangelo Buonarroti. Clipea ca miopii, şi  băgă carneţelul înapoi în buzunar. –Commandatore, eu nu ştiam că Michelangelo scria şi poezii.

– Scria poezii scurte – se arătă atotştiutor şi arogant vicechestorul. – Scria poezii destul de bune. Cu aceste două cărţi vroia să plece în Australia?

– Pe semne – zise îngîndurat agentul. Şi cu dicţionarele. Ce să cred despre toate astea, commandatore?

Vicechestorul îşi mîngîia bărbia nerasă.

– Să nu gîndeşti niciodată nimic – spuse. Fii doar cu ochii-n patru. Ce mai avea?

 – Lucruri personale? –întrebă vioi agentul. –Foarte puţine. Avea o clepsidră. Dar nu ceva antic, ci una ordinară, o clepsidră modernă, ce se foloseşte la poştă pentru timpul con­vor­birilor interurbane. Face doar cîţiva sfanţi. O avea în bagaj. Mai avea şi o busolă. Şi un briceag, ca vînătorii, cu tirbuşon. Şi o ceramică pătrată, micuţă, ce se poate pune pe perete. Signora, doamna aceea, a spus că luase ceramica de la Assisi. Nu e ceva preţios. E pictat pe ea Sfîntu’ Francisc stînd de vorbă cu lupul şi focul. O beata solitudo – spuse sec agentul. –Asta-i scris pe ceramică.

– O sola beatitudo – rosti  pe un  ton melodic, de parcă fredona, vicechestorul.

Se uitau unul la celălalt.

–Mai avea o sipcă cu filtru şi cu ştuţ – continuă agentul, cu glas scăzut. –Avea un ca­len­dar vechi, tipărit într-o limbă străină, de pe care au fost rupte nişte file. 11 aprilie 1948, asta a fost ultima filă a calendarului. Avea şi un bilet de tramvai, găurit, dintr-un oraş străin. Îl ţinea într-un plic. Tramvaiul al cărui bilet îl avea poate circulă în vreun oraş din spatele cortinei de fier. Era un bilet obişnuit, compostat. Avea şi niscaiva cravate, dar nu din alea frumos colorate ce se găsesc la vînzătorii noştri. Şi mai avea douăzeci de centigrame de morfină.

Vicechestorul tresări:

– Era morfinoman?

Agentul infirmă din cap.

– Signora spunea că nicodată n-a luat morfină. Au fost foarte atenţi la autopsie. N-avea nicio urmă de injecţie pe corp.

Vicechestorul dădea din cap:

– S-au uitat...şi la pielea de sub păr?

– L-au ras pe cap şi s-au uitat. Nicio urmă de injecţie pe cap. S-au uitat şi la subsiori, peste tot. N-a fost morfinoman. Signora spunea că ţinea morfina doar aşa, pentru orice even­tu­­a­litate.

– Ce eventualitate? – întrebă vicechestorul.

Agentul se uita-n jos, la vîrful pantofilor. Spuse pe un ton liniştit:

– Chiar asta e, commandatore! La ce eventualitate?...Dacă aş şti, aş fi putut scrie un altfel de raport.

Şi suspină.

– Morfina era învechită – spuse grăbit şi sec. –Am dat-o la analiză. Era morfină de trei ani. O adusese probabil de acasă. Avea şi seringă. Efectul morfinei stătut nu-i sigur...

– Ştiu – zise liniştit vicechestorul. – Cine e intoxicat cu morfină veche începe cu greaţa. Cu greaţă şi vomă. Ce-a mai zis femeia despre morfină?

– Nimic –răspunse agentul. –N-a vrut să vorbească despre morfină. Treaba cu morfina e că în astfel de cazuri nu dovedeşte nimic. Că dacă vroia să se sinucidă ar fi fost totuşi mult mai comod cu morfina, decît să cazi de la o sută douăzeci de metri înălţime şi să-ţi rupi gîtul în jos, pe mal. Putea să se sinucidă şi cu morfina stătută. Dacă pleca de acasă, închira o ca­meră prin împrejurimi, la Salerno sau la Sorrento, la culcare şi-ar fi făcut o injecţie cu morfină...Pînă dimineaţa murea, chiar dacă l-ar fi apucat voma şi morfina ar fi fost şi mai stătută. Am mai avut noi un astfel de caz, anul trecut, ţii minte, domnule commandatore?...Evreul polonez, care în ultima clipă n-a mai vrut să emigreze în Israel. A fost un caz interesant – rosti grav, încet, pe un ton nostalgic, de parcă îşi răspundea sieşi. –Avea cincizecişitrei de ani, a scăpat cu viaţă, avea viză de imigrare, şi în ultima săptămînă, înainte să plece vasul, s-a sinucis cu morfină la fel de stătută. O primise încă-n Auschwitz, de la un soldat german. A aşteptat cinci ani de zile pînă ce şi-a adminsitrat-o, cu pricepere, direct în aorta braţului stîng. Chiar înainte de plecare, ca şi ăsta...Ţii minte, commandatore?

– Ţin minte – confirmă vicechestorul

– De ce oare? – întrebă pe ton copilăros agentul. –Un om ca el, care scapă de Auschwitz şi poate pleca în Israel, de ce se sinucide oare?

Vicechestorul se gîndea:

– Poate – zise încet, grav –, poate tocmai de aceea se sinucide fiindcă a scăpat de Auschwitz.

Şi-au aprins ţigările. Vorbeau cu voce joasă.

– Poate – spuse îngîndurat agentul. Şi suspină. – Niciunul n-a lăsat vreo scrisoare –adăugă. – Cu o seară înainte ăştia au fost la operă. La balcon, pe locurile cele mai ieftine. Cînta Tebaldi, jucau Tosca. După care au luat cina la Finestrella. Mai-nainte , după-masa, trecuse prin oraş, îl căutase pe padre. Dar nu l-a găsit.

– Pe franciscanul? – întrebă vicechestorul şi cu filtrul ţigării arătă spre raportul de pe masă.

– Pe padre Carmini – răspunse agentul. –Am raportat încă de anul trecut că se cu­noş­teau.

– L-ai interogat? – întrebă vicechestorul

– Commandatore – reproşă răguşit. Eu nu mă bag la preoţi. Dar m-am uitat la antecedentele sale. De şase ani stă aici. A venit din Milano. Lucrează la bibliotecă. Acest fugit şi cu padre se cunoşteau de mai de mult. Acum cîţiva ani au fost împreună la ceva congres la Roma. Atît a zis padre. Nu mă bag la preoţi – zise încă o dată, foarte hotărît şi dădu din cap.

Vicechestorul rîdea:

– Ţi-e frică de preoţi? Ţi-e frică deja aici, pe pămînt?

– Nu ştiu – spuse agentul şi se uita supărat, sumbru, ca un copil. – Dar nu mă bag la ei. Ieri am ordonat să se spele doi pereţi la Posillipo – zise deodată.

Vicechestorul ridică din umeri:

 – Dacă un popor e anticlerical ca şi poporul nostru – rosti pe ton didactic, liniştit – încă nu-i motiv de frică. Ce era pe pereţi, la Posillipo?

– Ca de obicei: „Evviva la religione. I preti in prigione”. Padre a trecut pe la chestură şi m-a rugat să fie spălat.

Cu braţele încrucişate se uitau unul la celălalt.

Oră de engleză

Din gara londoneză Victoria trenul minunat porneşte dimineaţa la zece spre continent. Trenul e complet gol. Englezii încep să se înveţe cu arta statului acasă.

Noţiunea de „acasă” e ceva destul de vast pentru ei. Pe pereţii gării nişte panouri imense invită pe insulari la nişte excursii ieftine şi convenabile în Australia. Asta e micul lor im­periu mondial, „casa” lor intimă, familiară. India, Canada, Australia, Africa de Sud. E mică, dar e a lor.

Trenul merge gol spre continentul sălbatic şi enigmatic. Insula se scaldă în lumina de toamnă. În faţa unor căsuţe mici stau şomerii lungiţi în şezlonguri şi trag din pipe. Deasupra Ta­misei se aşterne o ceaţă ca de opiu. Soseşte un vas oceanic, chiar acum se desface podul Tower. Macaralele se-nvîrt, descarcă marfa. De cinci sute de ani se descarcă marfa pe acest mal, pe malul Tamisei, în cel mai mare port maritim al lumii. Docurile indiene sunt pline de vase. De o  jumătate de oră trenul trece încet prin cartierele mărginaşe. Londra nu se termină. Şi trenul e liniştit, mult mai puţin zgomotos decît dincolo, pe continent. Aici, pe in­su­lă, totul e liniştit. Mă simt ca un personaj din Muntele vrăjit, care se-ntoarce din sanatoriu „la şes”. Plecatul din Londra e la fel cu wilde abreise , cum spun eroii Muntelui vrăjit. Încă o staţie, după care urmează canalul, iar după aia urmează „şesul”. Ce mă aşteaptă dincolo?...

Mă uit la semnalul de alarmă. Ar trebui să rămîn aici.

... Ar trebui să rămîn aici, fiindcă nicăieri în lume nu găsesc hîrtie de scris atît de bună ca în Londra, şi asta contează mult pentru mine. Şi cerneala e altfel, şi stiloul e altfel. Şi bretelele sunt altfel. Ar trebui să rămîn aici, fiindcă ştiu că sufletul lor e altfel. De exemplu, ştiu să zîmbească. Acest zîmbet englezesc e aparte, e binevoitor. E adresat ţie, personal; nu e rîn­jetul franţuzesc mecanic, care se dă lîngă ça va, ca o ciozvîrtă de os lîngă rasol; nu e nici datul din cap al nostru, care e un fel de floare la ureche pusă lîngă „ce faci”. Ei zîmbesc încet. Ar trebui să rămîn aici, fiindcă ei au timp de toate. Fiindcă au învăţat de la Dickens să zîmbească, să contemple, Dickens i-a domesticit. Acum două-trei sute de ani au fost încă un po­por renumit prin sălbăticiunea, brutalitatea şi indisciplina, prin libertinajul şi agresivitatea lor. Astăzi orice englez devin blînd dacă trece de cincizeci. Dacă vreunul dintre ei e foarte co­leric, se duce-n colonii. Cine rămîne pe insulă, ori se acomodează, ori e trimis în exil. Ar trebui să rămîn aici, fiindcă le place să lucreze doar cît e strict necesar. Fiindcă nu le place să se afir­me. Ştiu să stea. Ştiu să stea pe gînduri o jumătate de oră deasupra unei ştiri din ziar. Fiindcă nicăieri în lume scriitorul nu este atît de apreciat ca aici. Fiindcă au teatre excelente şi un public şi mai grozav. Fiindcă croiesc totul pe măsură şi detestă orice fel de confecţie; croiesc pe măsură hainele, pantofii, adevărul şi pedeapsa. Fiindcă sunt liberi. Fiindcă totodată sunt disciplinaţi. Fiindcă servitorii mulţumesc, dacă servesc, în sufletul lor totodată s-au le­pădat de acea groaznică idee fixă că sunt nevoiţi a fi recunoscători pentru muncă. Fiindcă stu­denţii de la Oxford şi Cambridge au afirmat într-o proclamaţie ce important şi frumos lu­cru e să trăieşti, şi că în viitor nu sunt dispuşi să plece-n război „pentru rege şi patrie”. Fiindcă, totodată, dacă va fi cazul, fiecare dintre ei îşi va îndeplini conştiincios obligaţiile faţă de rege şi faţă de patrie. Fiindcă respectă viaţa particulară, ca nicăieri. Fiindcă pot trăi în comunitate, se pot acomoda, dar şi domina. Fiindcă sunt minunate locuinţele şi mijloacele de transport. Fiindcă sunt politicoşi într-un mod minunat şi adevărat. Fiindcă politeţea lor nu u­mileşte pe cel căruia îi este adresată. Fiindcă aici se tipăresc cel mai frumos cărţile, şi astăzi aici citeşte cea mai multă lume cărţi. Fiindcă dacă nu peste mult nu va mai exista parlamentarism în lume, aici va mai exista. Fiindcă au inventat noţiunea de „gentleman”, şi în in­ter­pretarea lor toată lumea e gentleman când nu încalcă regulamentul civilizaţiei, indiferent de clasa socială din care face parte. Fiindcă trăiesc aici gentlemeni-măturători, gentlemeni-instalatori, şi fiindcă la urma urmei pentru ei nici regele nu este altceva decît un gentleman în care poţi avea cea mai mare încredere. Fiindcă niciodată nu-şi pierd capul, fiindcă au ales o sărbătoare evreiască pentru scăderea lirei sterline, ceea ce pe ei nu-i prea le deranjează, dar le-a fost frică să nu fie prea agitaţi – şi în locul lor – evreii în acea zi. Fiindcă în arhitectură nu au vreun „stil”, dar Londra niciodată nu e fără gust. Fiindcă nu s-au supus banului, doar pro­fită de el. Fiindcă detestă şi consideră unfair recordurile, dar le place să facă sport, ca fapt divers, fără eforturi. Fiindcă nu sunt încîntaţi dacă prinţul de Wales se plimbă pe jos printre ei şi seara bea ceai şi mănîncă sandvişuri la vreo gheretă stradală, aşa, ca tot omul. Fiindcă umblă pe mare , cum umblăm noi pe asfaltul oraşului natal. Fiindcă aprobă şi tolerează orice divinitate străină. Fiindcă dacă vreodată ai cumpărat o pereche de mănuşi într-o pră­vălie englezească, chiar şi peste zece ani te consideră un client de bază. Fiindcă seara se îm­bracă festiv, chiar dacă sunt singuri acasă. Fiindcă amirali de marină scriu scrisori ziarelor despre sosirea sau plecarea păsărilor migratoare. Fiindcă în toată ţara toată lumea face baie di­mineaţa. Fiindcă iubesc animalele şi respectă oamenii.

... Pe de altă parte, bineînţeles, trebuie să ne gîndim, dacă un om continental poate trăi în astfel de condiţii? Se poate suporta egoismul izolării? Regulile caraghioase de viaţă disciplinată? Perfidia lor? Lăcomia şi brutalitatea lor, ascunse în spatele unui zîmbet sau Knigge? Nu, ştia, nu sunt capabili de „reacţii”. Nu ştiu nici să mănînce. Nu ştiu nici să iubească, beau prost, greşit şi nesănătos. Ferestrele nu se-nchid bine. Dacă nu ştii să joci bridge sau golf, poţi să te spînzuri. Nu consideră om pe nimeni dacă nu e născut din sîngele lor şi dacă nu e crescut printre ei. Pedigriul educaţiei este mai important pentru ei, decît calitatea omului astfel e­ducat. Fiindcă au vederi înguste şi consideră necurat orice venit de pe continent. Fiindcă în general gîndesc prea lent. Fiindcă gătesc cu seu de batal. Fiindcă niciodată, nicăieri, nu m-am plictisit atît de tare ca într-o după amiază, la patru jumate, în ploaie, în Londra, în mij­locul pieţei Picadilly. Fiindcă doamnele poartă mustaţă şi barbişon. Fiindcă berea se serveşte caldă. Fiindcă seara la zece te dă afară din cîrciumă. Fiindcă putem să crăpăm noi cum vrem pe continent, ei, în sufletul lor, consideră orice problemă europeană ceva foarte provincial. Fiindcă sunt englezi înnăscuţi. Fiindcă eu – ce să fac? – nu m-am născut englez.

Dar am şi ajuns pe continent. Cu mirosul fin de panică, şi cu nişte hamali, care nu sunt miniştri de externe, doar nişte hamali francezi, buni, răi, impertinenţi, cu care poţi fi şi tu obraznic. Cu vameşul ne uităm unul la celălalt de parcăm am fi complici. Se bucură, că nu sunt englez...Pe stradă stau nişte precupeţe latine, vînd peşte, sunt ciufulite şi în zdrenţe, sea­mănă cu femeile iacobine de pe gravurile revoluţiei, şi se ciorovăiesc în continuare, fiindcă sunt nişte personalităţi. E altfel lumina ochilor. Are ceva schepsis. Are ceva nelinişte. Două ore şi ajung la Paris şi nu o să-mi scot pălăria în liftul hotelului, la două noaptea am să beau bere pe bulevard, şi pot face ce vreau, nimănui nu-i pasă de mine. Fiindcă pot discuta cu chelnerul despre literatură şi cu Gide despre locul unde se poate mînca cea mai bună ciorbă de burtă la Paris. Fiindcă-mi place această hărmălaie de panică continentală, acest pericol de moarte permanent, această Europă înghesuită, enervată, excitată, cu toate ideile sale fixe, cu trenurile murdare, cu minţile  curate, cu nesiguranţa ei cu tot,  cu banii răi, cu buzunarele goale şi cu toată complicitatea ei şugubeaţă. Ce să fac? Am mai spus o dată, nu m-am născut englez.