Nr. 10 (491) octombrie 2006

Cuvântul ca bucată de hîrtie bună

de aruncat la coş

In lumea noastră instituţională avem formulare care se completează, se ştampilează, semnează – asta de cel puţin doi, li se dau număr de înregistrare, se trec în caietele de intrare-ie­şire, formularele pot fi de tot felul, rapoarte, analize, tipizate, contracte, declaraţii, procese-ver­bale, cereri, adeverinţe, mi-ar place să le înşirui pe toate, dar mă tem că ajung la cifra im­pozitelor, ele se completează, semnează, ştampilează, înregistrează, se trimit cu poşta, se pri­mesc, se înregistrează, ştampilează, analizează, li se răspunde, dacă li se răspunde. Trebuie să te acoperi mereu de hîrtii, îţi spune un amic atunci cînd află că ai o funcţie şi pe semnătura ta se pune o ştampilă. Mi s-a părut sugestivă, plastică, expresia, să te acoperi de hîrtii, ca şi cum s-ar întîmpla de-a binelea, să te acoperi cu hîrtii, să nu te vezi, să stai ca sub o plapumă, sau cum dormeai în copilăria ta (a mea) de ţăran sub o pală de fîn. Hîrtiile astea chiar te a­co­peră, şi fiecare se acoperă cu ele, tocmai să nu fie văzut, hîrtia, formularul, tipizatul te aco­pe­ră, te desfiinţează, te lasă indescifrabil, nu mai contează decît funcţia, semnătura, ştampila, nu mai contează nici coatele roase, nici persoana în întregul ei, tu stai la un birou şi semnezi hîrtii inventate de oameni specializaţi în a inventa formulare, a te transforma într-un bi­rocrat fără identitate, într-un ins care nu mai vorbeşte sau vorbeşte în formule stabilite prin for­mular, care nu mai foloseşte dicţionarul de acasă, matern, ci un formular, un dicţionar de for­mule.

O persoană îmi propune să cumpăr pentru colecţia revistei numărul unu, acela de la 1865, îmi cere pentru el 10 lei, dar eu nu-l pot cumpăra. Omul trebuie să-l vîndă la un antica­riat, eu trebuie să-l cumpăr de la anticariat, anticarul îmi cere pentru el 100 de lei, dar nici aşa nu-l pot cumpăra, trebuie să umblu pe la alte 3-5 anticariate, să-mi dea declaraţii că nu au acel exemplar, apoi trebuie să întocmească un coleg un referat prin care propune achizi­ţi­onarea exemplarului rar, apoi trebuie să constitui o comisie care va analiza necesitatea cum­părării, să întocmească un proces-verbal în acest sens, apoi voi merge la anticariat, voi da 100 de lei, dar numai dacă anticarul respectiv are cont la trezorerie şi abia atunci vom completa fac­tura, vom face viramentul, vom motiva la trezorerie folosirea banilor etc., etc. M-am acoperit de hîrtii, pot fi liniştit, acum am făcut legal operaţiunea, acum sînt un om cinstit, sînt cinstit dacă am cumpărat cu o sută de lei, dacă aş fi cumpărat cu 10 eram pasibil de pe­deapsă, aş fi făcut o ilegalitate. Numai aşa sînt un om cinstit, numai dacă am un dosar prin care să dovedesc prin hîrtii că am folosit toate formularele inventate de birocraţie. Cuvîntul meu nu are nici o valoare. Cuvîntul nu mai are nici o valoare. El nici nu mai este dat, nu mai are nevoie să fie respectat, ne uşurăm de această responsabilitate a cuvîntului care zboară pentru hîrtia scrisă care rămîne.

Dar cuvîntul dat nu zboară. Expresia „a-ţi da cuvîntul” spune că acesta e material, e greu, că îl poţi da în schimb, că el are mereu valoarea de schimb respectivă, că e mai greu de­cît banul, decît formularul, că are valoarea omului care-l rosteşte, că este primit de celălalt ca valoare de schimb pentru că şi el îţi dă cuvîntul şi acest cuvînt întronează o relaţie, încrede­rea, el este expresia valorii umane a fiecăruia, el are valoare de credit reciproc. Dar pentru ca un cuvînt să aibe valoare de credit, e nevoie de credinţă. De credinţa aceea mare, credinţa în Dumnezeu, care îl învăluie şi pe cel din faţa ta. Crezînd în El, crezi şi în celălalt, în cel din faţa ta, de lîngă tine, în cel cu care ai un comerţ. Dar eu trăiesc instituţional, şi trebuie să conving o piramidă întreagă de cinstea mea, de valoarea cuvîntului meu care este acelaşi cu fapta mea, că nu mint, că nu înşel, că nu fur.

Din punctul de vedere al instituţiilor statului român, toţi sîntem hoţi. Şi instituţiile sînt hoaţe. De aceea există pentru toate piramide de control, de aceea funcţionează pleonastic, redundant, cacofonic, se calcă pe picioare la controale, inspectori, agenţi, gărzi, poliţii, a­genţii, servicii. Mai lipseşte să completăm la intrarea în biserică formularul de credinţă – şi nu e departe clipa, mă gîndesc, văzînd chitanţierul în altar.

A-ţi da cuvîntul înseamnă, în expresie gravă, a te da pe tine în loc. Tu însuţi eşti cuvîntul. Cuvîntul pur şi simplu, fără nici un atribut. Cu cît mai multe atribute, cu atît mai multe re­lativizări. Aşa a apărut cuvîntul de onoare. El exprimă mîndria. Aşa s-a împuţinat. Aşa s-a restrîns la o categorie cavalerească, la mănuşă. Onoarea e un grad superior, e o virtute aleasă. Apoi a apărut cuvîntul dat ideologic, cuvîntul de comunist, cuvîntul lipsit de esenţa sa origi­nară, de credinţă, cuvîntul dat în virtutea unui carnet care atesta o apartenenţă ideologică în nu­mele căreia vorbeai, cuvîntul despărţit schizofrenic de fiinţa ta. Comunistul avea voie să vor­bească doar organizat, cuvîntul era la partid şi partidul ţi-l dădea spre folosinţă şi-l lua înapoi ca pe-o unealtă depozitată la magazia de scule.

Lumea de astăzi (mă refer la asta, românească) este o ficţiune, o mistificare, unde oamenii nu mai ştiu vorbi, comunica. Limba română nu mai există decît în formulare, standardizată, moartă. Nu spun asta dintr-un elan nihilist, ci cu teama că dacă am această intuiţie aş putea-o şi demonstra.

România nu are încredere în români, Europa nu are încredere în români, românii nu au încredere în români. Statul român nu mai are încredere în dascălii copiilor românilor. Das­călii au fost mereu cei mai cinstiţi români, de la catedră pînă la linia întîi a frontului. Co­munismul i-a desconsiderat, obligîndu-i la alte munci decît învăţătura, în timp ce astăzi, şi mai mult, sînt anulaţi moral. Un profesor nu mai are calitatea profesională de a formula un su­biect de teză sau examen şi nici pe aceea morală de a nota lucrarea elevului său. Teza o va dicta Ministerul, unică pe toată ţara, iar corectarea o va face un profesor străin, obiectiv şi re­ce. Profesorul face dosare pentru alocaţiile date de Ministerul Muncii, recensămîntul la găini, atunci cînd nu se acoperă şi el de hîrtiile acelea în limbaj păsăresc. Profesorului i s-a luat cu­vîntul, demnitatea, onoarea. Învăţămîntului i s-a luat creativitatea, cultura, libertatea. Ro­mâ­nului i s-a luat cuvîntul şi Europa se pregăteşte să-l împrumute. Vom plăti toate dobînzile pentru cuvîntul acesta pentru că tocmai am demonstrat că nu avem identitate culturală.

Postul naţional de televiziune ne-a întrebat care sînt românii reprezentativi, care au lăsat o moştenire spirituală, geniali, curajoşi, buni conducători. Întrebările au sugerat că Ro­mânul cel Mare a fost un conducător şi a ieşit Ştefan cel Mare şi Sfînt. Identitatea noastră, deci, a tuturor românilor, inclusiv de la Ardeal, o dă Ştefan. Pe el va trebui să-l urmăm în pra­gul aderării la Europa. Pentru că de la el ni se trage toată moştenirea, fapta vitejească, geniul militar şi buna gospodărire a ţării, el este chintesenţa neamului românesc. Mai fost-au în faţă Mihai Viteazul şi Ion Antonescu, dar şi regele Carol I, pe locul al II-lea. Regele Carol a fost, surprinzător, mai sus decît Eminescu, Eliade, Brâncuşi. (N-a fost pe listă singurul român laureat Nobel.) Pentru mine, asta înseamnă că românii înşişi nu mai au încredere în români. Asta înseamnă că există o parte a românilor care vor altceva, adică mai puţin balcanism pi­toresc, care vor pragmatism şi o siguranţă cauţionată de un conducător care, de astă dată, să nu fi mîncat salam cu soia. Topul respectiv ne mai arată încremenirea în vechiul manual şi în romantismul ideologic al  măreţiei vremurilor de mult apuse. Nici nu e de mirare.

Revenind la cuvîntul pe care nu ţi-l mai ia nimeni de bun şi trecînd spre problema i­dentităţii, mîine-poimîine se va întîmpla ca în viziunea lui Ioan Groşan dintr-o piesă de studenţie. Ştefan cel Mare întreabă: “Ce vreţi să fiţi cînd veţi fi mari, copii? – Spahii, măria-ta, spahii”. Nu ne trezim nici în nenumăratele poziţii de ofsaid, cum nu se trezeşte premierul nici cînd pică de pe motocicletă. Se mai poate întîmpla şi după întristatul oftat al lui Liviu Ioan Stoiciu de la Zilele revistei: cred că pe voi o să vă pierdem. Se pare că autorii manualelor de istorie ne-au şi pierdut, pe noi, ardelenii.